pustnic

Socotind adevărat cuvântul Mântuitorului că „Împărăţia lui Dumnezeu sălăşluieşte în inima noastră“, Părinţii pustiului s-au străduit să descopere mântuirea în inima lor. Au înţeles şi faptul că în aceeaşi inimă lucrează şi păcatul din cauza căruia nu Îi puteau găti loc de odihnă lui Dumnezeu. De aceea, nevoitorii au început lupta acerbă a curăţirii inimii, cunoscând din experienţă că „din inimă ies gândurile rele“ şi de aici tot păcatul.

„Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia care mocneşte înăuntru“, spune într-una din cuvântările sale Sfântul Marcu Ascetul. Cu toate acestea, din inimă ies şi gânduri bune, ceea ce înseamnă că gândurile rele se nasc fiindcă inima a dobândit afinitate spre păcat, care de multe ori „stăpâneşte inima din pricina obişnuinţei îndelungate“. Sfântul Diadoh al Foticeii învaţă că inima „nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor“ („Cuvânt ascetic“, în Filocalia, vol. I, p. 375). Deci inima se poate întina şi din ispitirile diavolilor când ea se îndulceşte cu sugestiile lor murdare şi păstrează în sine amintirea ademenirilor necurate. Atunci, într-adevăr, din inimă vor ieşi cugete rele, dar nu din vreo împătimire mai veche, ci din însuşirea influenţei diavoleşti.

Gândurile şi lupta împotriva lor

În scrierile ascetice se poate vedea importanţa pe care Părinţii o acordă gândurilor şi luptei împotriva lor, socotind că în gând se găseşte rădăcina păcatului şi a patimii. De aceea, Filotei Sinaitul, ca de altfel toţi monahii sinaiţi, cunoscuţi pentru marea importanţă acordată trezviei minţii, atrage atenţia asupra echilibrului dintre lucrarea din afară şi cea dinlăuntrul nevoitorului: „Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot curăţia inimii, ignorând cu totul întunericul patimii dinăuntru. Drept aceea, toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul“ („Capete despre trezvie“, în Filocalia, vol. IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 118).

Atenţia faţă de gânduri vine din încredinţarea că Dumnezeu cunoaşte inimile, simţirile şi cugetele noastre. „Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând“, învaţă Marcu Ascetul. Iar în alt loc, el spune că „tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne va judeca şi după gândurile noastre. Ba chiar, potrivit aceluiaşi părinte, ele vor atârna uneori mai mult decât faptele săvârşite: „Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta“ (Ps. 19, 5).
Păcatul îşi are începutul în gând, căci „nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând“. Din această cauză, gândul rău apasă neîncetat asupra sufletului, paralizând puterea de a face binele dacă omul nu i se opune şi nu luptă împotriva lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă în acest sens că „toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau o tulbură pe cea irascibilă (iuţimea), sau întunecă pe cea raţională. De aceea, orbesc mintea, împiedicând-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune. Din această pricină, monahul, şi mai ales cel ce se linişteşte, este dator să ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor“ („Capete despre dragoste“, în Filocalia, vol. II, Bucureşti, 2008, p. 109). În consecinţă, dacă omul nu biruieşte gândurile rele, nu va putea opri nici săvârşirea păcatului cu fapta, căci „cel ce s-a predat pe sine gândurilor rele e cu neputinţă să se curăţească de păcate după omul din afară. Şi dacă n-au fost smulse din inimă gândurile rele, nu se poate să nu fie scoase la arătare în fapte“ (Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 11).

Drumul de la gând la patimă

În scrierile duhovniceşti ortodoxe sunt amintite cele cinci faze ale drumului de la gând la patimă. Astfel, Filotei Sinaitul spune că „întâi este atacul (momeala), apoi însoţirea, pe urmă consimţirea (învoirea), apoi robirea, pe urmă patima îmbibată de obişnuinţă şi continuitate. Iată biruinţa luptei dusă împotriva noastră. Aşa stabilesc şi Sfinţii Părinţi“ (Ibidem, p. 117). La rândul său, Sfântul Marcu Ascetul spune că „atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi ca într-o strungă“ (Despre legea duhovnicească, p. 248). Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, începutul ispitei presupune „prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e păcat, pentru că noi încă nu am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi“ („Ascetica şi mistica“, Bucureşti, 1992, p. 84).
Dacă mintea nu îşi întoarce „privirea“ de la această momeală, urmează negreşit însoţirea cu ea, care „stă în convorbirea cu ce s-a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimţirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat. Robirea este ducerea silnică şi fără voie a inimii sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări a noastre cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, prima e fără păcat, a doua, nu întotdeauna; a treia, după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi, sau de pedepse“ (cf. Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 117).

Sursa
0
0
0
s2sdefault
Bucurie

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria! Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea. 

Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul.

Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora. Nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie. Rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie, bucuria vine de la sine.

(Părintele Teofil Părăian- Veniţi de luaţi bucurie!, Editura Teognost, Cluj- Napoca, 2001, p. 23)

Sursa

0
0
0
s2sdefault
vesnica_pomenire_0

Ce înseamnă „veșnica pomenire”?

Drept este să credem că îi dorim răposatului să i se pomenească numele veşnic în veşnicie, şi viaţa veşnică şi în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este tâlcul cuvintelor: „Veşnică pomenire”.

Am auzit odată cum cineva, într-o cuvântare funebră, a strigat: Veşnică să-ţi fie pomenirea pe pământ!. Am fost mirat de această greşită interpretare a credinţei noastre. Oare poate fi ceva veşnic pe pământ, unde totul trece grabnic ca o nuntă? Cu adevărat, de tot nimic bine dorim noi răposatului când îi dorim să-i fie pomenirea veşnică în această lume, care va lua sfârşit ea însăşi. Să zicem însă că numele cuiva se pomeneşte pe pământ până la sfârşitul vremurilor: ce folos are din asta omul, dacă pomenirea lui este uitată în ceruri?

Ucenicii lui Hristos s-au lăudat odată învăţătorului lor zicând: Doamne, şi dracii se supun nouă în numele Tău! Iar Domnul le-a răspuns să nu se bucure de asta, ci le-a zis: bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri, adică deoarece sunt ştiute şi amintite şi pomenite în cereasca împărăţie a luminii şi a vieţii.

În Sfânta Scriptură se spune adeseori cum vor fi scrise numele drepţilor în Cartea celor vii, în timp ce numele păcătoşilor vor fi şterse şi date uitării. Din pilda cu bogatul şi Lazăr vedem că Domnul rosteşte numele lui Lazăr cu preacurata Sa gură, în timp ce trece sub tăcere numele bogatului nedrept. Asta înseamnă că Lazăr a intrat în împărăţia cerurilor şi a dobândit viaţă veşnică şi veşnică pomenire, iar bogătaşul păcătos a pierdut şi împărăţia, şi viaţa - şi numele.

În dumnezeiasca învăţătură, numele este uneori identificat cu omul. Într-un loc din Apocalipsă se spune: şi au murit în acel cutremur nume de oameni şapte mii (11, 13). Prin cutremur trebuie să înţelegem marile ispite la care fiind supuşi oamenii, şapte mii dintre ei au căzut de la Hristos şi şi-au pierdut sufletele. Asta înseamnă că nu au pierit doar trupurile lor - asta are puţină însemnătate - ci sufletele şi numele. Numele lor au fost nimicite în veşnicie şi şterse din Cartea celor vii.

Cine doreşte pomenire fără de moarte în veşnicie, evanghelic lucru doreşte. Dar cine doreşte nume fără de moarte pe pământ, deşert lucru doreşte. Să ştii că mulţi sunt care petrecându-şi această viaţă fără să se audă de ei şi fără să fie băgaţi în seamă au dobândit nume fără de moarte în lumea cealaltă, mai presus de moarte şi de schimbare. Cugetă la aceasta, frate Melentie, şi Dumnezeu îţi va descoperi şi mai multe. Iar când vei auzi de moartea mea, spune la rugăciune: „Veşnica lui pomenire!

Pace ţie şi sănătate de la Domnul!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 55-56)


0
0
0
s2sdefault
Pr__Arsenie_Boca_Invierea                             Invierea , pictura murala a Parintelui Arsenie Boca in Biserica Sf Nicolae, Draganescu
Ca să ne dăm seama cât de adânc a pătruns în oameni faptul Învierii lui Iisus, e destul să pomenim o simplă întâmplare.

I. Iisus Fiul lui Dumnezeu a mai fost pe pământ între oameni:
-Când a venit la Avraam şi l-a binecuvântat de urmaşi. Avraam petrecându-L, s-a târguit chiar cu Dumnezeu pentru scăparea Sodomei.
-Când S-a luptat cu Iacov. (Era noapte şi Iacov nu-L cunoaştea că-I Dumnezeu).

II. (Velimirovici) Dacă eşti om trebuie să te lupţi cu Dumnezeu o dată în viaţă. Dar vai dacă vei învinge tu pe Dumnezu.Vei rămâne singur pe câmpul de luptă şi vei constata că nu tu ai învins, ci moartea.

III. Un alt Iacov însărcinat cu lichidarea afacerilor lui Dumnezeu pe pământ, ţine, în faţa unei foarte numeroase adunări, o strălucită cuvântare, de câteva ceasuri, „dovedind” - chipurile - că nu este Dumnezeu.
Şi fiind încântat de cuvântarea sa şi de „temeinicia” dovezilor, vru să mai dea o dovadă. Drept aceea dete îngăduire, ca acela care se va simţi în stare să-l contrazică, are 5 minute liber să o facă în faţa adunării.
Din mulţime se desprinse un preot, umilit la chip, dar cunoscător de oameni şi cu flacăra credinţei în inimă.
-Ai grijă; n-ai decât 5 minute!
-E şi prea mult, răspunse preotul.
Ajuns în faţa mulţimii, se produse un freamăt.
Şi, începu cea mai scurtă cuvântare, aşa:
Fraţilor!
Hristos a înviat!
Şi toată sala răspunse: Adevărat a înviat!
Ce-a urmat nu mai interesează.
Faptul dovedeşte însă esenţialul: în străfundurile omului e o reacţiune existenţială faţă de negaţie, faţă de moarte.

IV. „Hristos a înviat” - înseamnă:într-adevăr Dumnezeu există! 
„Hristos a înviat” - înseamnă:într-adevăr există lume cerească ca lume reală şi fără de moarte!
„Hristos a înviat” - înseamnă:viaţa este mai tare ca moartea!
„Hristos a înviat” - înseamnă:toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite!
„Hristos a înviat” - înseamnă:toate problemele viaţii sunt pe deplin dezlegate!
Toate parabolele principale şi grele sunt lămurite; cătuşele întunericului şi ale tristeţii sunt sfărâmate, fiindcă: „Hristos a înviat!” (Velimirovici).
Iată ce înseamnă a fi ucenicul Idealului întrupat: peste toate tristeţile veacului de-acum, a fi martor, cu preţul vieţii, al învierii fiinţei omeneşti, la destinaţia ei de obârşie!
*
Învierea este biruinţa asupra morţii. Cea mai mare tristeţe a vieţii întoarsă în cea mai mare bucurie.
Hristos a înviat, prin urmare nu se termină totul cu mormântul.
Areopagul înţelepciunii antice n-a vrut nici să audă despre înviere. E curios că şi după douăzeci de veacuri reacţionară a rămas învierii. Filosofia n-a primit până acum decât puţin din patrimoniul Revelaţiei. Astfel n-a primit până acum decât personalismul, libertatea. Dar persoana omenească încă nu e văzută decât în categoriile raţiunii şi în cadrul naturii decăzute. Persoana încă nu are în filosofie perspectiva transcendenţei, încă nu e văzută în lumina ănvierii. Filosofia motivează rezerva sa cu faptul că atunci ar deveni religie, şi ea ţine la autonomia ei.
„...De-ai şti să vezi moartea în trecut; zic în trecut, adică fără prezent şi viitor. Prezent şi viitor n-are decât în necredincioşi.
Moartea care necontenit te ameninţă să-ţi ia trupul, nu-ţi va părea mai de temut decât vântul, care te ameninţă să-ţi ia pălăria. Precum capul continuă să existe şi fără pălărie, aşa vei cunoaşte că sufletul poate să existe şi fără trup.
... Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie.”

Sursa: Episcop-Locţiitor al Daciei Felix, Daniil Stoenescu, Părintele Arsenie - „Omul îmbrăcat în haină de in” şi „Îngerul cu cădelniţa de aur”, Ediţia a II-a, Editura Charisma, Deva, 2009, pp.312-315.





0
0
0
s2sdefault

 trapeza_man_VatopedibSursă fotografie

Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.
Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.
Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.
Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.
Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.
Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii.
Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu.
(Romani,14: 3-10) 

Ce este postul?
Postul este o abţinere totală sau parţială, liber acceptată, de la mâncare şi băutură, sau abţinere de la alimente de ori­gine animală (carne, lapte, ouă) şi înlocuirea lor cu produse vegetariene pentru o anumită perioadă. Postul, ca abţinere totală de la mâncare şi băutură, pentru o zi, două, trei sau mai multe, a fost numit în poporul român „post negru”.

Postul acesta este un post aspru şi a fost practicat în Bise­rică de la începuturile sale. La ţară, postul total este cel mai greu vara, când trebuie să mergi la prăşit sau la cosit. Deşi munceşti în ziua respectivă, nu trebuie să mănânci nimic, nici să bei apă, ci doar să te rogi şi să munceşti.

În mănăstirile noastre, în general, se practică acest post aspru în prima săptămână a postului (primele patru zile) şi apoi în Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, înainte de Sfintele Paşti.

Dar acest post nu este obligatoriu, ci este facultativ. Ca urmare a unei îndelungi experienţe, Biserica a rânduit ca în perioada de post, doar produsele animale precum carnea, laptele, ouăle şi produsele lactate să fie lăsate la o parte, iar omul să se hrănească cu produse vegetale. În perioada Postului Învierii Domnului există numai două sărbători în care se face dezlegare la peşte: Buna Vestire şi Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim).

Hrana vegetală din timpul postului are înţeles adânc şi folos bogat. Alimentele vegetale pun organismul într-o anu­mită predispoziţie pentru rugăciune şi pentru priveghere, în timp ce produsele animale, care sunt legate de sânge şi grăsime moleşesc organismul sau suscită în el patimi egoiste.

În plus, produsele provenind din plante au adunat prin fotosinteză mai multă lumină. În acest sens, când mâncăm vegetale ne hrănim cu lumină solară asimilată în plante. Iar lumina aceasta din plante devine simbol al luminii harice din Scripturi şi din rugăciuni, lumina postului.

De altfel, astăzi, din raţiuni de ordin medical, nu atât religios, a fi vegetarian a devenit o modă, încât prin avioane, restaurante, din ce în ce mai mult se respectă dorinţa celor ce sunt vegetarieni, adică nu mănâncă niciodată carne. Totuşi, postul religios e mai mult decât a fi vegetarian.
Abţinerea de la produsele animale nu înseamnă prin ea însăşi post, dacă se triplează cantităţile pentru că ajungem iarăşi la îmbuibare. În unele ţări majoritar ortodoxe, datorită faptului că în timpul postului nu se poate mânca de dulce, unele bucătării s-au specializat şi au creat feluri de mâncare atât de delicioase, încât acestea sunt poftite cu mai multă lă­comie decât mâncarea de dulce (carne, ouă şi produse lactate).Mai reţinem şi faptul că recomandarea produselor vege­tale ca hrană în timpul postului este bazată pe experienţă îndelungată, mai ales pe experienţa părinţilor din pustie, şi din mănăstiri care au postit mai mult, unii devenind ierarhi şi autori ai Sfintelor Canoane. Sfintele Canoane ale Bisericii nu au fost făcute de teoreticieni, ci au fost făcute de asceţi, de păstori de suflete, de mari duhovnici, oameni mereu peni­tenţi şi postitori pentru că se aflau permanent în luptă de înduhovnicire. 

 

Când se posteşte?

Dacă citim în Sfânta Scriptură, vedem că postul însoţea evenimente deosebite sau stări deosebite din viața unei comunităţi sau din viaţa unei persoane. Foarte adesea, pos­tul era motivat de boală, sau moartea cuiva, dar şi de pocăinţa, de regretul pentru păcate, de dorinţa cuiva de a-şi schimba felul de a fi, de a gândi, de a acţiona. Se postea în general când se produceau cataclisme, când erau situaţii difi­cile, când comunitatea întreagă era în necaz, fie din cauza calamităţilor, a invaziilor, a persecuţiilor, a unor boli, în caz de ciumă, şi de cutremur. Atunci se cerea iertarea păcatelor şi se invoca harul lui Dumnezeu pentru izbăvire de necaz.

De asemenea, în Vechiul Testament se postea când cineva se pregătea pentru o făgăduinţă, pentru un eveniment mare în viaţa sa, la începutul unei misiuni, al unui drum, al unei acţiuni importante în care se angaja o persoană sau o comu­nitate credincioasă. Aşa de pildă, Moise, înainte de a primi Tablele Legii, a postit 40 de zile pe muntele Sinai. Acest post de 40 de zile al lui Moise va fi reluat apoi de Iisus, înainte de începerea activităţii Sale mesianice. Postul de 40 de zile dinaintea Paştilor, la care, se adaugă Săptămâna Mare, a fost inspirat de postul lui Moise şi mai ales de postul din pustie al Mântuitorului Iisus Hristos.

Postul înseamnă, aşadar, pregătire pentru un eveniment mare din viaţa noastră, pregătirea pentru o activitate sfântă şi, mai ales, pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, înainte de Sfânta Împărtăşanie, în Biserica Ortodoxă, în mod obligatoriu, preotul şi credinciosul se află în stare de post, deci în starea de jertfă, pentru a se uni cu Hristos, Care Se află pururea în stare de jertfă, adică în stare de dăruire de Sine. Deci, se posteşte când se cere ceva de la Dumnezeu sau se aşteaptă întâlnirea cu El în Sfânta împărtăşanie.

Postul care precede marile sărbători - Paştile, Crăciunul -, are această semnificaţie biblică, de lucrare sfântă pentru întâmpinarea lui Dumnezeu, apropierea de El şi unirea cu El prin Sfintele Taine.

Se mai postea în Biblie, în comunităţile credincioase despre care vorbeşte Scriptura şi când se hotăra o rugăciune intensă pentru un act sfânt. Aşa, de pildă, vedem în Faptele Apostolilor că, înainte de hirotonia unui diacon, preot sau episcop, comu­nitatea întreagă postea şi se ruga.

De asemenea, se postea când surveneau încercări în viaţa unei persoane sau în viaţa unei comunităţi. Sfântul Apostol Pavel spune că a petrecut în nopţi de priveghere şi post.

Postul, în creştinism, încă din primele veacuri, a fost legat şi de comemorarea unor evenimente triste. Se postea miercurea - pentru că Mântuitorul a fost vândut într-o zi de miercuri de către Iuda pentru treizeci de arginţi; vinerea - pentru că Mântui­torul a fost răstignit într-o zi de vineri. Dar în Ortodoxie este interzisă postirea în zi de duminică, fiind Ziua învierii. În perioadele de post, duminica este dezlegare la vin şi untdelemn.

De asemenea, se posteşte în plus faţă de postul Crăciu­nului şi al Paştilor, înainte de Adormirea Maicii Domnului, două săptămâni de la 1 august până la 15 august, şi o pe­rioadă variabilă înainte de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care au fost martirizaţi.

Mai postim în ziua Sfintei Cruci, 14 septembrie, şi în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august.

În total, sunt foarte multe zile de post în Ortodoxie. Sunt totuşi unele miercuri şi vineri când scrie în calendar „harţi”, în aceste zile de miercuri şi vineri nu se posteşte. Aceste zile, în general, urmează după marile sărbători. Pentru a nu umbri bucuria mare a sărbătorilor, Biserica, prin iconomie sau pogorământ, a îndulcit regula generală a miercurilor şi a vinerilor. Uneori, chiar şi înainte de începerea lungilor perioade de posturi, una sau două miercuri şi vineri sunt exceptate de la regulă. Se posteşte, de asemenea, în ajunul sărbătorii Crăciunului şi Botezului Domnului.
 

Cum se pos­teşte? 

Postul este nu numai material, ci şi spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii. Lasă să postească nu numai gura ta, ci şi ochii tăi, şi urechile tale, şi picioarele tale, şi mâinile tale, şi toate membrele corpului tău. Ochii postesc când nu priveşti cu patimă la lucruri şi la persoane. Mâinile postesc când eşti curat şi lipsit de lăcomie.

Aşadar, nu este vorba doar de a ne înfrâna de la carne, a schimba felul de mâncare, ci a ne schimba şi comportamen­tul. Schimbarea hranei, a felului de a mânca trebuie să antreneze şi schimbarea atitudinilor noastre. Aflăm, astfel, de la profeţi că în faţa lui Dumnezeu, zilele de post nu erau bine plăcute, dacă cel ce postea nu avea milă de săraci, dacă-i asuprea, dacă nu-i ajuta.

Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din marii părinţi duhovniceşti ai Bisericii, a spus:„Cel ce posteşte şi nu face milostenie posteşte ca să se îmbogăţească”, cum am zice noi, adună provizii. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugă­ciunea primeşte aripi către cer dacă este însoţită de post şi de milostenie.
 

De ce postim? 

Astăzi, nu numai Biserica impune postul, ci şi medicii recomandă uneori celor bolnavi regim dietetic. Nutriţioniştii şi esteticienii impun postul pentru recâştigarea sănătăţii şi frumuseţii trupului. Unii postesc, cum se spune, ca „să-şi păstreze linia”.

Desigur, şi acest aspect de igienă sau aspect medical este important, dar postul creştin nu se reduce la aceasta, ci are o semnificaţie mult mai profundă. Ajungem, astfel, la proble­ma libertăţii,libertatea spirituală care ne face mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni. Cu cât omul poate iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni, cu atât este mai liber, cu cât iubeşte mai puţin pe Dumnezeu şi pe semeni, cu atât este mai înro­bit. Iată perspectiva din care se priveşte postul.

Referatul Sfintei Scripturi despre căderea protopărinţilor a suscitat cele mai diverse interpretări de-a lungul vremii şi rămâne, până astăzi, foarte fascinant şi poate chiar intrigant.

Dar ceea ce reţinem noi din interpretarea Sfinţilor Părinţi este faptul că Dumnezeu nu a interzis omului de a mânca, în general, ci doar dintr-un singur pom.

Această interdicţie era o pedagogie a lui Dumnezeu, era un fel de examen, de test, pe care trebuia să-l treacă Adam, ca un fel de prag al creşterii sale spirituale, primul exerciţiu al li­bertăţii sale în raportul cu lumea şi cu Dumnezeu, primul exa­men al vieţii sale. Prin interdicţia respectivă, Adam a fost pus în starea de a alege între Dumnezeu şi făptură, între Dăruitor şi dar. Din toate putea să mănânce, din toate cele ce erau în Paradis, din toate fructele, din toţi pomii, cu excepţia unuia. Însă omul încalcă porunca, ataşându-se de ceea ce era interzis.

Sfinţii Părinţi afirmă că păcatul lui Adam nu a fost do­rinţa de a fi ca Dumnezeu, întrucât el fusese creat după chipul lui Dumnezeu. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), cel mai mare teolog al epocii bizantine, spune că păcatul lui Adam nu constă în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu, ci în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu, rupând comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin neascultare faţă de Dumnezeu. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul putea deveni asemenea lui Dumnezeu, aşa după cum în ghindă este înscris stejarul şi cum în genele fiecărei fiinţe umane este înscris faptul de a deveni om. Deci, era legitim ca omul să dorească să fie ca Dumnezeu, întrucât a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării cu Dum­nezeu pe cât este cu putinţă unei creaturi.

Dar omul a voit să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu. În starea de păcat, omul uită de Dumnezeu Dăruitorul. Păcatul este o uitare a lui Dumnezeu şi un ataşament excesiv al omului prin simţuri, faţă de lume, ca şi când lumea materială ar fi ultima şi singura realitate.

Lumea este făcută să fie o fereastră către Dumnezeu, iar dacă pentru darurile pe care le primim de la El îi mulţumim lui Dum­nezeu, ele devin un fel de scară către Dumnezeu, o fereastră spre Dumnezeu. Îl vedem pe Dăruitor prin darurile Sale, îl vedem pe Artist prin opera sa. Însă când darurile sunt folosite în uitare faţă de Dăruitor, atunci lumea devine zid între noi şi Dumnezeu, pre­cum şi necropola morţii noastre sufleteşti. 

Noi ne supărăm când oferim un cadou cuiva şi vedem că persoana respectivă preţuieşte mai mult cadoul decât priete­nia cu cel ce oferă cadoul. Iar după ce s-a rupt prietenia, toate cadourile nu mai au sens spiritual.

Păcatul, în limba ebraică, implică ideea de rupere a alianţei, rupere a comuniunii. În capitolul al II-lea al Facerii se spune că Domnul Se plimba cu Adam în răcoarea serii, adică mergeau în aceeaşi direcţie; omul era foarte familiar cu Dumnezeu. După păcat, omul se ascunde, pentru că Dum­nezeu îi devine exterior. Când purtăm pe cineva în suflet, îndrăznim mult, când ne devine exterior, pentru că nu-l mai iubim, atunci, ori ne temem de el, ori îl judecăm, ori îl uităm, ori îl dispreţuim. De aceea, pomenirea lui Dumnezeu este starea normală a libertăţii noastreUitarea de Dumnezeu este libertatea decăzută. În starea aceasta, omul devine robul simţurilor. De la hrănirea cu Duhul lui Dumnezeu omul a ajuns la înstrăinarea de Dumnezeu.

Prin postul rânduit de Biserică, noi dăm prioritate Dăruitorului, hranei care vine din comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa noastră, faţă de înrobirea care ne face să fim dependenţi numai de lucrurile trecătoare ale acestei lumi. Iată de ce pos­tul este un mare exerciţiu de libertate.

Scriptura ne arată că, îndată ce a căzut din comuniunea sa cu Dumnezeu, omul nici nu a mai fost capabil să răspundă cum trebuie. Solidari în păcat, atât şarpele, cât şi femeia şi bărbatul s-au desolidarizat când a fost vorba de răspun­dere sau responsabilitate, dând vina unii pe alţii. Păcatul era dublu, nu doar căderea, ci şi lipsa de pocăinţă ca recunoaştere a păcatului: „Şarpele m-a îndemnat”, iar bărbatul, când este întrebat, răspunde: „femeia pe care mi-ai dat-o”. Cu alte cuvinte, tot Tu eşti de vină, Doamne, întrucât mi-ai dat femeie. Iar femeia, la rândul ei, dă vina pe şarpe.

De aceea, în Taina Pocăinţei sau în Taina Spovedaniei, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să nu dăm vina pe alţii, inclusiv pe draci: „M-a ispitit necuratul şi iată ce am făcut....”. Era libertatea ta să răspunzi sau nu ispitei. Ispita nu te face să fii slab, ci te arată cum eşti, spune un sfânt părinte. Deci lipsa de pocăinţă, şi lipsa de răspundere pentru păcate se vede constant în viaţa noastră. De aceea, postul este însoţit de spovedanie, este însoţit de recunoaşterea greşelilor: „Am greşit, Doamne”. Iartă-mă pe mine, păcătosul!

Când ai greşit o dată, mergi la Biserică şi-ţi mărturiseşte păca­tul şi cere iertare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile lui celebre despre pocăinţă. Ai greşit şi a doua oară, mergi şi a doua oară, ai greşit şi a treia oară, şi a patra oară şi a mia oară, mergi la Biserică, pocăieşte-te, pune început bun şi cere iertare, deoarece Biserica este spital, nu este tribunal.

Iertarea păcatelor începe cu recunoaşterea lor şi cu ce­rerea iertării. De aceea, cel ce se poate pocăi, cel ce-şi poate recunoaşte păcatul şi limitele sale vede nevoia de a fi iertat de Dumnezeu şi astfel îşi manifestă libertatea. Cu adevărat liberi sunt doar sfinţii. Iar când suntem înrobiţi de patimi, nu avem libertate deplină.

Sfinţii Părinţi din Răsărit şi din Apus spun că nepătimirea sau despătimirea, eliberarea de patimile egoiste sunt semnele libertăţii, iar postul este un medicament, un trata­ment, o şcoală, un exerciţiu, un antrenament, prin care sta­bilim priorităţile în viaţa noastră şi dobândim libertatea. Dar de unde ştim noi toate acestea? Toate sunt concentrate în ispitirea din pustie a Mântuitorului, pe care o arată Sfânta Scriptură a Noului Testament: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a pos­tit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dum­nezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfân­ta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va po­runci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, îi slujeau” (Matei 4,1-11).

Acest pasaj al ispitirii în pustie nu este doar experienţa Mântuitorului Iisus Hristos, este experienţa umanităţii în­tregi, dar El, „noul Adam”, în această experienţă, îl corec­tează pe primul şi ne arată care este adevărata libertate faţă de lume, în faţa ispitelor plăcerii, averii şi puterii egoiste.

În perioada postului, există o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul care este ca un laitmotiv, ca o respiraţie a Bisericii: „Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Vedem cum rugăciunea aceasta a sintetizat experienţa ispitirii în pustie.

Când respingem ispitele păcatelor şi patimilor egoiste, atunci putem fi liberi pentru a săvârşi fapte bune, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.
 

Deci postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni. Acesta este rostul postului. Dar iubirea faţă de Dumnezeu cum se arată, fără a fi doar o declaraţie? Se arată prin faptul că ne ducem cu mai mult dor la rugăciune şi citim mai intens Sfânta Scriptură. Pentru că există o hrană a Sfintei Scripturi, aşa cum există o hrană din alimente. Origen spunea în primele veacuri că, aşa cum ne hrănim din potir cu pâinea şi vinul, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, tot aşa ne împărtăşim cu El şi din citirea Sfintei Scripturi, „mestecând” oarecum cuvintele Sfintei Scripturi.

Cel ce este îndrăgostit de o persoană citeşte şi reciteşte scrisorile pe care le-a primit de la ea.Când suntem îndrăgostiţi de Dumnezeu şi dorim să-I facem voia Lui, Îi citim scrisorile Lui către noi, adică Sfânta Scriptură şi Scrierile Sfinţilor Părinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul este însoţit de mai multe rugăciuni, cântări şi citiri duhovniceşti.

Totodată, prin post ne înfrânăm de cuvintele care pot jigni, care pot dărâma, sau care pot umili. Este o mare virtute să ne smerim pe noi înşine, dar este un mare păcat să umilim pe semeni.

Ne înfrânăm de la mâncare ca să putem face şi milostenie. Pe timpul postului ne înfrânăm de la ataşamente excesive faţă de lucruri, ca să ne putem apropia mai bine de semeni şi de Dumnezeu, să-i ascultăm mai bine. O mare ispită, astăzi, este cea a risipirii, căci nu mai avem timp să mai ascultăm pe semenii noştri.

Prin postul sau înfrânarea ochilor, trebuie să învăţăm să-i privim altfel pe oameni, decât ca simpli cetăţeni. În post, tre­buie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, nu atât răul pe care l-a făcut. Acesta este un efort, este o luptă. Există în post o răstignire a egoismului din noi. Făcând acestea, înmulţim faptele de generozitate, de iertare, ne vindecăm de patimile egoismului, ne curăţim pe noi înşine de răutate şi ne pregătim pentru înviere.
 

† DANIEL

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(Text preluat din lucrarea FOAME și SETE după DUMNEZEU - înțelesul și folosul postului -, apărută la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2010)

Sursa: Basilica

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz