Viaţa de după gratii a unui fost deţinut politic


Scriitorul Dan Lucinescu este unul dintre supravieţuitorii generaţiei de la 1948 a foştilor deţinuţi politici. A fost condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru activitate anticomunistă în închisorile din Târgu Neamţ, Iaşi, Suceava, Jilava, Piteşti, Gherla, Văcăreşti şi Aiud.
Jertfa şi lupta lui Dan Lucinescu, ajuns astăzi la vârsta senectuţii, reprezintă doar un fragment din fila de istorie scrisă de generaţia sa, pe care cei mai mulţi contemporani o tratează fără consideraţie. Multora le este foarte greu să priceapă gestul acelor tineri care au acceptat lucid sacrificarea propriilor vieţi pentru un crez suprem - Dumnezeu şi neamul. Astăzi, scriitorul Dan Lucinescu spune că a rezistat pentru „demnitatea generaţiei mele. Eu am simţit că aşa trebuie să fac. Nu era nici o îndoială. Indiferent de risc, acesta era drumul meu. Iar dacă ei mă omorau (n.r. - comuniştii), nu îmi păsa“.
 

„Eu sunt creştin, nu criminal“

24 aprilie 1948. Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti. Soarta tânărului Dan Lucinescu este pecetluită fără drept de apel. Din acea zi, timp de 15 ani neîntrerupţi, ca urmare a protestului intelectual împotriva doctrinei noului regim instalat în România, studentul a cunoscut în detaliu suferinţa terorii provocate de torţionarii din beciurile închisorilor comuniste.
Derulând firul cronologic al evenimentelor istorice, trebuie amintit că imediat după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, vine epoca postbelică care a impus în România comunismul, instalat cu ajutorul Armatei Roşii şi în urma falsificării alegerilor din 1946.

Securitatea şi Miliţia militară, două instituţii create între 1948-1949, au devenit instrumente de tortură şi represiune politică îndreptate împotriva opozanţilor noului regim.Drept urmare, se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă în întreaga ţară până în anii 1962, când a fost lichidată.

Capturarea lui Dan Lucinescu în 1948 se înscrie în şirul arestărilor masive în rândurile studenţilor, elevilor, muncitorilor, oamenilor politici, cu scopul de a anihila şi de a preveni orice rezistenţă anticomunistă.

Astăzi, aflat la vârsta senectuţii, fostul deţinut politic povesteşte cu luciditate cele petrecute şi începe: „Îmi aduc aminte foarte bine momentul aprilie 1948. Mă aşteptam la acea zi. Eram în drum spre mănăstirile din Neamţ, care mie îmi sunt foarte dragi. Patru cetăţeni din noua formă a Securităţii, care de-abia se în-fiinţase, m-au înconjurat. Cum de la 13 ani eram militar, am scos pistolul rapid şi l-am ţintit pe cel dintâi. M-am uitat în ochii lui şi am văzut cum deodată a apărut spectrul morţii. În momentul acela m-am cutremurat şi mi-am spus că eu nu pot omorî patru oameni pentru a-mi salva viaţa, atâta timp cât susţin cauza luptei împotriva criminalilor. M-am gândit: «Este cu neputinţă acest gest. Eu sunt creştin, nu criminal». Am pus imediat pistolul la loc şi m-am lăsat arestat“.

 
Captiv la Târgu Neamţ. Renunţarea la trecut

Tânărul Lucinescu, pe atunci student în anul al treilea la Facultăţile de Matematică şi de Fizică din capitala Moldovei, a fost condamnat de Tribunalul Militar Iaşi ca şef de lot la: 15 ani de muncă silnică pentru crimă împotriva ordinii sociale; 10 ani de muncă silnică pentru delict de uneltire; 8 ani de muncă silnică pentru instigare contra ordinii sociale; 5 ani de muncă silnică pentru colportare de materiale interzise.

Odată cu închiderea sa la închisoarea din Târgu Neamţ, a început permanenta stare între viaţă şi moarte, care avea să-i marcheze întreaga existenţă de încarcerat. Tratamentul care i-a fost aplicat ca „salut de bun-venit“ de gardieni s-a dorit a fi unul zdrobitor, la propriu. A fost aruncat la 10 m într-un beci cu noroi. Impactul a fost puternic, însă nu a lăsat nici o urmă gravă pe trupul tânăr şi antrenat al absolventului de colegiu militar, fost student al Şcolii Militare de Ofiţeri de Aviaţie şi fost antrenor de schi.

Acesta nu a putut reconstitui niciodată stările prin care a trecut atunci. O singură imagine avea să-l marcheze în toată perioada zbuciumului din beciurile comuniste - o lespede funerară pe care scria, cu litere mari: „Dan Lucinescu, decedat în 24 aprilie 1948“.

„Am înţeles că, de fapt, era cel mai puternic semn divin, si că eu eram atunci într-o perioadă de trecere. Finalul acestei treceri era ca un zbor fără vizibilitate“, scrie Dan Lucinescu în romanul său de memorii „Jertfa (Transfigurări)“, redactat la persoana a III-a singular, atribuindu-şi astfel povestea vieţii de deţinut personajului Pep, care în acele momente: „nu resimţi nici milă, nici resentimente, ci conştiinţa apartenenţei de o altă viaţă. Dispăruse orice fel de regret. Regret pentru ce? În existenţa sa nouă nu avea încă clare coordonatele. Regretele vin prin amintirea trecutului. Dar el nu mai avea nici un trecut“.
 
Închisorile din Suceava şi Jilava. Metodele aspre ale torţionarilor

Urmează detenţia în închisoarea din Iaşi, unde este băgat într-o celulă destinată infractorilor din structurile Armatei.

Până la îndepărtarea regelui, lagărul concentraţional comunist nu îşi dezlănţuise încă toate forţele răului. „Şeful gardienilor, care se numea prim-gardian, se adresa noilor deţinuţi cu apelativul «domnilor studenţi», cerându-şi scuze pentru aplicarea regimului de detenţie de care el nu era vinovat. ş…ţ El era foarte departe de crunta realitate ce se instalase deja în nefericita ţară.“ Pentru favorizarea deţinuţilor, ca o ironie a sorţii, gardianul a primit 5 ani de detenţie politică.

La Iaşi, Lucinescu îl cunoaşte pentru prima dată, ca urmare a unei anchetări, pe comisarul Pompilian din Bucureşti, cunoscut la puşcăria din Suceava drept un torţionar nemilos.

Împlineşte 21 de ani după gratiile închisorii din oraşul bucovinean. Aici încep anchetele şi nopţile de tortură. Efectul malefic al metodelor folosite de torţionari, timp de două luni, l-au adus pe tânărul student în pragul expierii. Din fericire pentru el, nu a trecut pragul. Altor deţinuţi însă, multor nefericiţi, nu le-a fost refuzată moartea.

Scriitorul recunoaşte că a făcut eforturi disperate ca să treacă „cu demnitate prin acele momente. M-am concentrat ca să am tăria de a nu crâcni deloc, pentru a nu le da satisfacţie urlând sau jeluindu-mă“.

A reuşit să supravieţuiască în condiţii foarte grele.
 
Ajuns la Jilava, ura inchizitorilor s-a revărsat asupra sa şi a colegilor de celulă cu toată îndârjirea care poate exista într-un om. A fost ţinut captiv în lanţurile cele mai mari şi grele, asemenea criminalilor periculoşi, şi izolat la secţia criminalilor de război. Comuniştii considerau că intelectualii de valoare, sinceri şi foarte hotărâţi în viaţă reprezintă un mare pericol.

Penitenciarul politic Piteşti - „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane“
 
Două nume obscure în lumea tineretului anticomunist, care au pactizat cu sistemul, au marcat perioada detenţiei tânărului închis la Piteşti - Alexandru Bogdanovici şi Eugen Ţurcanu. Opus imaginii întunecate a celor doi - Dan Demetrescu. „Fost locotenent, medic, un om deosebit“, după cum îl caracterizează fostul ocnaş, pe care îl încearcă o profundă emoţie când vorbeşte despre cel care i-a fost prieten şi coleg de suferinţă. Pentru Lucinescu, ca şi pentru restul supravieţuitorilor care îşi amintesc astăzi de penitenciarul politic Piteşti, răul care s-a dezlănţuit aici în chipurile cele mai groaznice nu va putea fi uitat vreodată.

Totul a început în 1949. În momentul arestării, majoritatea tinerilor anticomunişti erau studenţi. Aceştia au fost supuşi experimentului oribil în urma căruia se dorea crearea „omului nou“. Mai exact, se dorea „reeducarea“ deţinuţilor prin tortură, chiar de către colegii de detenţie. „Reeducaţii“ erau obligaţi să devină torţionarii altora, să se lepede de credinţă, să participe la diferite ritualuri care cu greu pot fi descrise în cuvinte.

Ce s-a întâmplat la penitenciarul din Piteşti l-a determinat pe scriitorul rus Alexandr Soljeniţân să afirme: „A fost cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane“.

Demnitatea, mai presus decât viaţa

Cu detaşarea omului ale cărui răni, aparent, s-au vindecat, dar poartă cu sine greutatea cicatricelor, scriitorul Dan Lucinescu îşi aminteşte unul dintre episoade trăite la Piteşti: „Pentru că nu cedam cu nici un chip, într-o seară, de la ora nouă seara şi până dimineaţa, la ora zece, patru echipe s-au schimbat şi m-au lovit la tălpi cu o vână de bou. Cât timp am fost bătut mi s-au aruncat invective de genul «criminal ordinar». Erau nişte automatisme pe care torţionarii le căpătaseră deja. Spre ziuă, când erau cu toţii transpiraţi şi vlăguiţi, eu aveam piciorul stâng, până la genunchi, cangrenat. M-au aruncat în celula mea. Pe la ora 12:00 a venit medicul puşcăriei, un domn mai în vârstă, şi m-a îndemnat să accept, să joc într-o partidă. I-am spus că aici nu e loc de nici un joc, e vorba de demnitatea unui om, de demnitatea generaţiei mele, în nici un caz nu se poate accepta. Eu am simţit că aşa trebuie să fac. Nu era nici o îndoială. Indiferent de risc, acesta era drumul meu. Iar dacă ei mă omorau, nu îmi păsa“.

O perioadă, i-a avut colegi de celulă pe Dan Dumitrescu şi Costică Guţan. Cu ei a împărţit multe necazuri şi, în condiţiile date, suferinţa i-a apropiat, dovedindu-şi devotament unul altuia.

Legat de amintirea celor doi, scriitorul povesteşte cum au fost duşi toţi trei în secţia serviciului secret de informaţie a închisorii. Era iarnă. Celula care le fusese pregătită era în partea nordică a clădirii, nu avea geam şi nici o sursă de căldură. Prizonierii au fost obligaţi să renunţe la hainele de pe ei şi li s-a dat, în schimb, nişte zdrenţe de zeghe, aproape transparente. Frigul era greu de suportat.

„În momentul acela mi-am dat seama că este de neîndepărtat o hipotermie şi cu asta ne termină. Nu aveam nici o sursă de căldură şi, în loc de manta, mie mi-au dat o pătură care mirosea a cal. Le-am spus prietenilor mei de celulă, Dan şi Costică, că nu este permis pentru demnitatea noastră să punem mâinile pe piept şi să facem hipotermie. În puţinul spaţiu din faţa paturilor trebuie să facem mişcare. Şi am mai propus ca fiecare dintre noi să povestească ceva“, explică supravieţuitorul.

Dan Lucinescu le-a vorbit despre tot ce putea să le ţină mintea trează. Cel mai adesea le povestea despre zborurile sale fie cu avionul, fie cu parapanta. „Aviaţia a fost visul vieţii mele. Nimic nu este mai sublim decât zborul, în special la planorism, când ţi-e dat să vezi toată panorama. În acele momente aveam senzaţia zborului heruvimic“, vorbeşte cu încântare Dan Lucinescu.
 
„Am rezistat datorită unei forţe superioare“

La oricât de multe trucuri ar fi apelat deţinuţii pentru a-şi ţine mintea ocupată, tratamentele inumane la care erau supuşi păreau fără sfârşit. Ordinul celebrului Nikolski, ajuns general - „Să le sară carnea pe pereţi!“ - a venit ca un trăsnet. Comanda a fost imediat executată, iar ca un exemplu de cruzime a ceea ce s-a întâmplat stă mărturia lui Dan Lucinescu, care a văzut cum unui student i-au fost smulse amândouă mâinile.

De obicei sâmbăta, în perioada iernii, Dumitrescu şi Lucinescu (ca urmare a unei complicaţii pulmonare, Guţan a fost scos pe targă din celulă; la puţin timp după eliberare, Lucinescu l-a întâlnit, din întâmplare, pe bulevardul Victoriei) erau escortaţi în pielea goală la duş de gardieni, scoşi de acolo uzi şi tot drumul până ajungeau în celulă erau bătuţi.

Chinurile care au urmat nu pot fi redate în cuvinte; e greu de crezut că, vreodată, o minte umană ar fi putut imagina asemenea torturi. A fost un adevărat genocid al sufletelor.

„În aceste condiţii, toată existenţa noastră era o concentrare spre cer. Faptul că am rezistat în condiţiile acelea s-a datorat unei forţe superioare. Nu ştiu cum, dar aveam suficientă forţă sufletească.“
 
Ocnaş la Gherla şi Aiud

Anul 1952 l-a prins pe Dan Lucinescu în fabrică, lucrând ca sudor 12 ore pe zi. Programul era epuizant, volumul de muncă foarte mare, iar la sfârşit, după atâtea ore de muncă, primea o bucată de pâine în plus şi hrană puţin îmbunătăţită.

După gratiile puşcăriei din Aiud: „La 27 de ani eram în haine de zeghe în Aiud, în zdrenţe, dar cu sufletul şi spiritul net superioare. Aici, viaţa a fost extraordinar de severă. Nu aveai voie să faci absolut nimic. Doar să stai pe marginea patului. Prizonierii erau deprimaţi, se gândeau la un trecut. Cei care aveau familii erau foarte trişti. Ei se topeau din picioare, efectiv. Salivau după o nenorocită de mâncare şi a început să se umple pavilionul cu demenţi. Înnebuneau.“ Atmosfera de teroare era întreţinută şi noaptea, când gardienii deschideau zăvoarele celulelor şi împuşcau deţinuţii. Pentru cei mai mulţi puşcăriaşi moartea era o alinare. Mai mult, din cauza detenţiei dure şi prelungite, erau prizonieri care îşi doreau să fie ucişi.

Ca să se îmbolnăvească, Lucinescu a fost băgat de gardieni într-o cameră, cu un student la medicină, care avea hemoptizie, Virgil Lungeanu, şi care, după eliberare, avea să ajungă cel mai mare stomatolog al Iaşiului. Medicinistul avea o stare sufletească bună, iar la întrebarea colegului său de celulă cum de reuşeşte să-şi menţină tonusul, acesta i-a răspuns: „Dane, e foarte simplu. Când simt că nu mai pot, mă uit la pavilionul de demenţi. De cât dement, mai bine îmi scuip plămânii în cârpă“.
 
Numărul celor care îşi pierdeau minţile crescuse alarmant de la o zi la alta.

În ceea ce-l priveşte, deţinutul Lucinescu a găsit o metodă cât se poate de ingenioasă şi eficientă pentru a-şi feri mintea de boală. Povesteşte în detaliu cum a acoperit cu săpun (pe un an de zile fiecărui deţinut îi revenea 50 de grame de săpun) o jumătate de bucată de geam, cam de mărimea unei foi A4, deasupra căreia a ras mortar de pe pereţi. Şi-a improvizat astfel un fel de tăbliţă de scris, pe care, cu o aşchie, rezolva exerciţii de fizică şi matematică. Timp de 12 ani, în unghiul mort de sub vizetă, a făcut exerciţiul acesta mintal, ale cărui efecte au uimitoare în timp. Pentru această „îndrăzneală“ a plătit scump. Odată descoperit, timp de 10 zile, Lucinescu a îndurat cea mai cruntă pedeapsă cu carcera, în apă, la 120 de metri în subteran. Primea în fiecare zi 50 de grame de pâine la 48 de ore cu 100 de grame de apă. După această pedeapsă, absolut toţi erau scoşi pe targă. Nu a fost şi cazul deţinutului nostru. A trecut şi de această caznă.

