Fundatia Arsenie Boca - Articole cu folos duhovnicesc

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Un cuplu tânăr, fericit, de oameni cu adevărat dăruiţi Bisericii, dăruiţi în curăţenie, cu simplitate existenţială, îşi lasă viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Iar Acesta îi binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Îl întâlnesc pe Părintele Porfirie, cunoscutul şi luminatul sfânt al zilelor noastre, care le îmbrăţişează viaţa, cu fiecare amănunt al ei. Acest Părinte li se face scut de apărare în faţa oricărei primejdii, pavăză în faţa oricărei ameninţări; rugăciunea sa le zădărniceşte orice piedică. Dumnezeu le dăruieşte cinci prunci plini de har şi de bucuria vieţii: două fete şi trei băieţi. Cea mai mare dintre aceştia este o fată, Eva – o fiinţă plină de talent şi înţelepciune, cu o inteligenţă de om matur. Avea trăsături cereşti şi un comportament plină de dulceaţă. Era iubită de toţi cei din jur. A ajuns la vârsta de doisprezece ani – un adevărat înger! „Cu cei ce Îl iubesc, Dumnezeu împreună lucrează spre bine” – aşa credeau, în chip tainic, părinţii şi Îl slăveau pe Dumnezeu: „Doamne, ce binecuvântare!”

Brusc, într-o zi, cum traversa Eva fără de grijă strada din faţa biroului tatălui său, un autovehicul scăpat de şofer de sub control aduce neaşteptatul în drumul netulburat până acum al familiei: trimite copila la spital, iar de acolo în lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viaţă fără de sfârşit! Eva, fără să înţeleagă cineva cum şi de ce, în doar câteva clipe, s-a aflat în Raiul lui Dumnezeu, scufundându-şi însă părinţii cei nepregătiţi în iadul durerii şi al insuportabilei răsturnări a vieţii… Era ca şi cum ar fi dispărut Dumnezeu din faţa lor! Părintele Porfirie s-a făcut părtaş cu multă dragoste la durerea lor, stăruind cu multă discreţie asupra marii dragoste a lui Dumnezeu, pe care el însuşi o exprima şi o trăia cu multă bunătate, credinţă şi iubire – împrăştiind orice fel de îndoială şi gând greşit despre Dumnezeu…
Timpul curge. Ceilalţi copii cresc şi, prin creşterea şi darurile lor, umplu viaţa îndureratei mame cu o fericire umbrită de durere, iar viaţa tatălui cu smerenia acceptării voii dumnezeieşti. Sprijinul lor este a doua fată, Despina. O fiinţă cu totul diferită de Eva. În continuă mişcare, plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Răspândeşte în jurul ei doar bucurie, nădejde, fericire, strălucirea nevinovăţiei celei lipsită de griji şi probleme. Ai impresia că astfel de fiinţe nu au nici o legătură cu păcatul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.
Într-o zi de primăvară, familia întreagă se află la o mănăstire din Epir, lângă graniţă. Un prieten de familie se făcea monah. Era un pic jucăuş şi şugubăţ, prieten bun al copiilor, om simplu şi inimos. Toată atmosfera este o mare bucurie, încărcată de un şi mai mare har. Despina se bucura şi ea. Toate sunt atât de frumoase, atât de dumnezeieşti, încât nimic nu poate păta această bucurie! Ar părea cu neputinţă!
Iată, însă, că nimic nu este cu neputinţă! La patru zile după tunderea în monahism, eram în Atena, când primesc un telefon incredibil din partea unui prieten dentist.
- Ţine-te bine, părinte, n-o să crezi ce vei auzi!
- Ce se întâmplă, ia zi?, răspund eu.
- Despina are de câteva zile o durere la o măsea, în partea dreaptă. Nimic neobişnuit; am zis să facem investigaţii după întoarcerea lor din Epir. Am făcut şi o actinografie şi sunt aproape sigur că e vorba de o formă de cancer al osului mandibulei! Nu-mi vine să cred!
Eu ştiam ce înseamnă acest lucru: eliminarea mandibulei, înlocuirea ei cu un os de la bazin, terapii dureroase, bunăstarea vieţii distrusă în mod tragic – iar, dincolo de toate, procentul de supravieţuire era de 10% şi de maxim cinci ani!
Neputând să mă împac cu o asemenea curgere a lucrurilor – Dumnezeul acela în care credeam eu nu trebuia să îngăduie asemenea lucruri! – îl întreb cu sfială pe prietenul meu dentist:
- Nu cumva ai făcut vreo mică greşeală? Nu cumva ar trebui să refaci analizele?
- Formele de cancer ale osului mandibulei inferioare au, din păcate, cel mai uşor mod de diagnosticare şi cea mai grea şi urâtă prognoză medicală, îmi răspunse. Te-am sunat, poate poţi s-o ajuţi să plece imediat în America. Nu trebuie să piardă nici un minut!
Nu trecuse mult timp de când fusesem în America, unde întâlnisem o situaţie similară, în care am ajutat şi eu, ca traducător pentru doctorii de acolo. De fiecare dată când urma să mă întâlnesc cu copilul în cauză – un băieţel blonduţ de şapte ani – mi se strângea inima din pricina imaginii înfricoşătoare! Băieţelul acela nu a reuşit să treacă prin toată procedura. A petrecut un răstimp chinuitor de luni de zile, într-o aşa-zisă viaţă – vederea lui rănea sângeros sufletele părinţilor săi şi dădea mărturie că nici cea mai bună ştiinţă, la nivel mondial, nu putea să-l ajute cumva…
Ar fi însemnat să se reia tot acest scenariu încă o dată! Părinţii ar fi mers în America plini de speranţe, la centrul cel mai bun, cu probabil cei mai străluciţi medici ai lumii, şi s-ar fi întors în Grecia cu probabilităţi. Ar fi plecat cu un copil bolnav, dar sănătos la înfăţişare, şi s-ar fi întors cu cineva ce nu poate fi privit, cu cineva cu care nu rezistă nimeni să trăiască. Iar toate acestea, în cazul cel mai fericit….
Tatăl, acest erou, a aflat tot adevărul; mama, nu prea multe amănunte. Au mers imediat la „părinţelul” lor, cum îi spuneau Părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Acesta, mâhnindu-se împreună cu ei, şi-a arătat deosebita durere şi o intensă nelinişte sufletească. Singura ferestruică prin care să se reverse un strop de lumină şi de nădejde s-a arătat a fi faptul că şi Părintele a încuviinţat să plece degrabă. După cum se vede, în inima sa, împreună cu agonia negrăită a iubirii, exista şi o mică scânteie a nădejdii că toate vor merge bine.
Într-o săptămână, părinţii şi-au luat copilul şi au plecat în America, undeva în Ohio. Cât de neobişnuită a fost această călătorie! Se amestecau agonia cu aşteptarea, disperarea cu nădejdea. Însoţitor de nădejde şi adevărat mângâietor duhovnicesc în această călătorie a fost Părintele Porfirie, cu rugăciunile sale şi, mai ales, cu nădejdea lui – greu de întrezărit de noi, cei neputincioşi…
Lucrurile au decurs cu o viteză uimitoare. În trei zile de la sosirea lor, s-au hotărât ziua şi ora intervenţiei chirurgicale. Au fost reluate analizele şi a fost certificată boala.
Ziua operaţiei. Ora 16:10, în Grecia. Îmi sună telefonul. La celălalt capăt al firului, glasul mamei fetei:
- Ce faci, părinte? Nu mai pot îndura! Au luat-o pe Despina puţin mai-nainte. Mi-au spus că va dura vreo şapte ore. Mai am puţin şi-mi pierd minţile! Ieri m-au învăţat cum s-o hrănesc după operaţie. Mi-au dat o valijoară cu tot instrumentarul necesar, deoarece va trebui să-i deschid eu gura, mecanic! Mi-au arătat şi un alt copil ce fusese operat săptămâna trecută, pentru a mă obişnui cu situaţia, iar eu mai aveam puţin şi leşinam… Nu mai pot îndura, părinte, nu mai pot! Spune o rugăciune! Tot încerc la Părintele Porfirie, dar nu răspunde la telefon. Măcar de s-ar ruga pentru noi!
Eu amuţisem. Am închis telefonul. Ora Americii, în Ohio: aproximativ 8:15, dimineaţa. Mi-a cerut femeia să fac rugăciune! Ce rugăciune să fac, de vreme ce eu nu nădăjduiesc, de vreme ce eu nu cred, de vreme ce rugăciune, cu adevărat, face doar Părintele Porfirie? Mi-e ruşine…
În sfârşit, am rostit şi eu, acolo, două vorbe ce semănau a rugăciune. Am luat metanierul şi I-am cerut să ne miluiască pe toţi… Dacă, însă, aş fi fost în locul lui Dumnezeu şi aş fi văzut un părinţel atât de chinuit şi sărac duhovniceşte încât să facă o asemenea rugăciune, mi s-ar fi făcut milă de el şi de biserica lui, ce a ajuns să aibă în rândurile ei asemenea liturghisitori săraci şi vrednici de toată mila…
Timpul trecu fără să-mi dau seama. La 16:20 sună din nou telefonul. La celălalt capăt al firului, mama din America:
- Părinte, în puţin timp o scot din operaţie – nu era de fapt nimic! A scăpat doar cu o simplă extracţie de măsea! Mi-au spus că era o rădăcină multiplă, ce se dezvoltase ca nişte ghimpi. Ce înseamnă asta, părinte? Cred că-mi spun adevărul… Dacă poţi, mai încearcă la Părintele Porfirie, căci noi nu reuşim să dăm de dânsul. El trebuie să ştie adevărul…
Am exprimat cu gura un fel de bucurie, am ţinut însă înlăuntru îndoiala absolută şi am închis telefonul. Este absolut cu neputinţă, mă gândeam! În nici un caz nu se poate aşa ceva!
De îndată îi dau telefon prietenului dentist din Grecia şi-i spun veştile. Discutăm câteva minute, ne mărturisim amândoi gândurile şi suspiciunea, iar acela îmi spune, ca specialist: diagnosticul de cancer la osul mandibulei inferioare era clar, mai ales că fusese întărit şi de specialiştii americani, iar diferenţa faţă de o rădăcină de tip ghimpat este mare şi evidentă – cel mai probabil, în cursul operaţiei, medicii au constatat că situaţia este atât de avansată încât au hotărât să nu continue cu intervenţii radicale. Mama, atât de traumatizată, nu putea duce adevărul, aşa că cineva de acolo trebuie că i-a spus această poveste frumoasă, pentru a nu se prăbuşi cu totul!
Am hotărât ca prietenul meu dentist să-l sune pe Părintele Porfirie – poate că, între timp, acesta comunicase deja cu tatăl Despinei şi avea o imagine mai obiectivă asupra situaţiei. Dentistul sună. Părintele Porfirie ridică telefonul şi îi spuse:
- „Trecut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă”! (Ps. 65:12) De fapt nu era ceva grav. I-au scos un dinţişor, şi s-a liniştit şi ea şi noi. Acum trebuie să înceapă cântarea de slavă! Nimic altceva!
- Ce s-a întâmplat, Părinte, aţi vorbit cu tatăl Despinei?
- Nu, n-am vorbit cu nimeni… Mi-am făcut rugăciunea. Tocmai deschisesem telefonul şi s-a umplut sufletul meu de mângâiere. Despina acum este foarte bine! Dacă vorbeşti cu ei, spune-le să nu se grăbească să se întoarcă, ci să mai rămână vreo săptămână, ca să vadă şi ei America…
În loc de ţesut cancerigen, au găsit un mic chist. În loc de eliminarea osului mandibular, au scos doar un dinte. În loc de gustul morţii, toţi ne-am împărtăşit de trăirea unei minuni unice, a unei minuni săvârşite de Dumnezeu – a unei minuni ce, însă, nu s-ar fi săvârşit dacă nu era Părintele Porfirie…
Despina a terminat liceul şi s-a măritat. Astăzi are mulţi copii, şi se remarcă prin inima sa larg deschisă tuturor. Este plină de viaţă şi de credinţă. Viaţa ei este o minune. Le are pe toate. Singurul lucru care-i lipseşte este, pur şi simplu, …un dinte, o măsea ce nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi arătat nu ceea ce este, ci acel lucru pe care-l reflectă: că „Harul lui Dumnezeu suflă unde voieşte”.

Din Εκεί που δεν φαίνεται ο Θεός (Editura ‘Εν Πλῷ, Atena, 2009)
Traducere din lb. greacă de Pr. Dr. Constantin Petrache

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Sf. Ioan Gura de Aur, cunoscut si ca Sf.Ioan Hrisostom

Fratii mei, nu exista oameni mai fericiti decat cei care mostenesc Imparatia Cerurilor. Si nu exista oameni mai nefericiti decat cei care o pierd. Daca cel care este surghiunit de pe pamantul tarii sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde mostenirea pamanteasca este considerat vrednic de mila de toti, cu cat mai amar ar trebui sa plangem pentru cel care este alungat din tara cereasca, pentru cel care pierde bunatatile nestricacioase ale Raiului, pentru cel care se duce in gheena fara de sfarsit.

Cu adevarat, nu exista om mai vrednic de plans decat acesta. Nu numai din cauza ca va fi dat iadului pentru totdeauna, dar mai ales pentru ca va fi dat iadului fiindca asa a voit el. Omul pacatos merge de bunavoie pe drumul pacatului, iar necredinciosul se desparte de bunavoie de Dumnezeu si il urmeaza pe diavol fara sa fie silit de nimeni.

Vai de cei care au soarta unui asemenea om! Este sau nu este acesta vrednic de plans? Si Domnul nostru Iisus Hristos a plans pentru Ierusalimul care era acoperit de necredinta (Luca 13, 31-35).

Din nenorocire, astazi necredinta este stapana pretutindeni, fiind mai mare decat pe vremea lui Iisus in Ierusalim.
Cu totii suntem vrednici de plans, pentru ca am cazut din

fericire, din bucurie, din slava, din stralucire, din bunatate, sau asa cum spune Apostolul Pavel, din cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Cercetati cu atentie ce spune Apostolul. El nu afirma simplu ca bunatatile ceresti sunt mai mari decat cele pamantesti, ci ca mintea omeneasca nu le poate cuprinde in intelegerea ei. Si cu adevarat: cum ar putea incapea in creierul mic al omului tainele nesfarsite ale lui Dumnezeu?
Dumnezeu ne-a creat din nimic, ne-a asezat in Paradis, ne-a invrednicit sa comunicam cu El si ne-a fagaduit o viata fericita, cu toate ca noi nu I-am dat nimic in schimb. Asadar, ce nu va darui celor care cu buna stiinta se nevoiesc si se jertfesc la tot pasul pentru numele Sau? L-a dat la moarte pe singurul Sau Fiu pentru mantuirea noastra, chiar daca noi eram vrasmasii Sai. Atunci ce nu va face pentru noi daca ii vom fi prieteni? Dar in mod straniu, in vreme ce El cauta in orice chip sa ne castige prietenia, noi nu ne ingrijim cu ravna sa o dobandim. In vreme ce El ne cheama sa mostenim bunatatile Sale, noi suntem lenesi si indiferenti.

Sa raspundem, fratii mei, la chemarea lui Dumnezeu, ca sa ne bucuram de roadele iubirii Sale. in ce fel? El insusi ne spune: Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc (Ioan 15, 14). O, Doamne! Pe noi, neinsemnatii, neputinciosii si pacatosii ne numesti prietenii Tai? Tu, Care esti mare, atotputernic si Dumnezeu fara de pacat, Creatorul si Domnul universului? Ce nu se cade, deci, sa facem si sa induram pentru Dumnezeu, daca de multe ori, pentru prietenia omeneasca, ne punem viata in primejdie?

Si cu toate acestea, nimic nu vrem sa suferim pentru Dumnezeu, nune luptam deloc si nici o porunca a lui Hristos nu punem in lucrare. Cuadevarat, trebuie sa plangem si sa jelim pentru starea in care am ajuns.

Ne-am lipsit de bunavoie de nadejdea mantuirii. Dumnezeu ne-a chemat la cer, dar noi ramanem in iad. Ne-am aratat nevrednici de cinstirea pe care ne-a facut-o. Dupa toate binefacerile pe care le-am primit de la El, suntem nemultumitori si fara minte. L-am lasat pe diavol sa ne despoaie de toate bunatatile ceresti. Si astfel, noi, care ne-am invrednicit sa fim copii, frati si mostenitori ai lui Dumnezeu, nu ne deosebim cu nimic de vrasmasii Sai, care isi bat joc de maretia Sa si ii nesocotesc legile. Vai mie, strig impreuna cu proorocul Miheia. Om cucernic nu mai este in tara si nici un om drept pe pamant (Mih. 7, 1-2).

Stiu ca multi vor socoti cuvintele mele exagerate. Altii poate ca vor rade. Atat de nebuni suntem, incat radem de ceea ce ar trebui sa plangem. Mania lui Dumnezeu se descopera din cer peste toata faradelegea; si peste toata nedreptatea oamenilor care tin nedreptatea drept adevar (Romani 1, 18). Dumnezeu stralucit va veni, Dumnezeul nostru, si nu va tacea. Foc inaintea Lui va arde si imprejurul Lui vifor mare (Ps. 49, 3-4). Foc inaintea Lui va merge si va arde imprejur pe vrajmasii Lui (Ps. 96, 3).

Nimeni nu da importanta acestor proorocii din Scripturi. Cuvintele infricosatoare ale proorocilor sunt socotite a fi povesti. Cum credeti ca ne vom mantui? Cum vom scapa de dreapta osanda? Am ajuns de rasul si de batjocora necredinciosilor, a idolatrilor si a demonilor. Diavolul se mandreste si se bucura. ingerii nostri pazitori sunt rusinati si mahniti.

Preotii care ne cheama zadarnic, in fiecare zi, la pocainta sunt dezamagiti de indiferenta noastra si ajung sa strige, ca proorocii lui Israel, lucrurilor fara viata, care cu toate ca nu au suflet, se supun fara gres legilor firii: "Asculta, cerule, si ia aminte, pamantule, ca Domnul graieste: Hranit-am feciori si i-am crescut, dar ei s-au razvratit impotriva Mea." (Isaia 1, 2).

Aceste cuvinte sunt despre noi. Noi ne-am razvratit impotriva Creatorului si Binefacatorului nostru. Noi ne-am facut mai fara suflet decat lucrurile neinsufletite, incalcand legile firesti si sfinte. Este, dar, vremea sa ne pocaim! Este vremea sa ne venim in fire. Cei sanatosi sa-i ajute pe cei bolnavi. Cei care sunt in picioare, sa le intinda mana celor cazuti. Cei care pasesc cu staruinta pe drumul mantuirii sa-i traga si pe cei care ratacesc prin prapastii si prin locuri de pierzanie. Sa nu ne pese numai de noi, ci si de fratii nostri. Cu totii ne ingrijim sa sporim castigul nostru si nimeni nu se gandeste sa-i ajute pe cei care sunt in nevoie. Cu totii intindem mana sa luam, si nimeni ca sa dea. Cu totii ne gandim cum sa prelungim viata noastra pamanteasca, dar nimeni nu se gandeste sa-si mantuiasca sufletul. Cu totii ne temem de nefericirea de pe pamant, dar nimeni nu tremura gandindu-se la chinurile iadului. Nespusa este durerea sufletului meu pentru nepasarea noastra. O, cine va da capului meu apa si ochilor mei izvoare de lacrimi, ca sa plang ziua si noaptea pe cei loviti ai fiicei poporului meu? (Ier. 9, 1).

Poate ca unii dintre voi vor spune cu nemultumire: "Asta vorbeste numai despre lacrimi si suferinta; pe toate le vede negre si murdare". Nu as vrea una ca asta, credeti-ma. As vrea sa simt numai bucurie si desfatare si sa pot aduce numai cuvinte de lauda. Dar nu este vremea cuvintelor frumoase. Cum sa nu plang, daca suntem vrednici de plans? Cum sa nu jelesc, daca faptele noastre sunt infricosatoare? Va supara plansul meu? Dar de ce nu va supara pacatele voastre?

Cuvintele mele sunt dureroase? Dar dureroasa nu este si viata voastra lipsita de Dumnezeu? Daca vreti sa nu plang, nu va mai indreptati spre iad. Daca vreti sa nu jelesc, nu va mai distrugeti sufleteste. Dar vazand cum va pierdeti, nu pot sa nu jelesc. Sunt parintele vostru duhovnicesc, care va iubeste. Iata ce spune Pavel: "O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi!" (Gal. 4, 19). Nici o femeie aflata in durerile nasterii nu striga cuvinte mai pline de durere ca ale Apostolului.

O, daca ati putea intelege durerea mea, daca ati vedea focul care-mi arde inima, v-ati da seama ca sufar mai mult decat femeia proaspat casatorita, care isi pierde barbatul, si decat tatal care isi pierde fiul.

Sufar pentru ca nu sporiti duhovniceste. Sufar pentru ca viata voastra este plina de minciuna si rautate, de neintelegeri si de ura, de nedreptati si furturi, de preacurvie si desfranare, de rautati si de omoruri. Sufar pentru ca si cei care nu fac asemenea pacate isi judeca in fiecare zi aproapele si il vorbesc de rau. Cred despre ei insisi ca sunt crestini, dar nu se ingrijesc sa fie bine-placuti lui Hristos si nu fac nimic sa-si tamaduiasca sufletul de patimi. Se preocupa de altii, pe care ii osandesc ca niste judecatori neinduplecati. "Cutare este nevrednic de preotie", zic ei. "Acesta nu se poarta cuviincios". "Cutare este prefacut". "Acela este hot". "Celalalt isi urmareste interesul".

In loc sa ne para rau si sa ne pocaim pentru propriile noastre pacate, ii judecam pe semenii nostri. Si chiar daca nu am face pacate si am avea toate virtutile si daca am fi mai presus de toti oamenii, tot nu am avea dreptul sa judecam pe nimeni. Sfantul Apostol Pavel intreaba in prima Epistola a sa catre Corinteni: Cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4, 7).

Cu atat mai mult, de vreme ce savarsim pacate in fiecare zi si in orice chip, nu avem dreptul sa scoatem din gura noastra nici un cuvant rau la adresa fratelui nostru. Iata ce mai spune inteleptul Pavel: "Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, esti fara cuvant de raspuns, caci, in ceea ce judeci pe altul, pe tine insuti te osandesti, caci acelasi lucruri faci si tu care judeci. Si noi stim ca judecata lui Dumnezeu este dupa adevar, fata de cei ce fac unele ca acestea. Si socotesti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci si tu, ca tu vei scapa de judecata lui Dumnezeu?" (Rom. 2, 1-3).

Ai atatea neajunsuri sufletesti. Atunci de ce te ocupi cu neajunsurile fratelui tau? De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul meu? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau (Matei 7, 3-5).

Inainte sa spui: "Cutare este viclean si inselator", vezi cum esti tu insuti. Gandeste-te la patimile tale. Astfel, te vei cai pentru ceea ce voiai sa spui despre fratele tau. Daca cineva ar vrea sa cantareasca vorbele noastre de fiecare zi, pornind de la blandetea lor, intre vorbe goale de zece mii de talanti, cu greu ar gasi o fraza duhovniceasca de o suta de dinari, ca sa folosesc banii din parabola evanghelica a slugii celei rele. Va aduceti aminte ce a facut sluga aceea? L-a rugat pe domnul sau, caruia ii datora zece mii de talanti - o suma foarte mare - sa il pasuiasca pana anul urmator, ca sa-i dea inapoi banii. Dar stapanului i s-a facut mila de el si l-a iertat de toata datoria.

Putin mai tarziu, sluga aceea s-a purtat neomeneste cu o alta sluga care ii datora o suta de dinari - o suma foarte mica. L-a prins pe acela de gat si i-a strigat: Plateste-mi ce esti dator. Atunci, datornicul sau i-a cazut la picioare si l-a rugat: ingaduieste-ma si iti voi plati. Dar sluga aceea fara inima nu l-a iertat, ci l-a bagat in inchisoare, pana cand avea sa-i dea inapoi cei o suta de dinari. Cand a aflat stapanul sau, l-a chemat la el si i-a spus: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine ? (Mat. 18, 23-34). Si maniat, l-a pedepsit pe el cu asprime.

Asa ne va pedepsi si pe noi Tatal ceresc, daca va vrea sa ne judece dupa dreptate. De aceea, sa fim milosi fata de semenii nostri, sa nu-i judecam pe cei care pacatuiesc si sa-i iertam pe cei care ne gresesc. Relele pe care ceilalti le indreapta asupra noastra fac o suta de dinari, pe cand pacatele pe care le savarsim noi dinaintea lui Dumnezeu fac zece mii de talanti.

Stim, cu siguranta, ca gravitatea pacatelor noastre depinde de valoarea persoanelor impotriva carora le savarsim. Ce inseamna aceasta? Cel care injura un om simplu, pacatuieste, dar nu atat cat pacatuieste cel care injura un om cu functie mare in stat. Cel care injura un om cu functie mare in stat nu pacatuieste atat de mult cat cel care il injura pe omul care se afla in fruntea tarii. Fapta este aceeasi in toate cazurile, dar nedreptatea este mai mica sau mai mare, dupa persoana impotriva careia este savarsita. Asadar, daca cel care il injura stapanitoral pamantesc, muritor, este pedepsit, cata pedeapsa se cuvine celui care il injura pe imparatul ceresc?

Asadar, pacatul indreptat impotriva oamenilor nu este la fel de mare ca acelasi pacat indreptat impotriva lui Dumnezeu. Cu cat este Dumnezeu mai presus fata de oameni, cu atat mai mare este si pacatul pe care il savarsim impotriva lui Dumnezeu. Si eu toate acestea, ne temem, respectam si ne este rusine mai mult de-oameni decat de Dumnezeu. Iti voi demonstra acest lucru prin exemple.

Cel care se hotaraste sa savarseasca pacatul preacurviei, cu toate ca stie ca este vazut de Dumnezeu, il dispretuieste pe Creatorul sau. Dar daca stie ca il vede un om, nu mai savarseste pacatul. La fel si hotul - el stie ca rapind lucruri ce sunt ale altuia, este vazut de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu ii pasa. Face insa tot ce poate ca fapta sa sa nu fie vazuta de oameni. La fel face si cel care vorbeste de rau, ucigasul sau orice alt om fara de lege. Vedeti ca ii cinstim mai mult pe oameni decat pe Dumnezeu? Vedeti ca ne temem mai mult de oameni decat de Dumnezeu? Vedeti ca ne e rusine mai mult de oameni decat de Dumnezeu?

Va spun des toate aceste lucruri. Si stiu ca va oboseste faptul ca le tot repet. "Iar cu din astea?", spuneti voi pe la spate. Iar vin cu din astea, pentru ca nu incetati sa pacatuiti. Obositi sa-mi tot ascultati indemnurile, dar nu obositi sa spuneti toate rautatile. Cuvintele mele va amarasc, dar nu va pasa ca il amarati pe Dumnezeu cu faptele voastre.

Bine ar fi sa fie minciuni spusele mele. As vrea din toata inima ca in ziua Judecatii sa se dovedeasca ca v-am mustrat pe nedrept. As vrea mai degraba sa ma osandeasca pe mine Domnul ca vorbitor de rau, decat sa va osandeasca pe voi pentru faptele voastre.

De aceea tot timpul va indemn si va rog sa va pocaiti si sa luptati pentru mantuirea voastra. Sa aveti dragoste si bunatate in suflete. Sa-i iertati pe cei care va fac rau sau va vorbesc de rau. Sa-i ajutati pe cei care au nevoie. Sa fiti smeriti. Sa va curatati des de murdaria pacatelor, prin spovedanie. in felul acesta, va veti mantui sufletele, in felul acesta veti castiga imparatia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a aratat tuturor oamenilor, invatandu-ne pe noi sa lepadam faradelegea si poftele lumesti si, in veacul de acum, sa traim cu intelepciune, cu dreptate si cu cucernicie; si sa asteptam fericita nadejde si aratarea slavei marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Hristos lisus (Tit. 2, 11-13).

Sursa: Sfântul Ioan Gura de Aur, www.crestinortodox.ro

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Diavolul se ascunde in detalii. „Astfel, acolo unde te astepti mai putin, el lucreaza in ascuns si isi planuieste atacul”.

Un inamic experimentat in lupta nu ataca pe fata, ci isi randuieste un plan bine pus la punct, spre a ataca prin surprindere si a zdrobi pe adversar fara o prea mare rezistenta din partea aceluia. De asemenea, un dusman de temut nu este acela care se grabeste in atacuri si in cuceriri, ci acela care da dovada de o mare rabdare si scrupulozitate. Astfel, cand un dusman lupta intr-ascuns, el o face subtil, inaintand putin cate putin si cucerind pe termen lung.

A zice omul in sine „nu ucid, nu fur, nu incalc posturile de peste an, nu muncesc duminica” este una dintre metodele subtile de lupta ale diavolului. Diavolul ii pune inainte omului pe cele mari, il lasa sa le faca, insa in cele mici si nebagate in seama de om, el va simti ca la el acasa.

Sa ne aducem aminte pilda vamesului si a fariseului. „Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri (...). Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.” (Luca 18, 11-12) Ce-i drept, fariseul era foarte bun in cele mari, insa ii scapa un mic detaliu, anume smerenia din lucrurile cele mici.

„Nu marile raspantii incurca si deruteaza cel mai mult pe om. Nu la ele se produc marile rataciri de drumuri. Micile bifurcatii (hotarari, detalii), cele in care doua drumuri nu numai ca se aseamana foarte mult, dar par sa duca, pe cai nu mai putin di ferite, in aceeasi directie, la aceeasi tinta. Acolo iti adoarme vigilenta si iti spui: "In fond, ce conteaza, tot acolo ajung.” (...) Biserica a dus intotdeauna o imensa lupta pentru nuante. Unul dintre marile merite ale Parintilor consta in aceea de a fi detectat abaterile de la primele lor manifestari, de cand erau simple nuante, aparent fara mare importanta doctrinara. Ei s-au batut pentru ceea ce unora n-ar putea sa li se para decat nuante „nevinovate”, dar care, evoluand in timp, s-au dovedit a fi mari rataciri (conducand aiurea), indepartand de Dumnezeu.” (Costion Nicolescu)

Citește mai mult: Diavolul se ascunde în detalii

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Din ce in ce mai des intalnesc persoane care se plang de oamenii biserici, fie ei mireni, ori clerici, spunand: „nu mai sunt duhovnici buni, ca altadata”, „cunoaste careva un duhovnic mare in orasul meu”, „nu ma spovedesc, pentru ca nu gasesc un preot bun”, etc.

„Adanc pe adanc cheama in glasul caderilor apelor Tale.” (Psalm 41, 9)

Oare ar fi cu putinta ca cel pacatos sa il vada pasind spre sfintenie pe cel cu viata curata? Nu cred ca ar fi cu putinta acest lucru, deoarece pacatosul il va vedea pe cel curat, fie ca si el, pacatos, fie prost sau fricos, ori intr-alt fel asemanator. Tot asa, nici hotul nu va putea avea incredere intr-alt om, afara de el insusi, deoarece patima ce il tine il face sa creada ca toti sunt asemenea lui.

Pana ce nu va fi in noi harul Duhului Sfant, nu vom putea vedea si simti harul aceluiasi Duh Sfant, salasluit in cei pe langa care trecem, ori langa care vietuim zilnic. Pacatul intuneca vederea omului, iar viata curata ii da omului puterea de a vedea lucrurile precum sunt.

Pacatul nu poate sta la un loc cu virtutea. Tot asa, nu pot sta la un loc doi oameni cu duhuri diferite. De asemenea, omul nu poate fi inteles de un alt om, atata timp cat cel din urma nu simte si nu intelege nevoile si miscarile inimii celui dintai. Cei asemenea se aduna in jurul altora asemenea lor, spre odihna intru aceia si spre intarire.

Citește mai mult: Adânc pe adânc cheamă

: Categoria părinte: Biserica Ortodoxă

Sfintele Pasti este o sarbatoare pe care o intalnim atat la evrei, cat si la crestini. Pentru evrei Pastile semnifica trecerea din robia egipteana la libertate, in vreme ce pentru crestini, Pastile inseamna trecerea de la moarte la viata.

Mielul de Pasti la evrei

Sarbatoarea Sfintelor Pasti a fost instituita de Dumnezeu prin Moise, inainte ca poporul evreu sa treaca prin Marea Rosie. In ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaica a sacrificat un miel, pe care l-a mancat cu azima (paine nedospita, deoarece nu au avut timp sa lase aluatul sa creasca) si ierburi amare. Azima este simbolul robiei, al mizeriei indurate ca robi, iar ierburile amare semnifica viata petrecuta de israeliti in timpul robiei egiptene.