Sf_M_Luni

Sfânta şi Marea Luni

În Sfânta și Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos și de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului nostru Iisus Hristos. Ziua liturgică începe, după cum aflăm din Triod, duminică seara cu slujba Vecerniei, urmată de Pavecerniță, după care se săvârșește rânduiala specifică Săptămânii Patimilor și anume, Denia, adică Utrenia din Sfânta și Marea Luni, care spre deosebire de celelalte din cursul anului se săvârșește seara și poartă numele de Denie. În cadrul ei se citește pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei capitolul XXI, versetele 18-44 care este o continuare a Evangheliei ce s-a citit la Utrenia din Duminica Floriilor (Matei XXI, 1-11; 15-17).

În cadrul aceleași Denii aflăm și semnificaţiile din Sfânta și Marea Luni prin lectura Sinaxarului din care aflăm: "De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Înainte de altele, este luat ca preînchipuire a Domnului, Iosif cel preafrumos. Iosif a fost un fiu mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de fraţii săi din pricina unor visuri, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înșelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i-se că a fost răpit și a fost mâncat de fiare sălbatice. În urmă a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginți, iar aceștia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Pentru că stăpâna lui s-a mâniat pe el din pricina curăţeniei tânărului, că n-a voit să săvârşească nelegiuirea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa. Ea l-a vorbit de rău stăpânului său, aşa că Iosif a căpătat temniță grea și lanțuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului a fost cunoscut iarăşi de frații săi. Trăind într-un chip minunat toată viața lui, a murit în Egipt şi s-a arătat un om mare prin înţelepciune, pe lângă alte fapte bune ale sale.

Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost invidiat de iudeii cei de același neam cu el, a fost vândut de ucenicul lui cu treizeci de arginți, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo prin El Însuşi împărăţește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea și ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-se pe El Însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâinea cerească, cu Trupul Lui cel purtător de viață. Pentru aceasta facem astăzi pomenire preafrumosului Iosif.

În aceeași zi mai facem pomenire și de smochinul cel care s-a uscat, pentru că dumnezeieştii evanghelişti Matei și Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului cu stâlpări în Ierusalim această minune. Marcu spune: "Iar a două zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: "Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac". Iar Matei spune: "Iar a doua zi, întorcându-Se în cetate a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, a venit la el și n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Şi i-a zis lui: "În veci să nu se mai facă rod în tine". Şi îndată s-a uscat smochinul".

Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat și legea de la ei şi i-a făcut cu totul netrebnici. Dar dacă cineva ar întreba: "Pentru ce oare un pom neînsufleţit s-a uscat prin blestem dacă n-a greșit cu nimic?". Unul ca acesta să afle că iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor totdeauna bine şi că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine și nicidecum puterea de a face rău. Dar Stăpânul, fiind iubitor de oameni, n-a vrut să arate asupra oamenilor că poate face rău. Ca să convingă deci poporul cel nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un bun nu vrea să-Și arate puterea Sa de a pedepsi vreun om, ci cu ceva care are o fire neînsufleţită și nesimţitoare. Mai este însă și o pricină tainică a uscării smochinului ajunsă până la noi din bătrâni înţelepţi, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui și-au făcut acoperământ strămoşii noştri călcători de poruncă. Din pricină că n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se aseamănă cu smochina este lucru destul de limpede: are dulceaţa plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea și iuțimea conștiinței. Istoria smochinului a fost așezată aici pentru a ne îndemna la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost așezată pentru a ne înfăţișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic. Smochinul uscat din Sfânta Evanghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozește pe cei care nu fac rod potrivit de virtute. Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin" ("Deniile din Postul Mare", Editura TRINITAS, 1999).

Luni se săvârseşte Liturghia darurilor înainte sfinţite unită cu Vecernia din Sfânta și Marea Marţi în cadrul căreia la Paremii se citesc textele din cartea Ieșirea capitolul I, versetele 1 la 20 și cartea Iov capitolul I, versetele 1 la 12. În cadrul acestei Liturghii se citește pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul XXIV, versetele 3 la 35. Lecturarea textelor evanghelice este specifică Liturghiilor darurilor înainte sfințite din Săptămâna Patimilor care se săvârșesc în zilele de luni, marți și miercuri unite cu Vecernia zilei următoare.

Sursa

0
0
0
s2sdefault
monah-in-rugaciune

Războiul nevăzut şi psihoterapia azi

Cunoaştem din scrierile Sfinţilor Părinţi ce putere au gândurile. Cele pătimaşe stau la originea păcatelor, căci orice păcat ni se înfăţişează, în primă instanţă, sub forma unui gând. Apoi gândul naşte dorinţa de a-l materializa în domeniul obiectiv al faptelor. Astăzi gândurile cu încărcătură negativă circulă cu o viteză extraordinară şi afectează comunităţi întregi prin intermediul tehnologiilor de ultimă oră.

Fiecare dintre noi, fiind conectat la internet, consultând presa, vizionând programele de ştiri şi unele emisiuni TV, este prins într-o reţea în care evenimentele cu impact negativ asupra psihismului uman capătă proporţii fantastice, generând, în ultimă instanţă, adevărate fenomene de psihoză în masă. Pătrund astfel în noi temeri care ţin mai mult de domeniul posibilului decât de cel al realului, al actualităţii, şi care nu ne privesc direct, în imediatul nostru.

Sfinţii Părinţi şi discernerea gândurilor

Revenim la gânduri şi la importanţa lor, despre care s-au pronunţat atât tradiţia Bisericii, cât şi psihologia. Citim, de pildă, la Sfântul Isihie Sinaitul: „Tăbărârea gândurilor rele e ca un şuvoi de râu, prin ele vine momeala, iar după aceasta se naşte încuviinţarea păcatului, ca o inundare de valuri ce acoperă inima“.

Gândurile negative, rele au mai multe surse: diavolii, inima noastră (Sfântul Marcu Ascetul scrie: „Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate“), lucrurile care ne înconjoară. Sediul gândurilor nu este creierul - aşa cum susţin savanţii pozitivişti -, ci inima omului. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat că gândurile rele izvorăsc din inima noastră: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19)“.

Sfinţii Părinţi ne-au lăsat moştenire, spre mântuire, şi criteriul după care putem discerne între gândurile care ne vin de la Dumnezeu şi gândurile care provin de la diavol. În Capetele sale ascetice, Sfântul Isaac Sirul scrie că orice gând bun vine de la Dumnezeu. În schimbul de scrisori purtat între Sfinţii Varsanufie şi Ioan, la un moment dat, primul îi scrie celui din urmă: „Când gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi să ai bucurie în a face aceea, află că e al lui Dumnezeu. Gândurile de la draci sunt tulburate şi pline de întristare şi atrag pe ascuns şi în chip subţire la cele dinapoi. Ele se îmbracă în piei de oaie, adică iau înfăţişarea unor gânduri ale dreptăţii, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori“. Sfântul Ioan Casian identifică nu mai puţin de opt gânduri ale răutăţii, care generează patimile: „cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei“.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală despre gânduri

Psihologii, în special psihoterapeuţii, au descoperit în paradigma care le este specifică importanţa pe care o au gândurile atât în proliferarea tulburărilor psihice, cât şi în vindecarea lor, în reechilibrarea sistemului psihic uman. Printre psihoterapiile actuale, un loc important îl ocupă psihoterapia cognitiv-comportamentală. Teza ei principală este că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente. De aceea, psihoterapia cognitivă uzează de o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. Pe scurt, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că „tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre“ (Philippe Brinster). În consecinţă, terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată „vânătoare de distorsiuni“. Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri uşor de recunoscut: radicalizarea - când vedem lucrurile în alb sau în negru; suprageneralizarea - când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative „niciodată“ sau „totdeauna“), deformarea selectivă - când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive; autodeprecierea; inferenţa - când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;emotivitatea - când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii; prezenţa lui „ar trebui“- când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite; etichetarea- când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei; personalizarea - când atribuim unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.

Războiul duhovnicesc şi remediile împotriva gândurilor pătimaşe

Putem lupta duhovniceşte cu gândurile în mai multe feluri, potrivit împrejurărilor vieţii şi felului nostru de a fi. Una dintre cele mai simple metode constă în efortul de a-ţi focaliza atenţia minţii pe prezenţa continuă a lui Dumnezeu. Este vorba de acea „stare de prezenţă“ pe care ne-o recomanda părintele Arsenie Papacioc. Sfântul Ioan de Kronstadt ne învaţă acelaşi lucru. Maicii Taisia, ucenica sa, care i se plângea că odată ajunsă stareţă, din cauza grijilor zilnice nu se mai putea ruga ca înainte, sfântul i-a dat sfatul de a se gândi permanent la Dumnezeu: „Peste zi, lucrul de căpetenie este să ai gândul statornic îndreptat către Dumnezeu, să ai adică rugăciunea lăuntrică, tainică. Nici eu nu am vreme să iau parte la slujbe lungi de mănăstire, dar oriunde mă duc, fie că sunt pe jos, fie în trăsură, sau şed, sau dorm, gândul la Dumnezeu niciodată nu mă părăseşte. Niciodată nu mă părăseşte gândul că El este aproape“.

Când ne vin gânduri negative trebuie să facem efortul de a le alunga. Sfântul Paisie Aghioritul recomanda chiar cultivarea gândurilor bune: „Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri. Are mare putere. Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe «aeroporturile» diavolului, de unde pornesc. De aceea încercaţi, pe cât puteţi, să plantaţi voi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, pentru ca inima să vi se facă grădină de flori şi rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre“.

Pentru a scăpa de asaltul gândurilor care ne umbresc bucuria de a trăi şi ne ameninţă mântuirea trebuie să luptăm cu patimile proprii, care adesea se nasc în mintea noastră. De asemenea, trebuie să evităm contextul care le favorizează. Trebuie să ne asumăm o viaţă ascetică, după măsura fiecăruia: să cultivăm rugăciunea, să ţinem post şi să ne mărturisim gândurile rele la spovedanie. Părintele Sofronie Saharov spunea: „Când omul nu se poate împotrivi gândurilor sale, cel puţin trebuie să i le spună duhovnicului său şi atunci se va folosi“. La izbăvirea de războiul nevăzut al gândurilor contribuie cultivarea unei stări interioare de pace (tot părintele Sofronie de la Essex spunea: „Isihia ortodoxă este o metodă de vindecare neînşelată, sigură pentru om“) şi citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Avem, iată, la îndemână un întreg „arsenal“ duhovnicesc de care putem uza la nevoie, dar premisa de la care trebuie să plecăm, convingerea noastră interioară trebuie să fie aceasta: nu noi, prin puterile proprii, rezistăm atacului gândurilor, ci Domnul cel milostiv ne păzeşte de ele sau ne uşurează lupta. Calea cea mai sigură constă în cultivarea stării de pocăinţă, iar pocăinţa presupune trăirea continuă într-un duh de smerenie. În încheiere, vă propun să ne împărtăşim împreună dintr-un alt gând al părintelui Sofronie: „Când creştinul sau monahul călătoreşte cu pocăinţă, atunci se vindecă toate problemele sufleteşti şi psihologice“.

Sursa

0
0
0
s2sdefault
sfantul_dimitrie_basarabovA

Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov este sărbătorit pe 27 octombrie.

S-a născut în satul Basarabi, la sud de Dunăre (in Bulgaria). A trăit în secolul al XIII-lea, în timpul "imperiului" vlaho-bulgar de la Târnovo, întemeiat de fraţii Petru şi Asan. Iubind viaţa ascetică, se va retrage într-o peşteră. Nu ştim cât timp s-a nevoit în această peşteră şi nici când a trecut la cele veşnice. Tradiţia spune că înainte de a muri, s-a aşezat singur între două lespezi de piatră, ca într-un sicriu, fiind acoperit în timp de apele râului. Moaştele sale au rămas multă vreme sub ape, până când o copilă care pătimea de duh necurat a avut o revelaţie: i s-a arătat Sfântul Dimitrie Basarabov , care i-ar fi spus: "Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă, eu te voi tămădui". Părinţii vor merge la locul indicat în vis, lângă râul Lom, şi vor găsi trupul neputrezit al sfântului între două pietre. Moaştele Cuviosului Dimitrie vor fi duse şi aşezate în biserica din Basarabi în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), când generalul rus Petru Salticov, trecând prin satul Basarabov, a luat moaştele cu intenţia de a le trimite în Rusia. Insă, la rugămintea lui Hagi Dimitrie, negustor de origine macedoromână, precum şi a mitropolitului Grigorie II al ţării Româneşti, le-a dăruit poporului român. Moaştele au fot aşezate cu cinste, în iunie 1774, în actuala catedrală patriarhală din Bucureşti. Menţionăm că racla cu moaştele Cuviosului Dimitrie a fost scoasă în procesiune pe străzile Bucureştiului de mai multe ori. Astfel, în 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capăt epidemiei de ciumă, în 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, în speranţa opririi epidemiei de holeră şi în 1827, în timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie. Generalizarea cultului Cuviosului Dimitrie a fost hotărâtă în şedinţele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dintre anii 1950-1955.

Sfântul Dimitrie cel Nou este săvârşitorul multor minuni despre care s-a vorbit şi s-a scris foarte mult, cel puţin în literatura veche, cât şi în presa contemporană. De aici şi laudele ce i-au fost adresate Sfântului Dimitrie cel Nou: "Unde a prisosit smerenia şi nerăutatea, acolo şi lucrarea darului dumnezeiesc s-a revărsat din belşug, că aflându-ţi inima curată, Cuvioase Părinte, Dumnezeu S-a închipuit întru tine, săvârşind fapte pe care înţelepciunea veacului acestuia nu poate să le împlinească“.

Fragmente preluate de aici .

0
0
0
s2sdefault
sfantul_mare_mucenic_dimitrie_izvoratorul_de_mir_9A

Marele Mucenic Dimitrie, mare făcător de minuni şi Izvorâtor de mir este prăznuit în ziua de 26 octombrie.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir sau Sfântul Dumitru, izvorâtorul de Mir a fost un martir creştin, sfânt militar din veacul al III-lea care a trăit în vremea împăraţilor Maximian şi Diocleţian în cetatea Tesalonic. Era fiul voievodului cetăţii Tesalonicului, botezat în taină de părinţii săi. Ca urmare a faptului că l-a mărturisit pe Iisus Hristos, a fost ucis cu lancea la Tessalonic. A fost martirizat pe la anul 306. Marele Mucenic Dumitru este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari sfinţi militari, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Catolică de rit bizantin și de rit roman.

Frumuseţea fiinţei Sfântului Dimitrie reiese din Omilia Sfântului Grigorie Palama la Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir:

“Aşadar era un tânăr blând, plăcut la chip, nu numai la omul cel din afară ce se prezintă simţurilor, dar mai ales la omul cel dinlăuntru, cel nevăzut pe care îl vede numai Hristos, Cel ce caută la inima omului, Care într-atât a preţuit cugetul lui [cel lăuntric] şi tăinuita frumuseţe, încât a binevoit să se sălăşluiască în el şi să îl desăvârşească în duhul şi de la acela pe toate să le aducă la desăvârşire în chip dumnezeiesc...L-a aflat vas ales, după cuvântul lui Pavel, ca să se preamărească numele Lui în faţa neamurilor şi împăraţilor <pământului> (Fapte. 9:15). L-a aflat „oglindă fără pată” (Înţel. 7:26) primind în sine şi reflectând în afară negrăita frumuseţe cea sălăşluită mai presus de ceruri. Iar eu încă aud în chip tainic şi cuvântul acela că despre el este grăit: „Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoieşte sufletul Meu. Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui popoarelor legea Mea” (Is. 42:1). Şi chiar dacă acestea au fost scrise cu privire la Hristos,  şi noi vom fi învredniciţi  de ele împreună cu toţi cei care au trăit prin El şi după El, păzind cu amănunţime <poruncile> Lui.

Aşadar Sf. Dimitrie, înţeleptul şi feciorelnicul şi cuviosul şi, ca să spunem aşa, pe de-a-ntregul frumos şi cu totul fără de prihană şi cu firea şi cu osteneala, străluminat de har a fost şi învăţător şi Apostol.

Iar eu cuget că veşmântul ostăşesc şi inelul de pe deget şi efodul purtat pe umăr pe care şi l-a prins mucenicul când a primit dregătoria de la Împăratul din vremea sa, acestea toate sunt simboluri ale vredniciei şi darului preaînalt al învăţăturii celei de taină, dăruite mucenicului de la Cel cu adevărat Împărat. Pentru această pricină <se şi spune> că harul dumnezeiesc a lucrat prin ele nu puţine minuni mai apoi.

Sfântul martir, adăpostindu-se în catacombe, împărtăşea celor care veneau cu el acolo învăţătura cea cerească şi astfel a fost pentru acea vreme Marele Mucenic Dimitrie, adăpostul, refugiul şi scăparea pentru toţi credincioşii cei aleşi şi plini de evlavie. Aceasta aflând-o cei pe care Maximian îi rânduise spre vânarea celor adunaţi întru evlavie, ştiind că acolo mucenicul învăţa poporul l-au adus înaintea Împăratului înşelării (căci aceasta era Maximian). Când au venit suliţaşii trimişi de tiran puşi să-l ucidă, cu armele gata pregătite, reunindu-se la vremea stabilită, sfântul a primit cu bucurie rana mortală, sau mai curând rănile provocate la toate mădularele, în piept, la oase şi în carne, precum şi la fiecare dintre coaste, primind, pe de o parte, rănile cele din afară, prin străpungerile suliţelor, dar şi dinlăuntru. a iubit a-şi vărsa sângele pentru slava lui Hristos astfel încât să poată să primească în însuşi trupul său izvor de miruri.”

Sfântul Dumitru este perceput in popor ca fiind dăruit de la Dumnezeu cu puteri vindecătoare, dar şi cu puteri asupra naturii, el fiind cel care desfrunze şte pădurile, usucă plantele si ii aduna pe toţi laolaltă la Focul lui Samediu. El este considerat a fi patronul păstorilor şi a toamnei.

După cum este cunoscut, cultul Sfântului Dimitrie are ca punct central Tesalonicul, oraşul unde acesta a primit moarte mucenicească şi unde a fost ridicată in primii ani ai Imperiului Bizantin o biserică în cinstea sa. Tesalonicul are, din punct de vedere istoric, numeroase motive sa-l cinsteasca pe Sfantul Dimitrie. Tot aici au inceput a fi consemnate încă de timpuriu minunile sfântului. Sfantul Dimitrie este cunoscut in intrega lume ortodoxa drept "Ocrotitorul Tesalonicului", pe care l-a salvat in repetate randuri de la invazia barbarilor, dupa cum arata cronicile timpului.

0
0
0
s2sdefault
Excelenţa geniului şi nevoinţa sfântului
Autor: Diac. Dr. Sorin Mihalache
 
maria-magdalenaA
Omul duhovnicesc, sfântul prin excelenţă, este cel ce împlineşte şi năzuinţele geniului. Pentru că el nu se străduieşte doar să adune cu migală crâmpeie de frumuseţe din viaţa şi din spiritul lui, aşa cum face artistul. El nu plasticizează în opere de artă, literatură sau muzică frumosul, pentru a-l împărtăşi umanităţii. În ostenelile vieţii lui, omul duhovnicesc imprimă frumuseţea în însăşi viaţa lui, şi o împărtăşeşte altora trăind în stare de jertfă pentru ei, slujindu-le.
În orice enciclopedie care îşi propune să prezinte, sumar sau amplu, marile achiziţii culturale sau ştiinţifice ale lumii, nu lipsesc paginile alocate personalităţilor culturii universale. O istorie a umanităţii ar trebui să cuprindă deci o listă a geniilor, a spiritelor mari ale culturii şi ştiinţei care au ajutat-o să se înalţe. Într-adevăr, prin contribuţia câtorva personalităţi de geniu, omenirea a înregistrat salturi semnificative de-a lungul istoriei ei, în drumul lung al cunoaşterii. Numeroase crestomaţii de gen conţin nume celebre, pe care le întâlnim în sinteză a istoriei lumii: Da Vinci, Newton, Galilei, Einstein etc.
În ultima vreme însă, opinii de acest fel sunt dublate de abordări mult mai relaxate. Nu avem parte doar de enciclopedii realizate de colective de specialişti, care în cunoştinţă de cauză selectează spiritele mari ale umanităţii pentru a le face cunoscute publicului larg. De mai bine de un deceniu, în spaţiul virtual, miliardele de navigatori obişnuiesc să se adreseze întregii lumi, prin fiecare pagină pe blog. Privatizarea comunicării publice pune în circulaţie formule neadecvate, dar foarte răspândite de clasare a eminenţelor. Asemeni pieselor muzicale care odinioară erau ierarhizate în topuri radiofonice, plecând de la preferinţele ascultătorilor, astăzi avem parte de clasamente ale geniilor culturii şi ştiinţei din toate timpurile.
 
Contribuţii geniale şi clasamente globale
Spre deosebire de cuprinsul unei enciclopedii, care ordonea-ză alfabetic sau cronologic personalităţile lumii, evitând comparaţiile şi păstrând o anumită neutralitate în raport cu anvergura fiecăreia dintre ele, clasamentele sunt mult mai puţin o-biective. Ele dezvăluie deopotrivă abordare superficială, care tinde să uniformizeze biografii, punându-l pe Aristotel în competiţie cu Steve Jobs, şi o evidentă naivitate a celor ce realizează aceste clasamente. (Steve Jobs este cunoscut mai ales prin aceea că a adus, în mâinile miliardelor de utilizatori, prin viziunea şi inovaţiile sale, dispozitive digitale miniaturale, cu multiple funcţii şi uşor de utilizat. Tableta, i-phone, i-pad, smartphone reprezintă dispozitive extrem de răspândite astăzi, care în urmă cu două decenii erau prezente doar în paginile literaturii science-fiction sau, în cel mai bun caz, pe masa de lucru a proiectanţilor din departamentele militare sau din programele cosmice ale ţărilor dezvoltate.)
Sute de mii de navigatori virtuali votează în diversele ierarhii online clasarea marilor personalităţi ale lumii, simplificând dramatic istoria întortocheată, încercând să pună fiecare geniu la locul lui. Într-un astfel de clasament îl găsim pe Aristotel si Platon învecinaţi cu Tesla şi Mozart, iar în primele 20 de nume pe Socrate şi Pitagora. Livescience oferă un alt clasament. Primul loc îi aparţine lui Steve Jobs, urmat de Kepler şi Einstein, de filosoful Chomsky, de Galilei şi Hawking, dar şi de spiritul revoluţiei paşnice Ghandi. În fine, într-un alt clasament găsim o ierarhie diferită: Newton, Arhimede, Kant, Aristotel, Picasso, urmaţi de Bohr, Platon, Shakespeare şi Beethoven.
Pentru cineva care a adâncit opera lui Platon, spre exemplu, sau care cunoaşte contribuţia decisivă a lui Einstein la înţelegerea universului în care trăim, clasamentele de acest fel sunt profund nedrepte, dacă nu complet inutile. Pe de o parte, multe dintre geniile pe care astăzi publicul larg e preocupat să le ierarhizeze nu au urmărit niciodată aşa ceva. Pe de altă parte, e inevitabilă întrebarea: am putea măsura precis deosebirea dintre contribuţia filosofică a unui autor şi opera muzicală a altuia, cântărind noutatea adusă de fiecare dintre ele lumii în care trăim?

Taina genialităţii
Pentru publicul larg, geniul este o personalitate care posedă o inteligenţă la superlativ, însă abordarea ştiinţifică a geniali-tăţii este deosebit de întortocheată.
Deşi genialitatea a preocupat psihologia încă din secolul al XIX-lea, ea reprezintă încă un mare mister. Încă avem parte de definiţii contradictorii. De exemplu, unele încercări pun genialitatea în legătură cu nivelul de inteligenţă (IQ). Se afirmă că peste un anumit nivel de inteligenţă, avem de-a face cu genii. S-a putut însă observa că există oameni cu un nivel de inteligenţă ridicat, care însă nu şi-au adus vreo contribuţie majoră în artă, inginerie, ştiinţă sau muzică.
Alţi specialişti au considerat că genialitatea e legată de uşoare afecţiuni nervoase sau devianţe comportamentale de natură genetică. Ipoteza aceasta, luată în discuţie câteva decenii, părea să fie susţinută de exemple răsunătoare. Viaţa lui Einstein sau biografia lui Bertrand Russel scot la iveală anumite antecedente de schizofrenie sau tulburări de comportament în familiile lor. Însă şi ipoteza aceasta a fost infirmată.
Într-o lectură, alţi autori afirmă că genialitatea trebuie legată de rezultate excepţionale ale unei persoane. Cu alte cuvinte, ea ar trebui judecată prin prisma rezultatelor personale şi a relevanţei acestora la nivelul unei comunităţi mai largi. În acest caz, în categoria geniilor ar trebui introduşi laureaţii premiului Nobel, câştigătorii medaliei Fields sau alţi premianţi ai forurilor mondiale, care au realizat descoperiri ce s-au dovedit a fi decisive pentru viaţă în ansamblul ei.
În fine, în încercarea aceasta de a pătrunde taina genialităţii şi a geniilor, s-au făcut diverse studii comparative, luând în calcul nume celebre din muzică, artă sau ştiinţă, pentru a surprinde eventualele aspecte comune ale personalităţilor lor, ceva ce ar putea constitui genul proxim al genialităţii, trăsăturile ei definitorii . În legătură cu acestea se vehiculează ideea că genialitatea e strâns legată de gândirea creativă, de gândirea divergentă, adică de capacitatea de a genera idei originale, caracterizate de o evidentă noutate, idei consistente şi viabile, dar şi de utilitate în împrejurări concrete ale vieţii.
 
Resortul genialităţii - de la talent înnăscut la munca asiduă
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că există şi abordări ale genialităţii care, combinând datele psihologiei şi ştiinţelor cognitive, surprind câteva din condiţiile care asigură performanţa excepţională. Iniţiative de acest fel au condus, de exemplu, la realizarea unui manual care priveşte caracterizarea excelenţei . Găsim aici ideea că geniul nu este neapărat un talent, care să exceleze deci în calităţi înnăscute, ci mai degrabă rezultatul unei munci asidue. Plecând de la afirmaţia inventatorului american Thomas Edison, că geniul este 1% talent şi 99% transpiraţie, cercetătorii afirmă azi că genialitatea e, potrivit unor explorări de această dată, 1% inspiraţie, 29% instruire de bună calitate şi încurajare, şi 70% transpiraţie.
În sprijinul acestor rezultate vin şi unele exemple precum vieţile lui Mozart, Newton, Einstein sau Stravinsky. În cazul lor găsim că genialitatea se sprijină pe foarte multă muncă, ceea ce sugerează că geniile sunt mai degrabă rezultatul unui efort extraordinar decât dezvoltarea firească a unei trăsături înnăscute. Geniile, afirmă Anders Ericsson, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din Florida, fac ceea ce fac nu pentru că au un nivel de inteligenţă deosebit de mare. Ele au întotdeauna un mediu foarte bun de susţinere şi mentori importanţi, dar lucru decisiv este imensa investiţie de efort personal. Într-adevăr, un studiu din 1985, efectuat cu 120 de sportivi artişti şi matematicieni de elită, făcut de Universitatea din Chicago, a arătat că marile realizări ale oamenilor, indiferent dacă vorbim de artă sau ştiinţă, sunt rezultatul unor de-cenii de studiu sau practică. O contribuţie majoră, în orice domeniu, obţine o recunoaştere internaţională, se sprijină pe 10 sau chiar 15 ani de efort personal.
Modul acesta nou de înţelegere a genialităţii face ca şi oamenii obişnuiţi să fie mai atenţi atunci când spun că nu pot face lucruri semnificative pentru ceilalţi. De fapt, se dovedeşte că oamenii pot face ceva extraordinar dacă sunt dispuşi să facă un efort susţinut mai multă vreme. (Cu aceste aprecieri, suntem situaţi cumva şi în vecinătatea lucrării duhovniceşti, care îşi arată roadele tot printr-un efort susţinut, însă pe parcursul întregii vieţi!) Nici aici nu lipsesc indicaţiile cantitative, care pot fi relevante, cel puţin până la un punct. Geniile, ne spun unele aprecieri, investesc de aproximativ 5 ori mai mult timp şi efort în aria lor de competenţă, pentru a-şi împlini visul, în comparaţie cu cei care îşi propun doar să atingă un nivel de competenţă respectat.
 
Cum trece timpul peste notorietatea personalităţilor geniale?
Dar discuţia despre genii şi contribuţia lor la viaţa lumii e justificată şi în contextul mai larg al edificării spirituale. Pe de o parte, în multe abordări recente, geniile cuprind şi marile personalităţi ale spiritualităţii. Aceasta, pe bună dreptate, dacă ne gândim că e dificilă şi chiar arbitrară separaţia dintre cei ce au schimbat lumea prin descoperirile şi prin creaţiile lor artistice pe de o parte şi cei care au schimbat-o prin înălţimea vieţii lor, a ideilor şi observaţiilor lor cu caracter spiritual, care au scos la iveală condiţia omului. Pe de altă parte, dacă ar fi să considerăm geniile drept semenii noştri care au făcut ceva semnificativ pentru omenire, care au lăsat urme adânci în cultură şi civilizaţie, în viaţa noastră, atunci cu siguranţă cei cuprinşi în sfera mai largă a înţelepciunii şi spiritualităţii nu pot fi excluşi.
Însă, cu toate aceste posibile apropieri între marile nume ale spiritualităţii şi geniile celebre, există totuşi deosebiri între genii şi sfinţi. În cazul primilor, aprecierea lumii se schimbă de la o generaţie la alta. Unele studii, de exemplu, constată că indiciile după care este apreciată reprezentarea socială a genialităţii evoluează. De asemenea, modul în care este apreciată anvergura politică, artistică, ştiinţifică sau culturală a unei persoane nu rămâne nemodificat. În urmă cu un secol şi jumătate, de exemplu, în rândul geniilor erau trecuţi cu precădere artişti, oameni de litere sau politicieni. În perioada postbelică, primele locuri au fost ocupate de oameni de ştiinţă. În fine, în zilele noastre, genialitatea cuprinde o categorie mai largă de personalităţi. Nu sunt incluşi doar cei care au descoperit ceva de o noutate radicală, cum este cazul lui Newton sau Einstein, ci şi cei care au dovedit un excepţional spirit practic, o creativitate deosebită în domeniul tehnic, aşa cum este cazul lui Steve Jobs. (În unele clasamente, de exemplu, ce vizează impactul public al realizărilor cuiva - clasamentele rămân desigur irelevante, aşa cum am spus -, Steve Jobs îl devansează, de exemplu, pe Albert Einstein.) Nu e cazul însă în aria spiritualităţii. Spre deosebire de genii, locul sfinţilor în memoria vie a Bisericii şi în viaţa fiecărui creştin nu e afectat de timp. Exemplul lor, cuvintele şi faptele lor rămân la fel de actuale, strălucirea vieţii lor este la fel de luminoasă. Aceasta pentru că în viaţa Bisericii, prezenţa şi lucrarea sfinţilor reprezintă o realitate. Ajutorul lor este posibil, prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt, Care pe cele cu lipsă le împlineşte în om, a lucrat în ei şi lucrează şi în noi, prin mijlocirile lor, încât viaţa lor se împleteşte cu viaţa noastră de fiecare zi, uniţi fiind în mod tainic în Dumnezeu.
 
Edificarea spirituală şi neobositele căutări ale geniului
Dar în strădaniile omeneşti din viaţa, faptele şi cuvintele sfinţilor stă ascunsă nevoinţa generică a omului de a-şi împlini vocaţia lui de făptură creată du-pă chipul lui Dumnezeu, chemată să ajungă la asemănarea cu El. De aceea, în sfinţenie se împlinesc şi căutările geniului, indiferent dacă el se situează în aria ştiinţelor, în filosofie sau artă.
Sfântul caută să pătrundă nu doar tainele lumii înconjurătoare, surprinzând legile ascunse ale materiei şi universului. El caută să treacă dincolo de realitatea lumii sensibile şi să înainteze în înţelegerea tainelor referitoare la Creator. Nevoinţa lui nu urmăreşte doar frumuseţile lumii. Ea cuprinde şi strădania de a trăi ca făptură ce încununează această lume armonioasă cu armonia propriilor puteri sufleteşti. Prin ostenelile despătimirii, sfântul se străduieşte să instaureze curăţenia şi armonia în spiritul şi în viaţa lui. Se străduieşte deci nu doar să cunoască adâncimile pline de raţionalitate ale lumii, ci să facă în aşa fel încât însăşi viaţa lui să exprime în mod plenar această raţionalitate, vieţuind pe măsura puterii sale raţionale de a sesiza armoniile lumii şi pe măsura putinţei lui unice, în planul lumii sensibile, de a aduna în spirit toate aceste înţelesuri.
Însă, prin aceasta, sfinţirea vieţii împlineşte şi strădaniile geniului filosofic. Într-un mod excepţional omul duhovnicesc se străduieşte să instaureze înţelepciunea în viaţa lui. Să fie cum ştie că se cade să fie. Nu doar să vadă lucid condiţia finitudinii şi failibilităţii fiinţei omeneşti, aşa cum o constată filosofii, ci să o şi depăşească urmând, dincolo de căutările dramatice, de suferinţele dubitative ale filosofiei, Adevărul Personal, Revelat, situat mai presus de toate cele ome-neşti, Care Se oferă oamenilor drept Cale şi Viaţă nouă.
În fine, în spiritualitatea creştină, omul duhovnicesc este opera vie. Propriul lui suflet şi trup sunt operele pe care el le lucrează, prin nevoinţele ascetice, în atelierul vieţii, sub lucrarea tainică a Creatorului Însuşi.
În felul acesta, frumuseţea nu e imprimată în afara fiinţei lui, şi nici nu rămâne o experienţă episodică de lumină, într-o viaţa tumultuoasă, întunecată de suferinţă şi moarte, ca în cazul geniului artistic. Prin despătimire, omul duhovnicesc curăţă simţurile de poftele pătimaşe, şi mintea de înţelesurile corupte ale lumii, ajungând să trăiască arvuna unei vieţi noi, din care toate se văd în lumină. El vede, în stare de iubire, lumea întreagă ca operă a iubirii lui Dumnezeu şi în ea strălucind mai ales frumuseţea sufletească netrecătoare a semenilor. Şi peste toate, ca expresie desăvârşită a frumuseţii pline de bunătate, vede în toate bunătatea lui Dumnezeu care însoţeşte pe oameni, în toate împrejurările vieţii, unit cu ei prin Jertfa Fiului, prin moartea şi Învierea Lui.
Prin jertfa aceasta, şi suferinţa, şi moartea, care umbresc toate celelalte strădanii ale ge-niilor, sunt luminate de Lumina Lui. În felul acesta, adevărul căutat de geniul ştiinţelor, înţe-lepciunea căutată de geniul fi-losofic şi frumuseţea căutată de geniul artistic sunt împlinite în lucrarea sfinţeniei, în urmarea lui Hristos, întrucât aşa coboară Dumnezeu în om, împlinind căutările lui, nevoia lui de frumuseţe, de adevăr şi înţelepciune.


0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Parteneri

BannerFamOrtodoxa

Banner milo 2

 

 

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.