Lumina de după întuneric
 
În anul 1963 a fost eliberat.

Nu a ştiut cum să reacţioneze în faţa realităţii. Văzuse de atâtea ori moartea după gratii, încât o acceptase şi se împăcase cu ea. Ce să facă cu libertatea sa, la care nici măcar nu mai spera? El, un mort printre cei vii, unde să-şi găsească locul? Trebuia să trăiască, aşa că se angajează ca sudor la şantierul Energo Montaj Bucureşti, după care lucrează succesiv ca operator ultrasunete şi tehnician.

Viaţa i se schimbă. Începe să câştige bine, chiar dacă munceşte ca un rob. O întâmplare emoţionantă de care îşi aduce aminte cu drag - Crăciunul din 1963, petrecut alături de tatăl său, fost magistrat. „I-am cumpărat tatei numai bunătăţi şi multe alte lucruri extraordinare. Îmi amintesc expresia tatei care stătea şi se uita şi mă întreba dacă nu cumva am spart vreo bancă. A fost cel mai fericit Crăciun pentru el“, îşi aminteşte fiul.

Nu trece mult şi numele Dan Lucinescu devine repede cunoscut în mediul universitar de la noi şi chiar din străinătate. În 1968 scrie volumele „Tehnologii ultrasonice, magnetoscopice şi de analiză spectrală“, un subiect neexplorat încă în ţara noastră. Un an mai târziu devine cercetător la centrul de Mecanica Solidelor al Academiei Române. Energia şi forţa interioare, aproape inexplicabile la un om care fusese atât de oprimat în închisorile comuniste, îl transformă în absolvent cu nota maximă al Facultăţii de Mecanică Bucureşti, al cursului de Pedagogie şi cursului postuniversitar de Energie Nucleară. Se întâmpla în 1975. În aceeaşi perioadă a realizat patru invenţii brevetate în ţară şi în străinătate; publică peste 300 de lucrări tehnice. Acestea sunt doar câteva dintre realizările cele mai importante ale acestui om, despre care, mulţi dintre cei care l-au cunoscut, l-au asemănat pasării Phoenix.
 
Cu veşnicia lui Dumnezeu în suflet

De neexplicat pentru unii, explicabil pentru sine. Ceea ce l-a ajutat enorm că să poată trece peste toate caznele a fost învăţătura de aur primită de la părintele Arsenie Boca - „cea mai deosebită personalitate din întreaga mea existenţă“, după cum îl numeşte - şi care „m-a îndemnat să cred nelimitat în Dumnezeu. Să-l port veşnic pe Dumnezeu în sufletul meu“.

După 1989 pleacă în Suedia, unde locuieşte şi astăzi 6 luni pe an. În România petrece restul timpului de 6 luni. În străinătate, este membru al Comisiei Ştiinţifice Suedeze şi al Uniunii Scriitorilor din Suedia şi România. Este autorul a numeroase cărţi pe teme istorice, filosofice şi autobiografice, dintre care merită amintit Ciclul „Vitralii“, „Depăşirea condiţiei umane“, „Destine“, „Aspiraţii“ şi „Părintele Arsenie Boca - un sfânt al zilelor noastre“ etc.

Scriitorul Dan Lucinescu este unul dintre puţinii deţinuţi politici care şi-au scris memoriile şi pune acest aspect pe seama înclinaţiei spre literatură.

Mai mult: „Acceptarea suferinţei cu întreaga fiinţă şi cu pivotul principal sublimul divin a avut drept consecinţă deschiderea unor canale de cunoaştere epistemologice extraordinare. Orizonturile pe care noi le-am căpătat în detenţie nu pot fi realizate de nimeni în condiţiile vieţii normale“, încheie omul care a putut duce o cârcă de necazuri cât pentru şapte vieţi.

 

Sursa: Raluca BrodnerZiarul Lumina, 23 iulie 2009

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz