Dragi prieteni, domnul profesor Mihai Floarea, membru al fundaţiei noastre, a publicat în revista „Eclessia Euxina” o frumoasă prezentare a cărţii „Voievodul”, scrisă de mentorul nostru, domnul Dan Lucinescu.

VOIEVODUL
Vă invităm cu drag să o lecturaţi!  

IMG_7776_Small

Imagine de la Lansarea cărţii „Voievodul”, scrisă de Dan Lucinescu

Cartea "Voievodul" se gaseste in magazinul nostru, aici.

O nouă carte: Voievodul de Dan Lucinescu

Cu o prietenie mişcătoare, dl. Dan Lucinescu şi-a întîmpinat în seara de joi, 24 septembrie 2009, cu zîmbetul pe buze, cuvinte calde, strîngeri de mînă şi cîte o îmbrăţişare, pe fiecare dintre invitaţii la evenimentul organizat în clasica sală a Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei de către Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“. N-a fost unica abatere de la secile lansări de carte cu care laicitatea ne-a obişnuit. Spre plăcuta mea surprindere, nici reporterii criticaţi în ultima recenzie din paginile publicaţiei noastre, dedicată lansării cărţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, n-au mai tulburat manifestarea cu aceeaşi cutezanţă. Însă cea mai importantă pricină pentru care scriem aceste rînduri despre cele petrecute la data menţionată o constituie perspectiva literar-creştină din care e privită viaţa lui Mihai Viteazul.

Rareori patriotismul, tăria de caracter, munca perseverentă, optimismul vizînd reaşezarea justă a valorilor în România s-au împletit atît de pilduitor-convingător în persoana cuiva în deceniile de după Revoluţia din 1989. Trecut prin închisorile comuniste – inclusiv prin teribila „reeducare“ de la Piteşti – dl. Dan Lucinescu, specialist în fizica nucleară şi deţinător al mai multor brevete în domeniul ultrasunetelor, cadru didactic universitar şi totodată membru al Uniunii Scriitorilor, este una dintre acele personalităţi ce-ar fi trebuit demult să măture de pe micile ecrane pseudovalorile aservite unor interese meschine şi stricătoare de suflete. Punerea în lumină a scrierilor acestui intelectual creştin este unul dintre meritele pomenitei fundaţii avînd printre obiectivele declarate „cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor“.

Voievodul, ediţia a II-a (Bucureşti, Siaj, 2009, 300 pagini) e compusă din opt capitole cu titluri sugestive: Iani epirotul, Mihai în Ţara Banilor, Domn al Ţării Româneşti, Drumul spre culmi, Unirea cu Transilvania, Apogeu şi declin, Steaua care cade şi Se aşterne timpul. Cui s-ar aştepta la o compunere istorică uscată, eventual actualizată, despre uluitorul traseu biografic încheiat tragic al domnitorului unanim venerat, de la paşoptiştii în frunte cu Nicolae Bălcescu la naţional-comuniştii secolului al XX-lea, le-am oferi dintru început cîteva mostre de autentică literatură:

[Doamna Stanca] primi camera cea mai frumoasă, din dreptul terasei mari, în faţa căreia se etala splendoarea naturii montane. Pe fundal sclipea în reflexe diamantine zăpada de pe colţii Bolaceni, proiectată pe cerul de un colorit ce-ţi inunda sufletul de bucurie şi emoţie nestăvilită. Nu se putea spune că era vorba de un anumit colorit, ci de un miracol al luminii, interferată cu straturile ionizate ale aerului înălţimilor şi refractată de zonele marilor altitudini, cu umiditate stratificată, creînd imaginea unui val diafan, ce urcă spre căile infinitului. Apa Sîmbetei susura la mică distanţă de conac, flancînd una din laturile marelui spaţiu îngrădit, cu iarbă crudă, de un verde intens, în care se mişcau nestingheriţi, zeci de cai din vestita rasă lipiţană. (pp. 256-257) – primul gînd al meu, de cititor situat pe rîndul inferior al receptării, a fost că autoul a avut prilejul admirării nemijlocite a colţului de natură descris, el consemnîndu-şi, probabil, observaţiile de scriitor-fizician chiar la faţa locului! De aici prospeţimea şi acurateţea detaliilor care conving.

În acea perioadă, sălciile de pe maluri erau înflorite, creînd un farmec unic văii bătrînului Danubiu. […] Domnitorul [Pătraşcu cel Bun] era blînd şi sensibil, dotat cu multă intuiţie şi inteligenţă. El era fascinat de atmosfera dată de năvala apelor ce coborau din mijlocul continentului. Numai cine nu a ascultat acea voce, ascunsă pentru oamenii de rînd, a miilor de metri cubi de fluid enigmatic, cumul de istorie şi de energii nebănuite, nu era copleşit de măreţia spectacolului. (p. 10) – subtilă descriere de natură-portret moral, analogia literară fluviu-domnitor fiind originală, după ştiinţa mea.

În fine, iată un peisaj hiperbolic de cîmpie, anticipînd supranumele „grînarul Europei“ pentru binecuvîntatul ţinut, combinat cu o realistă viziune despre ceea ce pare un miracol pentru unii istorici – supravieţuirea mult încercaţilor locuitori:

Alaiul domnesc se îndreptă spre apus, urmînd cursul Ialomiţei, în plină cîmpie deschisă, acolo unde, în perioadele de pace, grînele aveau întinderea marilor ape, iar turmele de dropii erau în împărăţia lor. Caii şi călăreţii se făceau nevăzuţi în acele culturi luxuriante. Aşezările omeneşti erau atît de rare, încît niciun călător nu îndrăznea să aleagă alt drum decît cel al negustorilor şi al poştalioanelor. Populaţia era supusă permanentelor atacuri care includeau, în afara hoardelor, pe cele ale lotrilor, ale haiducilor şi ale aventurierilor vremii, a căror singură pricepere era lupta armată, crima şi jaful. Ea se adăpostea în zona bălţilor, a codrilor seculari cu ascunzişuri tăinuite şi în zona montană. Pe drumurile comerciale, numite şleauri, erau instalate, la distanţe de 60-80 km, aşa numitele poşte, puncte de pază şi adăpost, unde curierii domneşti îşi schimbau caii. (pp. 13-14).

Aşadar, pe urmele cronicarilor moldoveni (Oh, oh, vai di ţară!), dar asimilînd lecţia lui B. P. Hasdeu (istoricul este un uvrier şi un artist totodată), a lui A. D. Xenopol (istoria presupune un stil plin de imagine) sau a lui N. Iorga (Într-o operă istorică sînt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele dintîi două determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea), Dan Lucinescu a folosit atît imaginaţia şi sentimentul necesare romancierului, cît şi acribia omului de ştiinţă (după cum ne mărturisea la evenimentul lansării acestei a doua ediţii a cărţii, a răscolit ani îndelungaţi prin arhive şi biblioteci – inclusiv în cele din străinătate – în căutarea acelor detalii recomandate de Braudel şi Veyne în stare de a crea scînteietoare viaţă (…), oameni vii.

Într-adevăr, eroul paginilor cărţii capătă viaţă sub ochii noştri graţie aceluiaşi condei îndemînatic şi-n ale naraţiunii. Bunăoară, prima luptă, pe mare, a viitorului ban al Craiovei e demnă de a figura sub orice semnătură din galeria prozatorilor realişti: Velierul ieşi din marea de Marmara, traversă Marea Egee, strecurîndu-se printre multitudinea de insuliţe cunoscute sub numele de Kykladera, după care intră în plină mare Mediterană. Cea mai dificilă porţiune ce o aveau de străbătut era cuprinsă între sudul Siciliei şi nordul Africii, unde era baza piraţilor, Bizerta. Nu era un secret pentru nimeni că vasele care nu ştiau să se apere erau o pradă uşoară pentru aceştia. Ei se apropiau cu bărci rapide, fiind nişte aşi ai velelor, aşteptînd reacţia celor de la bordul vasului ce-l întîlneau. Dacă nu sesizau o forţă demnă de considerat la bordul respectiv, abordau vasul, ucideau şi prădau, după care dispăreau fără urme. Ajunşi în zonă, cei zece luptători ai lui Iani intrară în alertă văzînd o ambarcaţiune apropiindu-se de ei cu o viteză mult mai mare decît cea obişnuită. Atacul se dezlănţui fulgerător, trezindu-se cu doisprezece bărbaţi cu eşarfa neagră, pe puntea de la proră. Ei nu se aşteptau să întîlnească nişte apărători special pregătiţi în acel scop, avînd însă de partea lor avantajul surprizei. Din primele secunde, trei apărători fură aruncaţi peste bord, iar alţii doi înjunghiaţi cu cuţite aruncate de la distanţă. Situaţia fu considerată pierdută de cei de la bord cu excepţia lui Mihai care, conform mărturiilor echipajului, se transformă brusc în ceva ce te înnora. Din ochii săi negri ţîşnea un gen de foc al groazei, iar faţa îi deveni întunecată şi săpată parcă în piatră, într-o concentrare rar întîlnită. În momentul cînd s-a dezlănţuit, el părea o sabie de arhanghel. În mai puţin de un minut, două capete de piraţi zăceau pe punte, alături – trei muribunzi, în timp ce restul atacatorilor săriră în mare. Atît de crunt era tînărul în acele momente, încît nimeni nu îndrăzni să se mişte pînă nu-l văzură că-şi şterge spada şi o pune în teacă. (pp. 30-31).

La fel se reţin celelalte acte vitejeşti ce i-au adus binemeritatul supranume: (…) voievodul conducea direct atacul, fiind transfigurat, cînd, înălţat pe imensul său cal, cu barda deasupra capului, intra în plin în masa de ostaşi duşmani, făcîndu-şi pîrtie în jur, ca la defrişările de pomi. Atît de năvalnic era domnitorul, încît panica se forma aproape imediat, oştenii lui fugărindu-i şi nimicindu-i pe turci fără milă. (despre lupta de la Nicopole – p. 135) ori: În acel moment, reeditînd reacţia din lupta de la Călugăreni el sări cu gigantul său cal, ca o nălucă, în mijlocul armatei lui Bathory, lovind năprasnic cu securea în tot ce era în jur, în timp ce armăsarul său, ridicat pe picioarele din spate, înspăimînta la fel ca o apariţie din alte lumi. (…) Nunţiul papal Germanico Malaspina, care asistase la luptă, relata ulterior că nu văzuse în viaţa lui ceva mai fantastic (sic) decît atacul voievodului care parcă se multiplicase de mii de ori, apărînd gigantesc şi invincibil, impunînd supunere oricui i-ar fi stat în cale. (p. 146) sau: Aripa dreaptă a frontului era condusă direct de Mihai care, văzînd apropierea dezastrului, se înălţă pe imensul său cal, căpătînd brusc dimensiuni supranaturale. El se lansă cu un ţipăt de atac ce făcu să răsune văile din apropiere, intrînd în armata duşmană cu marea lui secure ce reteza totul în jur. Oştenii din spatele său îl urmară ca hipnotizaţi, fără să se mai uite că la un moment dat ajunseseră în mijlocul trupelor lui Bathory. Atît de crunt şi supraomenesc fu acel atac, încît primul care o luă la fugă fu Bathory. Martorii oculari menţionează că nimeni şi nimic nu-i mai putea rezista acelui voievod înaripat care în mijlocul armatei duşmane nimicea de la înălţime totul în jurul său. Din marea armată a lui Bathory nu mai rămăseseră pe cîmpul de bătălie decît morţii şi răniţii şi un imens material de război. Supravieţuitorii goneau cu disperarea morţii unde vedeau cu ochii. Prada cea mai importantă rămasă pe locul luptei fu artileria lui Bathory, formată din 45 de tunuri, care zăceau abandonate printre cadavre. (pp. 227-228).

Voievodul de Dan Lucinescu nu îndeplineşte însă toate caracteristicile unui roman: conţine prea multe referinţe biografice, acestea apropiind cartea de monografie (însă una diferită de cea datorată, să zicem, paşoptistului Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul). Deşi multe, datele riguros preluate din surse demne de încredere nu conferă scrierii nici statutul unui tratat istoric în genul acelora scrise de Nicolae Iorga, bunăoară. În fine, graţie referirilor subiective la timpul prezent, scrierea capătă şi accente eseistice, fără a fi totuşi un eseu.

Incert, aşadar, ca specie, demersul de faţă oferă însă cititorilor simpli, de toate vîrstele, suficiente elemente biografice dramatice spre a le face lectura atractivă: de la naşterea fiului natural al voievodului Pătraşcu cel Bun, pînă la eliberarea familiei lui Mihai Viteazul, celui trădat de invidiosul Basta şi asasinat.

În primul capitol, avînd valenţele unui bildungsroman, adolescenţii pot afla că fiului natural al voievodului, Pătraşcu, pe lîngă dobîndirea artei mînuirii sabiei, i se asigurase o educaţie solidă: şapte ani de şcoală germană la Constantinopol, lecţii zilnice de italiană şi spaniolă, contabilitate practică în birourile comerciale patronate de prestigiosul exportator şi dregător Iani Epirotul, unchiul său, cîteva ore pe săptămînă de practică de secretar pe lîngă diplomaţii Porţii etc.

Un model de cavalerism medieval, cu nimic mai prejos de literatura occidentală de capă şi spadă, ni se oferă în finalul scrierii. Eroul este Stroe Buzescu. Incognito (cu o barbă tipică luptătorilor germani din acel timp, adoptînd o îmbrăcăminte adecvată, la care se adăugară actele bine ticluite la Braşov, de ofiţer lefegiu în corpul halebardierilor – p. 280), el se interesează despre asasinarea voievodului direct de la doi dintre autori, lefegii valoni, apoi îi răpune în luptă dreaptă, pe rînd, pe patru dintre ei, deşi Stroe ştia că nu-şi poate învia voievodul şi prietenul, dar umilinţa la care acesta fusese supus în timpul asasinării trebuia plătită – p. 287. Generalului Basta îi cruţă viaţa, însă după ce-l umileşte: Stroe îi crestă faţa de cîteva ori, în final apărîndu-i pe fruntea însîngerată litera M. Cînd transpiraţia începu să-i curgă şiroaie iar picioarele şi mîinile să-i tremure de oboseală, generalul îşi dădu seama că sfîrşitul îi era iminent. La un moment dat, îl rugă pe Stroe să-l ucidă, încetînd acel chin pe care nu-l mai putea suporta. În loc de răspuns, veni întrebarea dură dacă şi lui Basta îi fusese milă, atunci cînd trimisese un detaşament de 300 de oameni să ucidă un om în timpul somnului şi dacă îi plăcea să vadă corpuri decapitate, aruncate fiarelor din jur (…) În cele din urmă, Basta auzi vocea lui Stroe, spunîndu-i că, pentru iertarea păcatelor marelui voievod, îl lasă în viaţă, dar cu semnele care-i vor aminti tot timpul vieţii de odioasa asasinare a marelui voievod (pp. 189-290) etc. 

Nu ne-am propus aici o analiză stilistică prin care să evidenţiem, pe lîngă calităţi, şi stîngăciile prozei lui Dan Lucinescu (de pildă adjectivările şi adverbierile stereotipice din ultimele pasaje citate, ţinînd cel mult de stilul publicistic), dar, în încheiere, un cuvînt de reproş tot am avea de rostit: foarte supărătoare ni s-au părut erorile de tehnoredactare. Le facem cuvenita trimitere măcar la un sfert dintre ele: v. p. 135, 194, 196, 199, 201, 205, 209, 213, 215, 217, 221, 222, 223 etc.). Cît despre greşelile de limbă ale acestui text, ele sunt, vai, şi mai numeroase spre a mai stărui (indicăm, în treacăt, p. 51, 84, 86, 93, 96-97, 121, 127, 135, 160, 161 etc.).

În pofida scăderilor pe care, repetăm, nu e cazul aici să le discutăm, volumul Voievodul scris de Dan Lucinescu îl apreciem ca scriere înainte de toate necesară în contextul socio-cultural actual, cu tendinţele deplorabile ale unora ce văd în denigrarea sistematică a valorilor naţionale o ocupaţie hazoasă (în realitate, această atitudine e determinată, după opinia noastră, de varii complexe de inferioritate individuale, ce-ar putea fi tratate psihoterapeutic, beneficiind de compasiune şi discreţie, nicidecum manifestate public!).

Indubitabil, scriitorul patriot Dan Lucinescu, autor, între altele, şi al volumelor Spre război, Jertfa, Lupta, Întoarcerea din Neguri, Sfîrşit de lumi etc. merită întreaga noastră admiraţie.

Mihai Floarea

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.