Mos Lazar
ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN ANII TINEREȚII

„Nu vă tulburați, are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui!”.

În inima „Perlei Moldovei”, la poalele culmilor domoale ale dealurilor Cozla și Pietricica, care străjuiesc orașul Piatra-Neamț, un turn zvelt, octogonal apără ca o suliță înfiptă în ancora timpului, mica fortăreață a Curții Domnești, ctitorită în anul 1499 de voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt. La începutul secolului trecut, vreme de 20 de ani zidurile reci de piatră ale turnului-clopotință s-au încălzit la șoapta fierbinte a rugăciunilor unui pelerin isihast, Moș Gheorghe Lazăr, așezat de curând în ceata sfinților români, sub numele de Sf. Gheorghe Pelerinul.

Un sfânt greu de surprins în cuvinte și de țintuit în tipare! Cu chipul luminat de harul rugăciunii, cu ochii albaștri, pătrunzători și limpezi ca două picături de rouă, părea un cuvios coborât din vechile icoane. Adeseori, în liniștea lină a înserării, pășea desculț pe stradă, strângând la piept cu pioșenie o carte sfântă, Psaltirea lui dragă. Privindu-l, o pace adâncă îți topea sufletul înghețat de păcat și fără să vrei te trezeai cu mintea agățată de gândul la iubirea lui Dumnezeu.

Înfiat cu evlavie de credincioșii moldoveni, Sf. Gheorghe Pelerinul sau Moșul, cum îl numeau cei apropiați, a văzut lumina zilei în anul 1846, în Ardeal, în comuna Șugag, vestită prin îndeletnicirea de căpătâi a locuitorilor ei, păstoritul vitelor. Traiul sărăcăcios al familiei lui Gheorghe care mai avea doi frați, pe Andrei și Nicolae, îi va netezi calea către adâncul inimii, acolo unde întotdeauna Hristos așteaptă smerit și tăcut să i se deschidă ușile ferecate adeseori de nepăsare și de uitare. Sătenii își amintesc că încă din anii copilăriei, lui Gheorghe îi plăcea să se piardă în desișul pădurilor Munților Șureanu ca să-și plece genunchii la rugăciune și să poată face tihnit metanii fără număr. Avea să deprindă de mic cum să asculte glasul tânguitor al codrilor și cum să-i așeze fiecare suspin în lira inimii sale, acolo unde vibrau fără oprire stihurile Psaltirii. Din corola de minuni deslușite în tainele naturii, avea să împletească podoabă nestricăcioasă duhului său blând și doritor de isihie. Biserica satului, în care noapte de noapte se adâncea în fiorul rugăciunii cu mâinile înălțate către cer asemenea unei torțe de lumină, îi era mai dragă sufletului decât casa părintească. Deși avea inima aprinsă după Hristos și sufletul înmiresmat de mirul rugăciunii, tânărul Gheorghe nu va lua drumul călugăriei. Viața monahală din Ardeal își pierduse seva de duh după atacurile virulente ale stăpânirii austro-ungare asupra mănăstirilor transilvănene, distruse în mare parte de tunurile imperiale. Puținii călugări rămași pe baricadele locașurilor sfinte se zbăteau să păstreze nestinsă candela adevăratei credințe pe meleagurile românești, sfârtecate de tăișul Uniației. Astfel, Gheorghe va lua jugul căsniciei la 24 ani, alături de Pelaghia Todescu, o tânără la fel de evlavioasă și de râvnitoare ca și el. Dar a doua zi după nuntă, Gheorghe dispare fără urmă. Marta, una din fiicele sale, își amintește de istorisirea mamei sale, uluită de incidentul din acea zi: „Mama și rudele l-au căutat peste tot. Tata lipsea de câteva ore. Numai în grădină nu l-au căutat. Când s-au dus unii în fundul grădinii, l-au găsit la rugăciune. Stătea nemișcat în genunchi cu fața și mâinile întinse către cer. Toți erau uimiți. Nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. Iar el, când a observat că l-au văzut oamenii, și-a lăsat mâinile în jos și s-a dus în casă”[1]. Rodul acestei căsnicii binecuvântate care a durat mai bine de 13 ani, au fost cei cinci copii: doi băieți, Ioan, Vasile (a murit de mic) și trei fete: Maria, Ana și Marta, care au fost crescuți departe de lume, într-o casă pe care a ridicat-o la 4 km. de sat, aproape de tihna pădurii unde își avea pășunea. Ziua, Gheorghe se îndeletnicea cu păstoritul vitelor și cu treburile gospodărești, muncind din greu ca să-și întrețină familia săracă, iar noaptea era răgazul sfânt în care se întâlnea cu Dumnezeu în rugăciune. În singurătatea codrilor, cânta încetișor ca într-un soi de litanie cuvintele pline de duh ale Psaltirii, repetându-le mereu până când psalmii au început să se rostească singuri în tainițele lămurite de har ale inimii. Postul și sutele de metanii erau aripile care îi înălțau sufletul către cer în zbor lin de heruvim. Când lipsurile și grijile îi presărau în bătătura casei, mărăcinii amărăciunii și ai nemulțumirii, Gheorghe își îmbărbăta soția și copiii cu povățuiri pline de neșovăielnică credință: „Nu vă tulburați! Are grijă Dumnezeu să ne hrănească, numai să ne rugăm permanent și să facem voia Lui”. Primea necazul și strâmtorarea cu aceeași seninătate cu care se desfăta în bucuria tainică a rugăciunii.

PE URMELE DOMNULUI LA LOCURILE SFINTE1254

„Mă duc să mă închin la Sfântul Mormânt și pe locul unde au pășit picioarele Domnului”.

Covârșit de povara grea a datoriilor tot mai apăsătoare, renunțând la haina de negustor de vite, care nu i se potrivea nicidecum, Gheorghe se hotărăște să plece cu toți sătenii din Șugag în Țara Sfântă, pe urmele pașilor lui Hristos, acolo unde Mântuitorul sfințise pământul cu sudoarea și sângele rănilor Lui. Credea cu strășnicie că drumul la Ierusalim îi va netezi Domnului cărare de lumină în adâncul inimii lui și că norii necazurilor care se năpustiseră cu furie asupra celor dragi se vor împrăștia în ascunse zări. Nu avea bani de drum, nici provizii de hrană, dar purta în suflet dorul fierbinte de a-și atinge fruntea abătută de necazuri pe lespedea sfântă a Mormântului dătător de viață. Simțise, poate, ani de zile, la ceas de rugăciune pe când se retrăgea în întunericul pădurii, chemarea sfântă de a călca pe urmele Domnului și o va fi murmurat zile întregi pe potecile munților, odată cu stihurile Psaltirii pe care o purta mereu la piept, acolo unde duhul său se umplea de har la fiecare bătaie a inimii lui rugătoare.

Cu puțină vreme înainte de Postul Mare al anului 1883, Gheorghe îi face cunoscută și Pelaghiei arzătoarea lui dorință: „Mă duc să mă închin la Sfântul Mormânt și pe locul unde au pășit picioarele Domnului. Dacă cumva întârzii să vin în țară, să nu te temi, nici să te mânii asupra mea. Domnul și Maica Domnului vor fi cu noi. Poate n-o să am bani de întoarcere, așa că s-ar putea să mai zăbovesc. Tu, Pelaghie, nu te tulbura, rămâi cu copiii, cu casa și cu Dumnezeu! Nu plânge nici pentru datorii. Tot ce voi aduna în viață, voi aduce acasă ca să achităm datoriile”. Și a purces la drum în straie simple de cioban, cu toiagul și nelipsita Psaltire în mâini, mergând pe jos cale lungă din Șugag până la Constanța unde s-a urcat pe un vapor care l-a purtat până pe tărâmul sfânt al Ierusalimului. Făclii de lacrimi și de împlinite doriri țâșnesc din ochii calzi ai ostenitului hagiu, urcând pe aurori de rugăciuni către Golgota Răstignirii spre baia nașterii din nou prin harul Învierii. În pacea dulce a Sfântului Mormânt, sub nesfârșitul cerului safir, cu fiecare ceas de priveghere, Gheorghe își simte sufletul îmbrăcat în neaua veșniciei. Cu fiecare Liturghie săvârșită pe lespedea de piatră a Sfântului Mormânt, îi pare că Hristos coboară tot mai blând și mai adânc în tinda inimii sale hrănindu-i duhul cu sfințită prescură de heruvimică lumină. Timp de 40 de zile, Gheorghe va zăbovi în Cetatea Sfântă în aspre postiri și necurmată rugăciune, povățuind cu cuvântul atât cât de pricepea pe cei care îi ieșeau în cale și îi cereau sfatul: „În fiecare noapte, când veneam la Sfântul Mormânt trebuia să trec printr-o piață unde era multă lume, căci acolo târgul se ține mai mult noaptea, din pricina căldurii. Deci când mergeam la biserică, multă lume îmi ieșea în cale, mă întreba cuvinte de folos, îmi cerea sfat și mă cinstea. Iar când mă întorceam de la biserică spre gazdă, nimeni nu mă băga în seamă, nimeni nu mă cunoștea”. Singur, Hristos îi știa inima și pătrundea cu smerita lui iubire în ungherele cele mai tăinuite ale sufletului său, rânduind să-i descopere voia Lui printr-un pustnic cuvios care trăia în peștera Sfântului Xenofont. Când l-a zărit apropiindu-se de peșteră, sihastrul care tocmai hrănea din mâinile sale un leu, l-a strigat pe nume pe truditul călător: „Frate Gheorghe, vino și nu te teme! Pomenită să fie credința ta înaintea tronului lui Hristos și auzită să fie rugăciunea ta în urechile Domnului Savaot. Mă veselesc de vederea feței tale și cer binecuvântarea Preasfintei Treimi peste capul tău. Căci ai voit mai degrabă a fi lepădat în casa Domnului, decât a locui în locașurile păcătoșilor. Frate Gheorghe știu dragostea și râvna inimii tale. Fericit ești că ți-ai ales a sluji toată viața lui Hristos. Dar să nu te întorci îndată în țară, ci zăbovește o vreme la mănăstirile din Palestina, în permanentă rugăciune, tăcere și post. Iar când îți va porunci Duhul Sfânt, să vii iarăși pe la mine”.

RUGĂTOR ISIHAST ÎN CUPTORUL ISPITIRILOR DIN PUSTIE

„Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos, nici așa nu s-a lăsat biruit de vrăjmaș, ci având îndrăzneală la rugăciune, a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț atât vara, cât și iarna”.

Dincolo de limanul nisipos și uscat al deșertului udat de lacrimile anahoreților, sub mantaua soarelui dogoritor al Țării Sfinte, se întind lavrele însingurate ale Palestinei pe care fratele Gheorghe le va cerceta cu de-amănuntul, sfințindu-le cu nevoințele lui cele mai presus de fire: „Ziua se ruga într-o peșteră, citind Psaltirea luată de acasă și făcând mii de metanii. Iar noaptea se ruga în biserică cu mâinile la cer. Dormea numai două-trei ore. Dimineața și seara venea cu călugării la pravilă, apoi, după ce ajuta la udatul grădinilor de zarzavat, primea puțină hrană după asfințitul soarelui. Câțiva pesmeți, puține măsline, smochine sau portocale. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic până a doua zi”.

Reîntors la sfetnicul lui de la peștera Sfântului Xenofont, i se cere o nevoință și mai aspră menită să-l ajute să-și limpezească drumul pe care avea să-l urmeze: să se retragă în arșița pustiei și să postească 40 de zile doar cu pâine și cu apă. Dincolo de Iordan, în inima deșertului, unde zările se luminează de auriul nisipului și privirea, cât o țin puterile, rătăcește fără opreliști peste stâncile rebele, în sufletul fratelui Gheorghe încălzit de focul rugăciunii se ridică valuri de chinuitoare ispite. Va îndura cu bărbăție pârjolul dorului de casă, de soție și de copii, va suferi pe trupul său uscat de asprele postiri puzderia de păduchi care, umplându-l din cap până în picioare, îl poticneau la rugăciune. Lovit din toate părțile de ura celui pizmaș, chinuit cu năluciri și vedenii amăgitoare, în sufletul fratelui Gheorghe arde, zi și noapte, candela pătimirilor curățitoare. „Într-una din zile, vrăjmașul îi arunca mereu căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie. Iar el, de la o vreme a lăsat-o jos și s-a făgăduit înaintea lui Dumnezeu, ca până la moarte să umble vară și iarnă cu capul descoperit. Apoi, într-o noapte diavolul i-a aruncat de la sine și bocancii, încât nu avea cu ce se mai încălța. Iar nebiruitul ostaș al lui Hristos, nici așa nu s-a lăsat biruit de vrăjmaș, ci având îndrăzneală la rugăciune, a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viața sa desculț atât vara, cât și iarna”. Moșul Dumitru Bogdan Strâmbu, unul din bătrânii satului Șugag și rudă cu Moș Gheorghe Lazăr își amintește cum vrednicul nevoitor îi povestea că în cele 40 de zile de pustie, acesta a mâncat numai 250 gr. de pâine, iar când bruma de hrană i s-a terminat, l-a luptat o foame atât de sălbatică încât a început să mănânce din rădăcinile care creșteau răzlețe printre ciulinii din pustie. Nedespărțit de slova Psaltirii și de dulceața numelui Fiului Sfânt, fratele Gheorghe va săvârși cu bine călătoria ostenicioasă a celor 40 de zile și va pleca spre Ierusalim, purtând pe înscrisul inimii sale însemnele biruinței asupra potrivnicului. „Și cum a intrat în Biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, s-a petrecut un lucru minunat: lumânarea din mâna lui s-a aprins singură, ca semn că i-a primit Dumnezeu ostenelile și rugăciunea din pustie”. Dornic să se spovedească, se reîntoarce la pustnicul de la peștera Sfântului Xenofont care îi zidește sufletul cu ultimele îndrumări: „Frate Gheorghe, Duhul Sfânt mi-a descoperit că nu ești chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai înaltă decât a unui monah. Vei umbla din loc în loc în rugăciune şi multă lipsă şi vei avea mintea mereu la Dumnezeu. El va fi tot timpul cu tine. Stăruieşte în rugăciune. Asta este regula vieţii tale. Pentru că ai biruit pe vrăjmașul în pustie și nu te-ai lăsat înșelat de cursele lui, iată ți-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate și putere asupra vrăjmașului. În toată viața ta, nu vei mai fi amăgit de diavolul și vei umbla până la moarte desculț și cu capul descoperit, căci frigul, căldura și boala nu te vor vătăma”.

PRIBEAG NEOBOSIT PE CALEA RUGĂCIUNII LA SFÂNTUL MUNTE ȘI ÎN ȚARĂ

„Azi am fost în cer, azi am fost în cer...”

După un an de aspre nevoințe, purtând pe umeri același cojoc cu care plecase din țară, fratele Gheorghe va apuca din nou calea pribegiei pe la mănăstirile din Țara Sfântă până în ziua în care Dumnezeu îi va deschide un alt drum, povățuindu-l prin glasul unor stareți îmbunătățiți să se îndrepte către Sfântul Munte. Nezăbovind prea mult pe gânduri, cu puținii bani pe care îi primise, a luat vaporul și în 10 zile a ajuns pe țărmul Grădinii Maicii Domnului. Valurile mării, în broderii albe, loveau cu putere înaltul mal al Sfântului Munte, încercând neputincioase să se ridice pe deasupra lui, când fratele Gheorghe și-a plecat genunchii sărutând pământul sfânt. Avea să cutreiere vreme de un an și jumătate, mai toate mănăstirile, schiturile și chiliile de pe cuprinsul Athonului, desăvârșindu-se în tainele rugăciunii isihaste. Când desaga inimii sale s-a umplut cu merindele duhovnicești ale vieții celei veșnice, s-a hotărât să se întoarcă pe meleagurile natale ale Șugagului. „Desculț, cu picioarele crăpate și lovite de pietre, cu capul descoperit, ars de soare și de ger, cu cojocul tot cârpit, cu Psaltirea subțioară și cu toiagul în mână”, când a intrat pe poarta casei, copila lui cea mică s-a speriat de el, luându-l drept un cerșetor. Prinzând de veste că Gheorghe Lazăr s-a întors acasă, s-au strâns neamurile, i-au adus haine, dar el nu a vrut să le primească: „Mulțumesc, drăguță, dar eu nu mai am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, dați la alții mai săraci!”. Iscodit mereu de întrebările curioase ale sătenilor care se minunau de strania lui înfățișare, Moș Gheorghe se vede nevoit să-și părăsească din nou cătunul, casa și familia și să pribegească prin alte locuri, prin ținuturile neștiute, dar mai primitoare ale țării. Colindând desculț zile întregi peste dealuri cu păduri străbune, truditorul pelerin va poposi în fiecare nouă mănăstire sau biserică care îi deschidea porțile, aprinzând câte o firavă lumânare și închinând lui Dumnezeu mănunchi de umilincioasă rugăciune. Își petrecea nopțile cu mâinile ridicate la rugăciune și se ferea să doarmă în casele oamenilor, preferând să-și odihnească trupul ostenit în curtea bisericilor, în șuri sau pe câmp, adeseori sub pânzele norilor fumurii încărcați cu snopuri de fulgere. Pe acasă mai trecea doar o dată pe an ca să le împartă celor dragi din pomenile căpătate de la creștinii care atrași de curăția sufletească a lui Moș Gheorghe și de lumina care i se statornicise pe smeritul chip, îl implorau să-și amintească de ei la rugăciune. „Timp de aproape 40 de ani a fost veșnic călător, din sat în sat, de la o biserică la alta, de la o mănăstire la alta. Permanent mergea și zicea pe de rost Psaltirea pe care o știa din tinerețe. Niciodată nu se grăbea, nici nu se tulbura de ceva, orice i s-ar fi întâmplat. Nici nu era vreodată scârbit la față. Nici bolnav nu a fost vreodată, până ce s-a mutat din viața aceasta. Mergea încet, vorbea foarte rar și era de o blândețe dumnezeiască. Aceeași rânduială a avut-o neschimbată. 40 de ani aceeași pravilă, aceeași mâncare, aceeași haină vară și iarnă, aceeași față senină, aceeași divină pace și bucurie în inimă”. An de an în Postul Mare, cu cojocul peticit pe umeri și cu toiagul în mână, pornea cu inima învăpăiată de dor către Sfântul Mormânt al Domnului, însoțit uneori de câte un suflet de credincios care se zbuciuma în căutarea mântuirii. Așa a ajuns tânărul Ion Moroi, (viitorul egumen al Schitului Sihăstria, Protosinghelul Ioanichie Moroi), să ceară sfat la sihastrul de la Peștera Sfântului Xenofont care zărindu-l, l-a întrebat cu sfântă simplitate: „Frate Ioane, cum de ai întâlnit pe omul acesta minunat (adică pe Moșul Gheorghe)? Căci acesta este mai mare la Dumnezeu decât noi… Ascultă sfatul lui și nu vei greși, căci are darul Duhului Sfânt”. Peste ani, nu va pregeta să se lase povățuit de cuvântul luminat de har al sârguitorului călător: „Moș Gheorghe, vreau să mă fac călugăr. Unde zici să mă duc la mănăstire? Aici sau în țară?”. „Frate Ioane, drăguță, știi unde să stai dacă vrei să te mântuiești? Acolo unde sunt mai multe ispite!”

SIHASTRU ÎN TURNUL LUI ȘTEFAN CEL MARE DIN PIATRA-NEAMȚ

„Mintea trebuie să fie întotdeauna înălțată la Dumnezeu, că la toată fapta bună, trebuie să povățuiască neîncetat nevinovata rugăciune”.

În preajma anului 1895, Moș Gheorghe Lazăr și-a îndreptat pașii către meleagurile nemțene sfințite de lacrima rugătoare a miilor de pustnici ascunși de zarva lumii în inima codrilor seculari. Încins cu brâul munților de brazi, scăldat de apele repezi ale râului Bistrița, orașul Piatra-Neamț va fi ultima cetate stătătoare de aici, de pe pământ, în care Moș Gheorghe va poposi vreme de 20 de ani, înainte să se așeze în odihna Celui de Sus. În cămăruța de piatră din turnul clopotniță al Bisericii Sf. Ioan Botezătorul ctitorită de marele voievod Ștefan, psalmodia lină a neobositului nevoitor e întreruptă din când în când de bătăile orologiului bătut de vânt din vârful turnului legendar. „După ce dormea două ceasuri până la ora 12, se scula, descuia biserica Sf. Ioan în taină, se încuia pe dinăuntru și stătea desculț în mijlocul bisericii, pe piatra rece, nemișcat cu mâinile în sus, două-trei ore. Apoi scotea cojocul și făcea metanii, timp de o oră, rostind câte o rugăciune scurtă pentru fiecare sfânt din calendar. Și așa continua până către ziuă. Iar când se revărsau zorile, ieșea în taină din biserică, se urca în turn, ațipea câte un ceas și se deștepta odată cu toată lumea. Nimeni, afară de câteva persoane, nu știa nevoința aceasta a Moșului Gheorghe. Dimineața își făcea câteva rugăciuni, apoi își lua Psaltirea subțioară și pornea desculț, cu capul descoperit, pe ulițele orașului, zicând psalmii pe de rost. Se ducea pe la alte biserici unde îl îndemna duhul, pe la cei ce-l chemau în familie, la unii preoți. Și nu se întorcea în turn, până nu termina Psaltirea toată de rostit: «Acum să începem drăguțele de rugăciuni ale catismei întâi», zicea bătrânul cu glas blând. Și începea. Lin, duios, rar și în ison. Psalmii deveneau în graiul lui o minunată și lungă cântare îngerească. Se uneau cu suflarea lui. Se făceau una cu duhul lui”.

Pe cale, prin oraș primea milostenii cu care cumpăra un sac de pâine pe care îl împărțea săracilor ce flămânzeau pe la colțurile străzilor. „După ce împărțea totul, pâine și bani, intra singur în turn, doar cu o singură bucată de pâine, pe care o mânca seara. Dacă era o zi de post (lunea, miercurea, vinerea), nu gusta nimic până a doua zi. Dacă era altă zi, gusta pâine cu ce-i mai trimiteau credincioșii la chilie. Și aceasta numai seara. Aceasta a fost regula lui toată viața”. Numele celor care îl miluiau erau șoptite de către Moș Gheorghe Lazăr în tăcerea fiecărei nopți, cu rugăciunea: „Prea Sfântă Treime, miluiește pe cutare, care m-a miluit pe mine păcătosul”, iar desăvârșita lui sărăcie uimea pe toți cei din jur: „Tăcut, blând, fericit, flămând, gol, sărac, Moșul Gheorghe era plin de o nespusă pace și bucurie. Unde intra el, intra și darul lui Dumnezeu: pacea, armonia, bucuria, binecuvântarea. Când stăteai de vorbă cu el, simțeai o mare putere dumnezeiască în cuvintele lui și o mare bucurie în inima ta. De aceea era pomenit în partea locului cu mare evlavie ca un mare cuvios și sfetnic duhovnicesc. Vorbea puține cuvinte, dar pline de durere și dar prorocesc”. Cerceta cu dragoste părintească pe monahii care îi cereau sfaturi mântuitoare și îi ajuta să treacă peste tulburările care adesea amenințau să îi răpună. „Odată s-a dus la stâna Mănăstirii Neamț, unde se aflau cei trei frați călugări din Transilvania: Veniamin, Pamvo și Damaschin, vechi ucenici ai bătrânului. Iar ei, fiind tulburați, i-au spus: «Moș Gheorghe, noi plecăm din mănăstirea asta, că ne-am smintit!». «Dar de ce, drăguță?». «Nu mai este mântuire aici! Am văzut pe unul făcând cutare păcat, pe altul vorbind cutare lucru, pe altul certându-se, iar pe altul pârând pe frați». Atunci bătrânul, deși era foarte blând, a strigat de trei ori: «Nu fă tu, bă! Nu fă tu, bă! Nu fă tu, bă! Că fiecare va răspunde pentru ale sale păcate. De ce vezi și judeci pe alții?»

VAS ALES AL DUHULUI SFÂNT PRIN DARUL FACERII DE MINUNI

„Nu moare până nu vin eu!”.

Celor care îi nesocoteau din neștiință sau din rea-voință sfințenia vieții, Dumnezeu le-o arăta în chip vădit și de netăgăduit. Pățania lui Moș Gheorghe din trenul care îl ducea la Roman și din care a fost coborât de controlor la prima stație pentru că nu avea bilet, a rămas vie în amintirea celor care i-au fost martori: „Bătrânul rostea în taină Psaltirea. Iar oamenii din tren îl rugau pe conductor să-l lase, că este om cu viață sfântă. Însă la prima stație, acela l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe lângă calea ferată, zicând: «Drăguță, rămâneți aici cu Dumnezeu și cu Măicuța Domnului!». Dar, când să pornească trenul, trenul nu pornea deloc. Nicio defecțiune. Au schimbat locomotiva, au schimbat conductorul. Nimic. Trenul nu pornea deloc. Toți erau uimiți și alarmați. Iar unul din funcționarii gării a zis: «Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi. Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară»”.

O altă întâmplare, istorisită de ucenicii săi, s-a petrecut pe când Moş Gheorghe Lazăr călătorea tot cu trenul. Când s-a apropiat de Piatra-Olt, i-a spus conductorului: „No, drăguţă, opreşte oleacă aici, pentru că trebuie să iau o carte de la cineva”. „Mo­şule, nu oprim noi trenul pentru cartea dumi­tale. Oprim numai dacă sunt oameni de luat din haltă”. Dar când au ajuns în gară, lo­co­motiva s-a oprit și nu a mai putut porni. Au crezut că s-a stricat, dar după ce Moş Gheorghe s-a urcat din nou cu cartea în mână, loco­motiva a luat-o din loc, de parcă nimic nu s-ar fi întâm­plat.

Altădată, pe când se afla în iarmarocul de la Târgu-Neamț, la rugămintea oamenilor însetați să asculte cuvântul lui Dumnezeu, a început să le vorbească, însă în timpul predicii a fost întrerupt de strigătul de ajutor al unui evreu bogat din Târgu-Neamț, a cărui fiică era pe moarte pentru că nu putea să nască: „«Moș Gheorghe, moare fata noastră. Hai la noi că e gata! Doctorul a spus că nu mai are ce-i face, moare fata noastră!». «Drăguță, lasă să termin predica». «Moș Gheorghe, acum moare, chiar acum moare». «Nu moare până nu vin eu». Și au stat și au așteptat până a terminat predica, apoi s-au luat după el mai mulți evrei. Zice: «Dar, vă botezați?». «Toți ne botezăm dacă trăiește fata, că numai pe aceea o avem». Când au ajuns acolo, fata era mai moartă. Dar Moșul Gheorghe, când a deschis ușa, a strigat: «Hai, deschide-te cu Dumnezeu și cu Maica Domnului”. Tot atunci a și născut. A venit și i-a făcut cruce pe cap și a spus: «Să fie al lui Hristos». Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. S-au botezat atunci 5-6 familii de evrei în Târgu-Neamț”.

SFÂRȘITUL CĂLĂTORIEI PĂMÂNTEȘTI ȘI ÎNCEPUTUL URCUȘULUI SPRE CER

„Eu am să mor când s-or tulbura popoarele și la moartea mea va fi sărbătoare și vor trage toate clopotele din țară”.

În tihna orășelului de la poalele Cernegurei, timpul curge liniștit, depănându-și parcă zilele și nopțile în cadența psalmilor care răsună din inima turnului lui Ștefan. Câteodată târgoveții curioși îl zgândărea pe Moșul albit de ninsoarea anilor cu întrebarea: „Dar știi când vei părăsi această lume?”. Răspunsul lui grabnic și hotărât cade ca trăsnetul peste frunțile încrețite de mirare și de îndoială ale negustorilor iscoditori: „Când va fi o mare sărbătoare și se vor învrăjbi popoarele. La moartea mea o să tragă clopotele din toată țara!”. Pe 15 august 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, România îmbrăca haina cernită a Primului Război Mondial. Clopotarul Bisericii Domnești a Sfântului Ioan Botezătorul urca grăbit în mlădiosul turn ca să sune mobilizarea generală când chipul senin și luminos, dar inert al lui Moș Gheorghe Lazăr i-a atras privirea. În chilia sa rece și sărăcăcioasă, fericitul pelerin al lui Hristos pornise în călătoria fără întoarcere către hotarele Împărăției de veci. Sub cerul sticlos al lui Gustar, mii de credincioși, împreună cu un sobor de 50 preoți, își vor lua rămas bun de la vajnicul lor rugător, petrecându-l pe ultimul drum ca să fie înhumat în cimitirul orașului în același cojoc de care nu se dezlipise o viață întreagă, cu toiagul și îndrăgita lui Psaltire alături. Focul rugăciunii neîncetate și al nevoinței izbăvitoare de patimi va continua să ardă în sufletele ucenicilor care s-au lăsat modelați de povățuirea duhovnicească a lui Moș Gheorghe. Unul dintre ei, Protosinghelul Damaschin Trofin, stareț al Mănăstirii Râşca-Suceava va face demersurile trebuincioase ca în anul 1934 să strămute osemintele fericitului nevoitor de la Piatra-Neamț la Mănăstirea Râșca. Însă, dincolo de Târgu-Neamț, la intersecția cu drumul care duce spre Văratec, caii care purtau căruța cu sfintele oseminte s-au oprit, refuzând să meargă mai departe. Zadarnic s-a trudit părintele Damaschin să-i urnească din loc. Vrerea Cuviosului era să se odihnească în altă parte. Abia după ce caii au luat-o în galop spre Văratec și nu s-au oprit decât în fața Mănăstirii, starețul Damaschin a deslușit dorința lui Moș Gheorghe. Sfântul se voia găzduit între zidurile ctitoriei Sf. Paisie Velicikovski și a Sf. Cuvios Iosif, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Așezate în gropnița de sub altarul Bisericii, sfintele moaște vor aștepta răbdătoare să iasă la lumină mai bine de 100 de ani, până în anul 2018 când Tomosul sinodal al B.O.R. a proclamat canonizarea Sf. Gheorghe Pelerinul cu dată de prăznuire, la 17 august.

„Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai înflăcărată rugăciunea. Cu cât mai desăvârșită dragostea, cu atât mai sfântă viața”, obișnuia să spună un alt mare trăitor al rugăciunii din secolul trecut, Sf. Siluan Athonitul. Pentru că cine iubește mai mult, acela se află mai aproape de Hristos. Sf. Gheorghe Pelerinul a făcut din porunca dragostei de Dumnezeu și de aproapele, crezul vieții lui, iar făgăduința făcută de Hristos robilor Săi s-a învederat în ființa bătrânului nevoitor ca un legământ sfânt care va dăinui peste negura timpului vremelnic, în lumina neapusă a veșniciei: «Voiesc ca acolo unde sunt Eu și slujitorul Meu să fie. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii» (Ioan 12:26, 36).

Arhim. Ioanichie Bălan, Moșul Gheorghe Lazăr, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2016, pp. 10-11. Toate citatele biografice sunt preluate din aceeași sursă.
(material preluat din Revista Atitudini, Nr.56)

(Sursa text)

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.