Regimul comunist ateu a reprezentat pentru România, precum și pentru alte țări ortodoxe, o perioadă de grea încercări, persecuții și îngrădiri religioase, umilință și martiraj, cu nimic mai prejos decât cele ce au fost în perioada primară a Bisericii. Ierarhi, preoți, monahi, monahii, psalți și credincioși mireni au trecut prin iadul suferințelor, unii murind mucenicește, mai ales în închisori.

În aceeași perioadă însă, în chip providențial, Dumnezeu a ridicat dintre fiii Bisericii Ortodoxe românești mari duhovnici care, asemenea profeților din Legea Veche, au menținut vie credința în Dumnezeu, au povățuit poporul în vremuri de restriște și au șters lacrimile fierbinți, mângâind și întărind suflete îndurerate. Împreună cu aceștia, strălucește ca un luceafăr minunat numele preacuviosului Părintelui nostru Justin Pârvu, născut la data de 10 februarie 1919 și care a trecut la Domnul pe 16 iunie 2013.

Ne bucurăm întru Domnul să prezentăm fraților întru credința ortodoxă din Grecia o carte despre Viața, învățătura și minunile părintelui Justin din România și constatăm o realitate duhovnicească și anume că sfinții unesc și mai mult popoarele noastre.

A vorbi despre personalitatea părintelui nostru Justin este un lucru foarte anevoios. După adormirea sa în anul 2013, obștea mănăstiri noastre a dorit să picteze o icoană portret a părintelui. Am fost puse în dificultate atunci când a trebuit să-l numim. Pentru că a fost și cuvios, și martir și apostol și ctitor și nu în ultimul rând profet. Într-un singur om s-au adunat atâtea daruri pe care le-a purtat cu vrednicie până la sfârșit.

Din fragedă copilărie a iubit curăția sufletească și trupească, fiind în același timp înzestrat cu o istețime și inteligență nativă. Mama sa i-a transmis și i-a cultivat dragostea de Dumnezeu din frageda vârstă, atunci când îl lua cu ea la mănăstirile din zona Neamțului considerat ca un al doilea Munte Athos. Aceasta râvnă pentru viața duhovnicească a sporit așa de mult, încât la 16 ani deja intra în mănăstirea Durău ca frate. Părintele Justin ne spunea că această râvnă și așa zisa habotnicie l-a ținut toată viața. Și într-adevăr, nu l-am văzut niciodată să lipsească de la slujbele care se săvârșesc noaptea la noi, indiferent cât de bolnav, slăbit sau durerile pe care le avea. Cu toate acestea, alerga spre biserică.
În anii tinereții, râvna monahală a fost însoțită și de cultivarea intelectuală, deoarece starețul său, văzând că are capacitate de a învăța, l-a trimis la seminarul de la Cernica să studieze Teologia timp de 8 ani. În acești ani întâlnește diferite personalități ale lumii Teologice și intră în spiritul vremii, împreună cu majoritatea tinerilor din generația sa, în apărarea credinței noastre ortodoxe în fața fiarei comuniste bolșevice. Din nou râvna sa este amplificată și de dorința de a apăra și a mărturisi Adevărul creștin. Este hirotonit preot la o vârstă foarte fragedă, 22 de ani. De asemenea este trimis pe front ca preot militar. Aici, plin de curaj, ajută pe soldați să moară creștinește, îi împărtășește cu Sfintele Taine. Chiar sfinția sa povestea că într-o zi de Paști a împărtășit câteva mii de soldați, după care au fost atacați de ruși și au murit o mare parte din ei. Gloanțele șuierau de multe ori pe lângă urechea sa, dar Dumnezeu l-a păzit pentru că avea alte planuri.

Spre sfârșitul ultimului an școlar, mai exact în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, este arestat din internatul școlii și după un simulacru de proces este condamnat la închisoare, executând 16 ani de regim concentraționar. Au fost arestați atunci cei mai buni fii ai neamului românesc și ai Ortodoxiei noastre sfinte. Vina lor a fost asemenea cu a tuturor mucenicilor din toate veacurile, și anume, faptul că au crezut în Dumnezeu. Scopul pușcăriilor era spălarea creierelor de orice element religios, căci religia este opiul popoarelor și crearea omului nou, fără Dumnezeu și fără valorile morale și transcendentale.

Astfel, Părintele Justin este dus și anchetat la Securitatea din Roman, apoi transferat la închisoarea din Suceava. Așa a început șirul suferințelor și a martiriului. Părintele ne spunea că la început erau toți foarte dezorientați. Nu știau pentru ce erau închiși și ce vrea Dumnezeu de la ei. Perioada de anchetare era cea mai cruntă și putea ține câțiva ani. Adică zi de zi să fii torturat ca mucenicii din primele secole și totuși să reziști. Apoi a fost transferat la Aiud, Baia Sprie, Gherla, Periprava.

Viața din închisorile comuniste ale gulagului românesc era una de tortură fizică, psihică, morală și intelectuală. Cele mai întâlnite modalități de tortură aplicate deținuților politici – care se împotriveau fizic sau verbal ordinelor venite din partea conducerilor penitenciarelor – erau: carcera, munca la ocnă, bătăi, ocări și insulte, lovituri în părțile rușinoase ale trupului, lovituri repetate aplicate tălpilor, loviri cu obiecte contondente, pironirea, strivirea degetelor și scoaterea unghiilor, smulgerea părului din cap, arderea cu foc a anumitor părți ale trupului, adâncirea rănilor și presărarea lor cu sare ș.a.

Deținuților din gherlele comuniste li se pregătea mâncare din produse nevandabile în magazinele publice: arpacaș, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi, gheare, copite, bojoci, buze, pielițe, capete de animale; la masă predomina terciul.

Chiar fiind încătușat și supus la torturi, pentru că preoții erau mult mai atent urmăriți și persecutați, totuși nu și-a pierdut râvna dumnezeiască de a mărturisi. Cu fiecare ocazie pe care o avea, ieșea în fața tuturor spunând că el crede în Dumnezeu. Când au fost întrebați: „Cine crede încă în Dumnezeu? Cine crede încă în această tâmpenie?”, Părintele ne spunea: „Am simțit o puternică revoltă interioară. Am realizat că acesta este momentul, indiferent de ceea ce putea să mi se întâmple, chiar dacă mă trimiteau înapoi în celulă sau într-un lagăr de muncă pentru exterminare. Când am auzit întrebarea, eu am sărit. Eu eram în spatele acestei adunări de aproximativ 120 de bărbați. Am ieșit în față sprijinit de alții. Toți eram foarte slăbiți, eram niște umbre, niște fantome. Am ieșit în față. Omul a spus: Vino aici, arătându-mi stânga lui. Cine altcineva mai crede? Numai 7 au stat la locurile lor, oamenii lor, informatorii, care intraseră printre noi și își trădau colegii.

L-au izolat la „Neagra” 9 zile cu 200 grame de apă sărată și 100 g de pâine. „Neagra era o celulă betonată, umedă și nu-aveai unde să te așezi, trebuia să stai numai și numai în picioare. După 2-3 zile te lua o toropeală și simțeai nevoia să te așezi cumva și acolo te lua umezeala care te nenorocea. Cine a trecut pe la „Neagra” greu și-a mai revenit, dacă a mai scăpat.

Acesta nu era doar un episod, ci se tot repetau aceste perioade de izolare și înfometare. Dar cu cât trecea timpul de detenție, cu atât viața lor duhovnicească se adâncea și creștea.

Într-un asemenea iad, plin de chinuri diabolice, părintele Justin și frații săi de suferință au rezistat prin credință și prin cultură.

Prin credință, în sensul că celulele au devenit adevărate chilii monahale, cu pravilă, rugăciune neîncetată, postire, spovedanie, împărtășanie, lecturi biblice sau patristice atunci când existau, practicarea virtuților, în special virtutea iubirii față de toți prin întrajutorare frățească, ba chiar iubirea torționarilor care-i chinuiau.

Rezistența prin cultură în pușcării s-a manifestat în sensul că fiecare întemnițat, de regulă toți cu studii superioare, învăța pe ceilalți ceea ce știa el, astfel încât fiecare a devenit o enciclopedie vie, iar temnița a devenit o universitate în cel mai autentic sens al cuvântului.

Din pușcării au ieșit ca aurul din topitoare lămurit de șapte ori, astfel încât suferința i-a transfigurat pe toți, iar Părintele mărturisește că suferința din pușcării l-a ajutat să înțeleagă suferințele oamenilor.

În 1964 este eliberat odată cu decretul care-i punea în libertate pe toți deținuții politici. După 16 ani de pușcărie umilitoare, eliberat fiind și urmărit de securitate, a avut interdicția de a intra din nou în vreo mănăstire și au urmat 4 ani de hărțuieli și umilințe. Cu multă greutate, în cele din urmă este primit la mănăstirea Secu din județul Neamț, cunoscută grecilor prin faptul că acolo a început eteria în 1821.
Cu reintrarea sa în mănăstire, la Secu și apoi Bistrița, începe o altă perioadă la fel de plină de râvnă. Deși urmărit de Securitate și privat încă de libertate, el își continuă cu mare seriozitate viața sa spirituală monahală și pastorală. Acum iubea mai mult ca oricând slujbele bisericii de care se lipsise timp de 16 ani.

După căderea regimului comunist ateu Părintele Justin reușește să-și îndeplinească un vis din copilărie, și anume acela de a întemeia o mănăstire în satul său natal. Astfel, în 1991 pune temelia mănăstirii cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, Petru-Vodă.

Mânat de mila pentru cei necăjiți, Părintele a întemeiat în 1999 o a doua mănăstire pentru maicile ce s-au adunat în jurul său și anume mănăstirea Paltin Petru-Vodă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului ”. Din considerente misionare și sociale, la Paltin Părintele Justin a înființat un azil de bătrâni și un orfelinat pentru copii. Pe lângă acest complex de activități, lucrarea principală a părintelui Justin a fost zidirea bisericii din sufletul omului.

Ostenit de post, de îndelungată priveghere, de primirea a sute de oameni pe zi, de spovedanii și sfătuiri îndelungate, puțin și firav la trup, dar mare cu duhul, Părintele a avut o forță duhovnicească care a uimit pe toată lumea și fiindcă a tras după sine un neam întreg spre Hristos, a fost supranumit metaforic „Voievodul neamului românesc”.

Viața lui nu avea odihnă. E greu de descris programul pe care îl avea zi de zi, pentru că nu dormea decât 2-3 ore pe noapte, fiind permanent asaltat de credincioșii cu probleme, fiind 300-400 pe zi. Nu avea nicio zi de odihnă, duminică sau sărbătoare. Mânca doar spre seară, atunci când credea că e cazul să mai ia o pauză după 10 ore de primit oamenii. Toți duhovnicii spuneau că este imposibil ca om să poți vorbi cu atâtea persoane în aceeași zi. Cel mult 40, dar el avea 300. Eu am avut marea binecuvântare să stau lângă sfinția sa și să-l ajut în chilie timp de 15 ani și, mai târziu, atunci când am fost numită stareță de către el, să rezolvăm problemele obștii împreună, iar spre final ca medic să-l îngrijesc pe patul de suferință.
Minunile curgeau necontenit, ne obișnuisem cu ele. Dar el, ca un sfânt, făcea toate cu un firesc și își ascundea toate darurile sau le punea pe seama lui Dumnezeu. Pe lângă faptul că-i alina pe ceilalți, îi tămăduia, le dădea o soluție la problemele grele ale vieții, îi ajuta material, dar cea mai mare minune era modul în care le transforma viețile. Până și cei necredincioși spuneau despre el: Am văzut un sfânt! Aceste minuni s-au întâmplat multe și după adormirea sa în 2013 și încă mai continuă.

Când a adormit întru Domnul, a fost ținut aproape 5 zile până la îngropare în căldura lunii iunie, nefiind bineînțeles îmbălsămat. Pe lângă faptul că mâinile erau calde și moi, trupul nu prezenta nicio urmă de descompunere, ci din contră curgeau lacrimi de mir.

Cu noi, călugării, era în același timp și ferm dar și plin de căldură părintească. Râvna sa și dragostea totală pentru viața monahală ne-o transmitea și nouă, tot timpul aprinzându-ne și întreținând această dragoste de Dumnezeu. De multe ori te trezeai că-ți spune că săptămâna aceasta să faci 500 de metanii pe zi, sau să citești o psaltire la zi. Dacă te vedea prea înflăcărat te mai domolea puțin, îți zicea să mănânci sau să dormi. Ca începătoare nu înțelegeam de ce trebuie să mă oprească din nevoințe când eu doream atât de mult. Mai târziu am înțeles că mai importantă este despătimirea prin necazuri și dobândirea smereniei.

Îi iubea mult pe sfinții închisorilor și regreta faptul că nu a murit acolo cu ei în închisoare, considerând mucenicia o mare vrednicie. În smerenia lui zicea că nu a fost vrednic să fie mucenic ca ei. Se ruga spre sfârșitul vieții sale, să-i dea Dumnezeu o suferință mare, ca să fie sigur că se va afla împreună cu ei, în ceata mucenicilor. Și rugăciunea i-a fost îndeplinită. În ultimele 2-3 luni a suferit ca un martir pe patul de boală, fără să arate nimic din durerea sa. Noi vedeam pe monitorul cardiac doar că-i creștea pulsul din cauza durerii.
Însă cea mai mare moștenire a Preacuviosului Părinte Justin pentru credincioșii ortodocși este prezența sa tainică dar reală în viața lor. Deși plecat în lumea de dincolo, printr-o lucrare dumnezeiască și printr-o forță duhovnicească, mulți creștini percep intervenția minunată a Părintelui și mulți dintre ei dau mărturie despre aceasta, încât au apărut culegeri cu aceste minuni. Părintele a fost împodobit cu virtutea smereniei toată viața, săvârșește minunile discret și nu spectaculos.

De fapt, înainte de adormirea sa întru Domnul, câțiva ucenici l-au întrebat: „Părinte, ce-o să facem noi după plecarea sfinției voastre din lumea aceasta? Cum o să ne descurcăm?”. Și Părintele le-a răspuns: „Măi, voi credeți că eu dincolo o să stau degeaba?”.

După șapte ani de la Adormirea sa, avem tot mai multe dovezi ale împlinirii acestui răspuns. Părintele nu stă degeaba, ci se roagă pentru toți și pentru toate. Se roagă, deoarece considera că cineva „are atâta sfințenie, câtă rugăciune face”, și tot el spunea: „rugăciunea preotului trebuie să topească betoanele!”. Așadar, Părintele Justin, atins fiind de aura sfințenie, se roagă, iar rugăciunea lui nu topește betoanele, ci străbate cerurile și topește mânia lui Dumnezeu care cu dreptate se pornește asupră-ne pentru păcatele noastre.

Apariția acestei cărți la Atena poate fi considerată tot o minune a Părintelui Justin, iar de aici încolo și poporul grec, frate în sfânta Ortodoxie va fi binecuvântat de rugăciunile Preacuvioșiei Sale.

(Articol preluat din Revista Atitudini Nr. 64)

(Sursa)