dsc00197Iisus Hristos Pantocrator, opera maestrului Costin Petrescu, in 1921, Catedrala ortodoxa  “Sf. Treime” – Catedrala Incoronarii si a Reintregirii din Alba Iulia
Sursa foto 

De ce spunem mereu: „Slavă Ție, Dumnezeule!”*  

Acum câțiva ani, când eram preot paroh la Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie din Pireu, m-a chemat de urgență un bărbat de 42 de ani, pe nume Xenofont, să-l spovedesc. Când am mers, l-am găsit într-o stare jalnică. Cancerul cu nestăvilitele lui metastaze îi cuprinsese și capul. Zilele lui îi erau măsurate. Era singur în salon, și fiindcă celălalt pat era liber, mi-a povestit cum a crezut, de vreme ce era, așa cum accentuat el, un „ateu neînduplecat” și necredincios.

„Am venit aici, în acest salon cu două paturi, de vreo 35 de zile. Lângă mine, pe celălalt pat, era deja un alt bolnav în vârstă de vreo 80 de ani. Acest bolnav, Părinte, în ciuda înfricoșătoarelor dureri la oase – acolo îl atacase cancerul -, spunea mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!». După aceea mai spunea și alte rugăciuni, pe care eu, neîmbisericitul și ateul pentru prima oară le auzeam. Și de multe ori, după aceste rugăciuni, se liniștea – nu-mi puteam da seama în ce fel – și-l cuprindea un somn dulce. După vreo două-trei ceasuri se trezea din pricina durerilor insuportabile și iarăși începea: «Hristoase al meu, Îți mulțumesc! Slăvit să fie Numele Tău! Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!». Eu urlam de durere, iar el, deși era cuprins de nesuferite dureri, Îl slavoslovea pe Dumnezeu. Eu Îl huleam pe Hristos și pe Maica Domnului, iar el Îl fericea pe Dumnezeu, Îi mulțumea pentru cancerul pe care i l-a dat și pentru durerile pe care le avea. Atunci eu mi-am ieșit din fire nu numai din pricina durerilor înfricoșătoare pe care le aveam, ci și pentru că îl vedeam pe bolnavul de lângă mine slavoslovindu-L mereu pe Dumnezeu. El se împărtășea aproape în fiecare zi, iar eu vomitam din pricina greții.
– Încetează odată să mai spui mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule!». Nu vezi că Acest Dumnezeu, pe Care tu Îl slavoslovești, ne chinuie atât de cumplit? Dumnezeu este Acesta? Nu există. Nu! Nu există…
Însă acela mi-a răspuns cu un glas dulce:
– Există, fiul meu, există și este un Părinte iubitor, pentru că prin boală și dureri ne curăță de multele noastre păcate. Așa cum, dacă te-ai fi îndeletnicit cu o muncă grea, în care hainele tale și trupul tău s-ar fi umplut de murdărie și ar fi trebuit o perie aspră pentru a te curăța bine și tu și trupul tău și hainele tale, în același chip și Dumnezeu folosește boala ca un curățitor binefăcător al sufletului, pentru a-l pregăti pentru Împărăția Cerurilor.
Răspunsul lui m-a enervat și mai mult și am început să-L înjur pe Dumnezeu și pe demoni. Apoi am început să strig:
– Nu există Dumnezeu! Nu cred în nimic… Nici în Dumnezeu, nici în basmele pe care mi le spui despre Împărăția Dumnezeului tău…
Îmi aduc aminte de ultimele lui cuvinte:
– Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum se desparte sufletul de trupul unui creștin care crede. Eu sunt păcătos, însă mila lui Dumnezeu mă va mântui. Așteaptă și vei vedea, și vei crede.
Și această zi a sosit. Cei de la spital au vrut să pună un paravan, așa cum era de datoria lor, însă eu am protestat și le-am spus: „Nu, pentru că vreau să văd cum moare acest bătrân”. Îl vedeam cum slavoslovea mereu pe Dumnezeu. Uneori zicea câte un „bucură-te” pentru Maica Domnului, care mai târziu am înțeles că se numește Acatist. Apoi a cântat încetișor
„Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, „Pentru mulțimea păcatelor mele…”, „Cuvine-se cu adevărat”, făcând în același timp de multe ori semnul Sfintei Cruci.
La un moment dat și-a ridicat mâinile în sus și a spus:
– Bine ai venit, Îngerul meu! Îți mulțumesc că ai venit cu atât de strălucitori însoțitori ca să-mi iei sufletul. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc!
S-a ridicat puțin, apoi și-a ridicat iarăși mâinile în sus, și-a făcut semnul Sfintei Cruci, și-a pus mâinile cruciș pe piept și a adormit. Dintr-odată salonul a fost inundat de lumină, parcă au intrat în el zece sori, atât de mult s-a luminat camera. Da, eu necredinciosul, ateul, materialistul, îngâmfatul, mărturisesc nu numai că a strălucit camera, ci și o nespusă mireasmă s-a răspândit în ea. Și nu numai în ea, dar și pe hol, iar cei care erau treji și puteau merge, alergau încolo și-ncoace pentru a depista de unde venea acea ciudată mireasmă.

Și astfel, Părinte, am crezut și după trei zile am chemat un duhovnic. A doua zi i-am luat în primire pe ai mei, pe mama, pe tata, apoi pe cei doi frați mai mari ai mei, pe femeia mea, pe rude și pe prieteni, și am strigat la ei:
– De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Dumnezeu, despre Maica Domnului și despre Sfinți? De ce nu m-ați dus niciodată la Biserică? De ce nu mi-ați spus că există Dumnezeu și că există moarte și cândva acest suflet se va despărți de trup ca să dea socoteală de cele pe care le-a făcut? De ce m-ați îmbrâncit în ateism și marxism cu comportarea voastră? Voi m-ați învățat să înjur, să fur, să înșel, să mă mânii, să pizmuiesc, să spun mii de minciuni, să nedreptățesc, să desfrânez… Voi m-ați învățat să fiu viclean, lăudăros, invidios, iubitor de argint și rău. De ce nu m-ați învățat virtutea? De ce m-ați învățat dragostea? De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Hristos? De ce? De acum înainte până ce voi muri, îmi veți vorbi numai despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Maica Domnului, despre Îngeri și Sfinți. Despre nimic altceva.
Veneau ai mei, rude, prieteni, cunoscuți și-i întrebam pe fiecare separat sau pe toți împreună:
– Aveți să-mi spuneți ceva important despre Dumnezeu? Spuneți-mi, că pe El merg să-L întâlnesc! Dacă nu știți, mergeți și învățați! Zilele trec și eu voi pleca.
La unul sau doi vizitatori le-am spus:
– Dacă nu știi și nu crezi, pleacă!
Acum cred cu toată inima mea și vreau să-mi spovedesc toate păcatele mele de când eram copil”.

Xenofont care se spovedea acum, era hotărât și neîndurător cu vechiul Xenofont. Și mila lui Dumnezeu cu el a fost mare, foarte mare. S-a spovedit cu sinceritate, s-a împărtășit de două-trei ori, apoi, după o luptă de câteva zile cu cancerul, a plecat în deplină pocăință, cu credință vie, în pace, slavoslovindu-L și el pe Dumnezeu.


Ștefan Anagnostopulos – Cunoștințe și trăiri ale Credinței Ortodoxe

Sursa text
* Titlul original din sursa citata: "Încetează să mai spui mereu: «Slavă Ție, Dumnezeule!»
0
0
0
s2sdefault
IcoanaSf_IoanIacobIcoana Sf Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt John_of_NeamtSf Ioan Iacob Hozevitul de la Neamt

Sfantul Ioan Iacob Hozevitul este praznuit in fiecare an pe data de 5 august
. S-a nascut pe 23 iulie 1913, in comuna Crainiceni din judetul Botosani si a primit la botez numele Ilie. A ramas orfan de mic de amandoi parintii si a fost crescut de bunica. A urmat primii ani de scoala in satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani (Hotin) si liceul la Cozmeni-Cernauti.

A fost primit cu multa dragoste in viata monahala de staretul Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei si apoi al doilea patriarh al Romaniei. Dupa satisfacerea stagiului militar, a devenit bibliotecarul Manastirii Neamt, iar apoi a predat literatura romana la seminarul de aici. La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iasi), l-a tuns in monahism, primind potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.

0
0
0
s2sdefault
patriarhul-teoctist-1 Pro memoria: Nouă ani de la trecerea la cele veşnice a Preafericitului Părinte Teoctist Arăpaşu – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (1915 – 2007)


Frânturi de gânduri şi sentimente despre momentul marii sale treceri…
Dacă ar fi totuşi, să mă bucur de ceva anume în aceste zile, vremuri şi momente de reculegere şi reflecţie, este faptul că iată, de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...

Acum, în aceste vremuri, în urmă cu nouă ani, am fost părtaşii trecerii la cele veşnice a P.F. Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - mare cunoscător şi mărturisitor al istoriei bimilenare româneşti, totodată apologet al dreptei credinţe creştine, care şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a slujirii Bisericii lui Iisus Hristos, vreme de foarte mulţi ani.
De aceea, pentru noi, începând cu anul 2007, ziua de de 30 Iulie, va comemora totdeauna, acest eveniment închinat despărţirii doar vremelnice şi numai pământeşti de cel de-al cincilea Întâistătător al Bisericii noastre strămoşeşti – naţionale, Părintele duhovnicesc al Ţării Româneşti a sfârşitului de veac XX şi începutului celui de-al XXI – lea, ierarhul, slujitorul şi monahul Teoctist, originar din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi din patria luceafărului Mihai Eminescu!...

0
0
0
s2sdefault
Siria

Creștinii din Siria – martirii zilelor noastre


Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, și a Preasfințitului Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, la invitația Părintelui paroh Mihai Marius Hornicar, preotul comunității române din Siria și Liban, Părintele Gheorghe Costea, a susținut duminică, 3 iulie 2016, conferința: Creștinii din Siria – martirii zilelor noastre, la Parohia ortodoxă română din Roskilde – Danemarca, cu ocazia hramuluiDuminica Sfinților Români.

Sâmbătă, 2 iulie, Părintele Mihai Hornicar, parohul bisericii românești din Roskilde – Danemarca, împreună cu Părintele Gheorghe Costea, au săvârșit începând cu ora 13:30 slujba Acatistului Sfântului Efrem Sirul pentru a arăta că mulți din cei care au trăit în ținuturile Siriei au contribuit la tezaurul Ortodoxiei și încă contribuie, mai ales prin jertfa pe care o fac pentru Hristos și în zilele noastre.

0
0
0
s2sdefault


tineri
Sursa foto

Despre tinerii de astăzi, aflaţi între libertate şi libertinaj, precum şi despre primenirea lor în Iisus Hristos, prin Biserică…


Despre tinerii de astăzi, aflaţi între libertate şi libertinaj, precum şi despre primenirea lor în Iisus Hristos, prin Biserică…

 

 

Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!…

Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării.

Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!…

Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!…

Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!…

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Powered by Rebel IT & Services
Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.