golgota detinutilor din lagarul de munca salcia 121706
„Eu am fost în lagărul de la Auschwitz, și apreciez că tratamentul de la «Salcia» nu era departe.” Un motto terifiant al cărții „Uranus - Gherla, via Salcia”, semnată de Alexandru Mihalcea, fost deținut politic trecut prin infernul lagărului de la Salcia, din Insula Mare a Brăilei, care însumează în înfiorătorul lui conținut dimensiunea grozăviilor petrecute acolo. Recent am vizitat și noi fosta colonie de muncă silnică de pe malul Dunării, călcând cu grijă pământul, să nu strivim cumva sub tălpi fruntea vreunui sfânt. Căci, cu siguranță, printre cei care au pierit acolo s-au aflat și sfinți.

Plouase diluvian la Salcia. Digurile răcorite ridicau spre cer aburi ușori ca niște coloane de fum de tămâie. Și chiar mirosea parcă a tămâie și a sânge. O tăcere plată întindea aerul ca o eșarfă îndoliată peste câmpurile de grâu dat în copt. Aș fi vrut să spun ceva anume, care să nu semene cu nimic din ceea ce mai spusesem până atunci, ceva care să rămână, dar nu reușeam. Îmi stăruia în minte mottoul cărții lui Alexandru Mihalcea, care era de fapt o de­poziție a martorului Weiss Ștefan, și el fost deținut trecut pe la Salcia, dată în 18 martie 1955, în procesul celor 21 de ofițeri și subofițeri ai Direcției Lagărelor și Coloniilor de Muncă, judecați împreună cu 11 deținuți, foști șefi de brigadă, în dosarul „Lotul Salcia”, pentru „acte de teroare”. Dar simțeam că nimic din ceea aș fi vrut să rostesc atunci nu s-ar fi putut ridica deasupra suferințelor martirilor din „anticamera iadului” de la Salcia. De aceea, tăceam.

Un dosar cu depoziții terifiante

Pe seară, aveam să aflu lucruri noi, inedite, de la localnici, de la părintele din Frecăței, care ne însoțise în tot pelerinajul nostru din Baltă.

Anul acesta se împlinesc 67 de ani de la înființarea lagărului de muncă Salcia, de pe brațul Măcin. „Un perimetru al distrugerii omului, al chinurilor, al morții. Iadul pe pământ”, cum îl definea Alexandru Mihalcea în cartea sa document. Un spațiu amenajat inițial pentru vreo 200 de persoane, extins ulterior pentru vreo 2.000, care în trei-patru luni avea să „găzduiască” 4.000 de deținuți. Mulți arestați „după nevoi”, unii în locul altora, prin confuzie sau asemănare de nume, vinovați sau nu, tineri ori bătrâni, apți sau inapți, necercetați medical, istoviți și bolnavi, unii cu un picior de lemn, alții cu brațele anchilozate, pentru că mulți fuseseră aduși aici de la Canal, înghesuiți în niște saivane de oi îngrădite cu sârmă ghimpată, păziți ca la Auschwitz.

Documentele aflate într-un dosar de cercetare din 1954, a celebrului „Lot de la Salcia” pomenit, vorbesc despre „instigare la omor prin torturi urmate de executare, crimă de omor prin torturi, abuz în serviciu, profanare de cadavre, vătămare gravă a integrității corporale” etc. În realitate, despre fapte comise împotriva deținu­ților precum: loviri cu ranga, cazmaua, lopata, cravașa; asasinarea prin împușcare; interzicerea tratamentului medical; scoaterea forțată la muncă; încarcerarea în spații deschise, iarna, dezbră­cați; obligarea de a intra goi în apă, iarna, la tăierea de stuf; călcarea în copitele cailor; pedepsirea cu orele, dezbrăcați, în apa înghețată; legarea de mâini și ținerea deținuților, goi, vara, ziua și noaptea, să fie mâncați de țânțari; profanarea cadavrelor, îngroparea de vii în pământ; punerea de cărbuni aprinși la tălpi; ținerea în spațiul strâmt al carcerei câte patru deținuți, doi cu capul în sus și doi cu capul în jos; lăsarea să degere, iarna, desculți, în ger; lăsarea să le fie mâncate de șobolani nasurile și urechile; ținerea cadavrelor în curte câte două-trei zile, cu bucăți de cartoane în gură cu numele scrise pe ele, care pentru a fi scoase se deschideau maxilarele încleștate cu lama toporului; lipsirea de hrană; îngroparea, vara, până la brâu, și lăsarea câte o jumătate de zi în soare etc., etc.

ruinele fermei unde au muncit detinutii din SalciaMorți și îngropați în poziție de drepți

Ajunși la Grădina, apoi la Salcia, ori Frecăței, privim ruinele lagărului. Ziduri jupuite, clădiri scofâlcite, cu ochii ferestrelor scobiți, cu gurile ușilor știrbe, grajduri părăsite, uitate, întinse de-a dreapta și de-a stânga șoselei, castele de apă sparte și buruieni. Un univers straniu, disperat, în care nici muștele, nici ciorile, nici cucuvele nu vor să locuiască. O cruce anonimă, sprijinită de trunchiul tăiat al unui plop uriaș, pecetluiește parcă trecutul acestor martori ai infernului. Peste tot, doar umbre și digul. Digul lung, lung, deșirat ca un șnur de metanier. Dacă ești atent, nu se poate să nu auzi plânsetul de sub pământ. Sau poate strigătul de durere al deținuților pieriți, sau înghițiți de apele furioase ale fluviului. Apă, pământ și cer, un triunghi între laturile căruia mii și mii de deținuți martiri au respirat, au suferit, au sperat, s-au resemnat sau au murit. Peste mulți s-au așezat praful câmpului sau apele Dunării umflate. Dar eu sunt convins că ei s-au ridicat în poziție verticală, ca să ne poarte pe noi pe umerii lor goi, pe brațele lor schilodite, spre cer. Și noi, noi ce facem? Călcăm indiferenți peste trupurile lor verticale, fără să-i simțim. Fără să-i căutăm, ca și când nu ar exista. Ca și când lumea începe și sfârșește cu noi. Dar ei sunt acolo, în poziție de drepți, cu mâinile ridicate purtându-ne în mod nevăzut spre cer. Căci aici, la Salcia, ca peste tot prin lagărele și închisorile prin care au trecut, ei au privit spre cer. Acolo de unde îi tot trăgea de mâini, de suflete, El, Mântuitorul Hristos. Și ei ajungeau la El cu fiecare lovitură primită, cu fiecare privire arzând de febră, cu fiecare glonț odihnit în piepturile lor transparente, în care băteau inimi, ca nişte pendule uriașe, când se rugau Lui...

O bucată de pâine și o evadare

Nicolae Socol, fostul primar din Frecăței, pensionar acum, are 70 de ani. El i-a prins pe ultimii deținuți de la Salcia, în 1969, când a venit în Baltă.

„În acel an, coloniile de muncă erau pe desființare. Doar de­ținuți de drept comun se mai aflau în ele. Ceilalți, care au închis cu dig vreo 4.600 ha de teren, cu targa și cu roaba, în condiții extrem de grele, inumane, muriseră, sau, care mai scăpaseră, fuseseră eliberați. Din ce am auzit și eu, deținuții politici erau grupați în plutoane pe meserii: medici, preoți, ingineri etc. Vorbeau foarte puțin, pentru că printre ei erau infiltrați tot felul de turnători. Exista un comandant, Molnar, foarte sever, care îi bătea crunt și-i călca în copitele calului. El a introdus un securist printre deținuți, pe care toată lumea îl credea pușcăriaș. După un an, a apărut civil în colonie. Predase raportul. Când l-au văzut, deți­nuții și caraliii (paznicii) au înlemnit. Îi turnase pe toți! Atunci a fost marea «curățenie» de la Salcia. Au murit mulți deținuți acolo. Numărul lor exact nu se cunoaște. Istoricul Marius Oprea spune că din arhive ar reieși că ar fi decedat peste 500 de deți­nuți. Unii dintre ei erau îngropați în cimitirele din localitățile din jurul lagărului, noaptea. Ziua săpau gropile și, pe întuneric, erau aruncate trupurile morților în ele. Se spune că la Salcia ar fi existat și un cimitir al coloniei. Se știe însă sigur că duceau morții la cimitirul din Agaua și aici, la Frecăței. Dar mai aveau și alte locuri în care îi îngropau, la Țăcău de pildă, în comuna Mărașu. După ce au terminat cu digul, deținuții au fost folosiți la muncile agricole. «Politicii» nu erau păziți de caralii din zonă, ci din alte părți ale țării, ca să nu comunice cine știe ce cu arestații. Foarte mulți condam­nați erau de drept civil, arestați pentru că nu putuseră să-și predea cotele obligatorii. Erau judecați la urgență și aduși în lagărele de muncă. Din această categorie erau deținuți din întreaga zonă de aici. După ce în 1965 s-a terminat îndiguirea, în 1969, la Salcia, mai existau doar plutoane de securitate care păzeau colonia și câteva brigăzi de deținuți folosite la construirea unor clădiri, precum școala, postul de miliție și primăria de la Frecăței. Când au rămas puțini, s-a mai îndulcit și regimul de pază, și chiar am reușit să vorbesc cu câte unul dintre ei.

O poveste care a impresionat multă lume este cea a unui deținut de drept comun din Dăeni, de dincolo de Dunăre, de-al lui Baban, cum îi era porecla. El lucra în zonă și s-a întâlnit cu o mătușă de-a lui, Rada, care se ducea la Dunăre după apă. Văzând-o, a rugat-o să-i aducă o bucată de pâine. Femeia a mers acasă, a pus pâinea în găleată, și i-a adus-o. Dar omul a fost prins când o mânca împreună cu alți deținuți. Și, pentru că nu a vrut să spună de la cine o are, a fost bătut până a murit. S-a mai întâmplat un eveniment interesant la Salcia: era nevoie de niște nuiele pentru legarea snopilor de papură sau de stuf. Doi caralii au luat trei deținuți și au plecat în baltă să le taie. Unul dintre ei, urcat pe o creangă într-o salcie, a simulat că a scăpat cosorul din mână, și l-a rugat pe paznic să i-l dea. Când caraliul s-a aplecat după cosor, deținuții au sărit pe paznici, i-au dezarmat și au fugit, reușind să treacă Dunărea la Piatra. Chiar în acel moment, acolo se afla comandantul lagărului, Gaftea. Deținuții au tras asupra lui, nu l-au nimerit, după care s-au făcut nevăzuți. Doi au fost însă prinși, al treilea a scăpat și n-a mai fost găsit niciodată. Cu niște ani în urmă, în apropierea lagărului de la Salcia, un cantonier care ara acolo a găsit oseminte de deținuți. Omul le-a strâns în doi saci și le-a îngropat la rădăcina gardului de lângă canton. La Frecăței, vechiul cimitir se afla lângă Dunăre. Când se umfla fluviul, apa rupea din mal scoțând la vedere scheletele deținuților. După ce s-a desființat lagărul de la Salcia, clădirile au fost predate IAS-ului. Ruinele lor se pot vedea și astăzi”, mi-a povestit fostul primar.

documentul din sticluta de pencilina salcia 121705Documentul din sticluța de penicilină

Iadul din Baltă doare și astăzi, ca o rană sângerândă. Biserica nu-i poate uita însă pe cei care au suferit acolo caznele iadului comunist.

„La îndemnul Înaltpreasfin­țitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, noi îi pomenim la fiecare slujbă pe «cei ce au murit în Insula Mare a Brăilei, fără a fi îngropați crești­nește și fără de nici o pomenire». Atât la praznicul Înălțării, cât și la celelalte slujbe rânduite pentru morți, ridicăm câte o colivă și un colac pentru ei. La inițiativa comitetului parohial, pe locul gropii comune din fostul cimitir al satului, am ridicat o cruce simplă în memoria acestor deținuți. Înaltpreasfințitul Părinte Casian a hotărât însă să se așeze acolo o troiță, pe care a donat-o chiar Înaltpreasfinția Sa, în 2017, pentru că deținuții de aici trebuie comemorați ca adevărați martiri. Cu acel prilej, Arhiepiscopul nostru a sfințit monumentul, în aceeași zi cu catapeteasma și icoanele bisericii din sat, precum și icoanele bisericii din Titcov. O groapă comună se află și în cimitirul Agaua, unde există o cruce care marchează locul respectiv, donată chiar de foștii deținuți vrânceni din Dumitrești, care au suferit în colonia de la Salcia. Pe ea scrie următorul text: Aici au fost îngropați, fără cruce, fără nume, fără preot și fără lumânare, martirii anticomuniști exter­minați în lagărul «Salcia» de către totalitarismul comunist. Patria nu-i va uita niciodată!”, ne spune părintele din Frecăței, George Postolache.

Cu doi ani în urmă, viceprimarul comunei Frecăței, Radu Năstase, a descoperit un document inedit între două cărămizi dintr-un zid al unui fost dormitor dezafectat al deținuților de la Grădina: o sticluță de penicilină în care era ascunsă o hârtie pe care era scris cu cerneală un mesaj al deținuților care lucraseră la ridicarea acelei clădiri, cu următorul text:
„1 iulie 1963. Această lucrare a fost executată de deținuții C.R., din colonia de muncă Grădina în anul 1963, începută pe 25 IV. Lucrarea a fost condusă de ing.Vintilă I. Grigore, condamnat 18 ani M.S. (muncă silnică, n.n.). Lucrători: Rășca S. Neculae, condam. 12 ani M.S. org.; Făbean I. Colăcean, condam.15 ani M.S. org.; Sabad I. Ștefan condam. 17 ani M.S. org.; Stan I. Dorel, condam. 15 ani M.S. org. Lăsăm acest bilet ca martor al mizeriei și suferinței noastre. Deținuți politici arestați în 1956.”

„Un tânăr străveziu de slab a alunecat, a căzut și, dintr-o traistă, i-a căzut în mâzga de jos un bulgăre de ceva cărămiziu, parcă ar fi fost pământ cu paie! Băiatul s-a aplecat iute să-l ia. I-am spus: Ce mai iei din noroi?! La care el mi-a răspuns disperat: E mămăliga mea!”, avea să-i povestească domnului Alexandru Mihalcea fosta asistentă medicală Vera Craiu, de la Spitalul din Constanța, unde fuseseră aduși în 1960 deținuții de la Salcia bolnavi de febră tifoidă.

Eu cred că tânărul acela ridica din noroi nu un codru de mămăligă, ci chiar trupul lui Hristos! Cu această imagine lipită de retină, am părăsit Balta, pornind spre orașul meu de beton și asfalt, încins de arșița verii. Din cer, o ploaie diluviană încerca să spele chipul de cenușă al lumii, luminându-l...

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.