Duhovnicul
                                                                                         (Autor: Gherghina)
duhovnic1

Tu ești apostol-veghetor, pescarul-mărturisitor.
Esti firul Lui de telegraf, ce-L legi pe El-transmițătorul
De mine, cel ce sunt ascultătorul-receptor.
În preajma ucenicilor veghezi, să le dai ajutorul,
Căci ei pe-aici călătoresc către Judecătorul.
Iar munca ta e cea mai grea, să ai răbdare multă,
Să mergi spre Viață-n Adevăr pe Cale către nuntă.
Tu ești pescarul-veghetor cu undița în apă,
Ce-aștepți să tragi la mal ușor, peștele ce se-nțeapă.
Esti cel ce cu răbdare multă, alegi din grâu neghina,
Iar pleava ce rămâne-o-îngropi, căci poartă toată vina.

Ești un duhovnic dăruit,un preot rugător,
Veghează-mă părinte al meu, că-s pește călător.
Când vin să plâng păcatul meu, îmi zici că sunt prea mică,
S-o iau pe Cale-ncetișor, să merg fără de frică.
Că drumul este strâmt și lung, cu piatra colțuroasă
Și-am să ranesc piciorul meu și n-am să ajung Acasă.
C-aceasta este Calea Lui, e cea Adevărată!
Să fiu atentă cum o calc, să n-alerg niciodată.
Îmi spui că împrejur e gard, să-l iau ca punct de sprijin
“Să nu mă dezechilibrez, să cad; de el să mă asigur.
Sunt mică și-am de învățat, nu știu să pășesc pasul…”
Eu-ndată simt că mă pălesc, că îmi dispare glasul.
Mi se-ntristează inima și apare gândul cel mai rău,
Că n-aș mai fi începător, eu, vrednic-ucenicul tău!
Și mă mândresc în gândul meu, c-am mai crescut un pic

- Părinte mă smerești mereu!?! eu tulburată-mi zic.

 Blajin ridici atunci privirea și ochii mei-i țintești,
Trezindu-mă cu glas smerit, zici că și tu greșești.
Spui că păcatu’-n sine nu este păcătos,
Ci necredința noastră în El- Iisus Hristos.
Îmi spui cu voce gravă, că tu în lupta ta
Ai credință în Dânsul, El nu te va lăsa.
Că dacă-I dau voința, putere voi avea
Să îi respect poruncile, înscrise-n Cartea Sa.
Să cer în rugăciune, să îmi dea Dumnezeu,
În dar, multă credință, ca să rezist la greu.
Ca o virtute mare, ce este salvatoare,
Credința noastră este un dar de înălțare.
Ah, da! Acum am înteles. Am să mișc ușor
Eu nu știu chiar nimica, să nu-mi rup vre-un picior.
De gărduț  mă voi ține…am să alerg încet…
Căci ard de nerăbdare să-ajung acolo sus,
Să stau de-I ușa închisă, oricât va vrea Iisus,
Că-ntr-un târziu Stăpânul fiind preamilostiv,
Se va-ndura de mine, pentru al tău suspin.
Poate-mi deschide ușa să văd lumina Sa,
Și-apoi în RAI-acasă, de vrea m-o invita.
Am terminat părinte, spovada s-a sfârșit,
Căci Domnul azi prin tine, simt că m-a izbăvit.
Ridicându-mi genunchii, sunt foarte liniștită,
Și plec cu pacea Lui în inima mea mică;
Mă simt foarte ușoară, ca fulgul parcă zbor;
Mă mișc cu ușurință, ca norul plutitor.

duhovnic2

În zilele ce trec, minutele le număr,
Parcă o greutate mă apasă pe umăr.
Mă-împiedic și mă aflu căzuta iarăși jos.
Ah…bolovanu-i mare și foarte colțuros!
Și mă ridic nervoasă și mă întreb:”De ce?
Mă simt a fi confuză…oare mai am nădejde!?!

Dar vocea ta îmi tună: Copilă, ai credință!

Căldura cea plăcută, inundă a mea ființă…
O, Doamne Tu mă iartă, din mine să nu pleci
Mă rog și-ți cer iertare căci cred că mă încerci.
Îți dau multă răbdare, salvează-mă! Tu poți!
Alungă deznădejdea, păcat să nu-mi socoți!
Încep încet a plânge, inima tânguiește,
Iar undița mă trage spre cel ce pescuiește.
Mă mustră conștiința și alerg la spovedire,
Să-mi curățești păcatul, căderea mea din fire.
Cuvintele-ți sunt grele, vocea e foarte caldă
În ochi parcă ai lacrimi, privirea încețoșată.
Îmi citești dintr-o carte, s-aud, să-nțeleg
Cuvântul unui sfânt ce a fost înțelept,
Ce-nseamnă ascultarea și binecuvântarea;
Că eu nimic în viață, nu am să reușesc,
De nu voi face astfel, de nu vreau să accept.
Îmi mustri nerăbdarea și mai rău nepăsarea
Că eu nu am iubire și dragoste în tot.
Să stau să văd pădurea și lacul si minunea
Omul, amărăciunea…că Dumnezeu le-a dat.
Să mă- nfrânez în toate și frica să o am
Căzută fiind astăzi, poate că și plecam!

Și ce făceam atuncea, căci căndeluța mea
N-avea ulei într-însa, să arda flacăra!
Puteam printre uluci, să alunec în jos
Și mă trezeam în iad, ci nu sus  la Hristos.

- Să nu cumva- îmi zici- de acum să nu te rogi
Neîncetat creștino, încearcă și-ai să poți!

Îmi zici despre mândrie, că e demolatoare,
Că face chiar și steaua să fie căzătoare.
Să nu mă-nalț cu gândul, ci să privesc în jos,
Să fiu cât mai smerită, că-mi este de folos.
O, Doamne! Cum mă vede părintele că pot?
Că eu ce am fost mândră, să nu privesc deloc?
Cât m-am luptat eu oare, privirea s-o țin sus?
Deasupra peste oameni și nu către Iisus.
Îmi zici, să iau aceste sfaturi, ca niște încălțări,
Să le pun în picioare de vreau să urc pe scări!
Drumu-i pavat cu piatră, să am multă răbdare,
Căci colțurile pietrei, mă rănesc la picioare,
De nu calc mai atentă, de nu sunt veghetoare.
Tu iartă-mă părinte, că-ncerc cam multișor,
Deși am dinți de lapte, eu mușc din merișor,
Iar dintele se rupe, se-mprăștie pe jos
Și vorba ta mă mustră, spre a-mi fi de folos.
Mărul mă ispitește și musc ades din el,
Iar șarpele mă strânge, mă arde-n suflețel.
Ajută-mă părinte, duhovnic ce îmi ești
Să alung gândul rău și grijile lumești.
Ucide-l pe-acel șarpe cu rugăciunea ta,
Să nu-mi găsească patimi, la judecata Sa.



0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz