spovedanie_3

Spovedania, la începuturile creştinismului şi astăzi

Dacă şi acum, după acest mare pogorământ pe care-l face de dragul tău, refuzi să te apropii de Sfintele Taine, atunci ce se va întâmpla cu tine? 

Dacă ai fi vieţuit la începuturi­le creştinismului (sec. I) şi ai fi păcătuit de moarte - de pildă, ai fi că­zut în adulter, în desfrânare, în relaţii prenupţiale, ai fi divorţat fără motiv, fără pricină de desfrânare etc. - ni­meni nu ţi-ar fi dat iertarea păcatelor. L-ai fi aşteptat pe Hristos Însuşi să te judece. Şi până atunci ai fi rămas în afara Bisericii, neîmpărtăşit, afurisit.

Dacă ai fi vieţuit puţin mai târziu (sec. al II-lea sau al III-lea) şi ai fi pă­cătuit de moarte, ai fi avut o soartă oarecum mai bună. Ţi-ai fi spovedit păcatul în public (înjosire) (în condi­ţiile în care astăzi îl spovedeşti cu mii de reţineri doar preotului însuşi), ai fi primit iertarea păcatelor, dar până pe patul morţii ai fi rămas neîmpărtăşit, afurisit, în afara Bisericii. Te-ai fi cuminecat doar la sfârşitul vieţii şi ai fi înţeles ce înseamnă păcatul.

Dacă ai fi vieţuit puţin mai târziu, în secolul al IV-lea şi ai fi păcătuit de moarte, din nou ţi-ai fi mărturisit pu­blic păcatul şi după aceea ar fi urmat un alt martiriu: ai fi stat plângând la uşile bisericii, după aceea în pridvor şi după aceea te-ai fi împărtăşit („ai fi scuipat sânge" ca să te învredniceşti de Precuratele Taine!).

Astăzi însă ce se întâmplă? Îţi mărturiseşti păcatul îna­intea preotului şi, fără să urmezi „ca­lea martiriului", te apropii de Sfintele Taine. O asemenea favoare îţi face Bi­serica, pentru ca să te mântuieşti! Deci dacă şi acum, după acest mare pogorământ pe care-l face de dragul tău, refuzi să te apropii de Sfintele Taine, atunci ce se va întâmpla cu tine?

(Arhimandrit Vasilios BacoianisDuhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 32-33)

Sursa

0
0
0
s2sdefault
cruce_0

Cum putem apropia pe cineva de Biserică

- Având un prieten sau o prietenă pentru care Biserica şi tot ce ţine de viaţa duhovnicească nu-l interesează, cum ar fi de dorit să lucrezi cu el?

- Eu cred că prin „teatru”, faci teatru cu el. Îl atragi în diverse conjuncturi şi faci ca un scenariu cu el. Nu ştiu ce exemplu să dau, dar cred că este un aspect prea particular. De exemplu, poţi să-i spui că ai visat noaptea trecută că mâncai varză. La următoarea întâlnire îi spui că mâncai varză-salată verde şi tot aşa. „Dar ce-i cu atâtea vise?” „Nu ştiu ce-i cu atâtea vise, dar mă duc să mă spovedesc să-mi spună părintele ce-i cu visele astea.” Şi apoi te duci la spovedit ca să nu minţi de data aceasta şi-i spui că ai fost la spovedit. „Ei, ce ţi-a spus duhovnicul?” „Mi-a spus că aceste vise le am pentru că tu nu posteşti.” În momentul acela se creează o discuţie despre post, la care se răspunde că dacă posteşti, o să slăbeşti şi nu mai arăţi bine. „Mai bine să nu posteşti.” „Dar ce fac cu visele?” şi aşa mai departe. Deci, totul este să se creeze discuţie, pentru că nu poţi să-i spui: „Posteşte!” Dacă îi spui aşa, îi porunceşti şi apoi n-o să postească niciodată.

Îi spui: „Uite, am auzit că Mihai Eminescu postea”. Aşa scria duhovnicul lui în ziua de 8 noiembrie într-un Minei care se află la mănăstirea Neamţ, că după ce a postit s-a spovedit şi şi-a exprimat dorinţa să-i cânte maicile de la Văratec Lumină lină şi să fie îngropat pe malul mării”. Când el te aude aşa, îşi pune problema; încet, încet îşi pune problema. Este o modalitate, însă dacă te iubeşte, cedează imediat şi posteşte. Cum să nu postească, că altfel te duci la pizza, tu pizza de post, el cu carne, te duci la cofetărie, tu ceri prăjitură de post, el de dulce. Încet, încet se lucrează. Este o lucrare foarte puternică de schimbare a omului, nu este aşa simplu. Oamenii nu se schimbă imediat, sunt crescuţi într-o anumită mentalitate, cine ştie ce a fost în familia lor şi aşa mai departe.

(Părintele Nicolae TănaseSoțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 156-157)

Cartea Soţul ideal, soţia ideală o puteţi găsi şi achiziţiona de pe site-ul nostru sau de la sediul fundaţiei.

Sursa

0
0
0
s2sdefault
pustnic

Socotind adevărat cuvântul Mântuitorului că „Împărăţia lui Dumnezeu sălăşluieşte în inima noastră“, Părinţii pustiului s-au străduit să descopere mântuirea în inima lor. Au înţeles şi faptul că în aceeaşi inimă lucrează şi păcatul din cauza căruia nu Îi puteau găti loc de odihnă lui Dumnezeu. De aceea, nevoitorii au început lupta acerbă a curăţirii inimii, cunoscând din experienţă că „din inimă ies gândurile rele“ şi de aici tot păcatul.

„Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia care mocneşte înăuntru“, spune într-una din cuvântările sale Sfântul Marcu Ascetul. Cu toate acestea, din inimă ies şi gânduri bune, ceea ce înseamnă că gândurile rele se nasc fiindcă inima a dobândit afinitate spre păcat, care de multe ori „stăpâneşte inima din pricina obişnuinţei îndelungate“. Sfântul Diadoh al Foticeii învaţă că inima „nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor“ („Cuvânt ascetic“, în Filocalia, vol. I, p. 375). Deci inima se poate întina şi din ispitirile diavolilor când ea se îndulceşte cu sugestiile lor murdare şi păstrează în sine amintirea ademenirilor necurate. Atunci, într-adevăr, din inimă vor ieşi cugete rele, dar nu din vreo împătimire mai veche, ci din însuşirea influenţei diavoleşti.

Gândurile şi lupta împotriva lor

În scrierile ascetice se poate vedea importanţa pe care Părinţii o acordă gândurilor şi luptei împotriva lor, socotind că în gând se găseşte rădăcina păcatului şi a patimii. De aceea, Filotei Sinaitul, ca de altfel toţi monahii sinaiţi, cunoscuţi pentru marea importanţă acordată trezviei minţii, atrage atenţia asupra echilibrului dintre lucrarea din afară şi cea dinlăuntrul nevoitorului: „Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot curăţia inimii, ignorând cu totul întunericul patimii dinăuntru. Drept aceea, toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul“ („Capete despre trezvie“, în Filocalia, vol. IV, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 118).

Atenţia faţă de gânduri vine din încredinţarea că Dumnezeu cunoaşte inimile, simţirile şi cugetele noastre. „Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând“, învaţă Marcu Ascetul. Iar în alt loc, el spune că „tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne va judeca şi după gândurile noastre. Ba chiar, potrivit aceluiaşi părinte, ele vor atârna uneori mai mult decât faptele săvârşite: „Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta“ (Ps. 19, 5).
Păcatul îşi are începutul în gând, căci „nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se naşte patimă fără gând“. Din această cauză, gândul rău apasă neîncetat asupra sufletului, paralizând puterea de a face binele dacă omul nu i se opune şi nu luptă împotriva lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă în acest sens că „toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau o tulbură pe cea irascibilă (iuţimea), sau întunecă pe cea raţională. De aceea, orbesc mintea, împiedicând-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune. Din această pricină, monahul, şi mai ales cel ce se linişteşte, este dator să ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor“ („Capete despre dragoste“, în Filocalia, vol. II, Bucureşti, 2008, p. 109). În consecinţă, dacă omul nu biruieşte gândurile rele, nu va putea opri nici săvârşirea păcatului cu fapta, căci „cel ce s-a predat pe sine gândurilor rele e cu neputinţă să se curăţească de păcate după omul din afară. Şi dacă n-au fost smulse din inimă gândurile rele, nu se poate să nu fie scoase la arătare în fapte“ (Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 11).

Drumul de la gând la patimă

În scrierile duhovniceşti ortodoxe sunt amintite cele cinci faze ale drumului de la gând la patimă. Astfel, Filotei Sinaitul spune că „întâi este atacul (momeala), apoi însoţirea, pe urmă consimţirea (învoirea), apoi robirea, pe urmă patima îmbibată de obişnuinţă şi continuitate. Iată biruinţa luptei dusă împotriva noastră. Aşa stabilesc şi Sfinţii Părinţi“ (Ibidem, p. 117). La rândul său, Sfântul Marcu Ascetul spune că „atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi ca într-o strungă“ (Despre legea duhovnicească, p. 248). Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae, începutul ispitei presupune „prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârşi cutare faptă păcătoasă, înfăţişându-se în faţa minţii ca o simplă posibilitate. El încă nu e păcat, pentru că noi încă nu am luat faţă de el nici o atitudine. E parcă în afară de noi, nu l-am produs noi“ („Ascetica şi mistica“, Bucureşti, 1992, p. 84).
Dacă mintea nu îşi întoarce „privirea“ de la această momeală, urmează negreşit însoţirea cu ea, care „stă în convorbirea cu ce s-a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimţirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat. Robirea este ducerea silnică şi fără voie a inimii sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări a noastre cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, prima e fără păcat, a doua, nu întotdeauna; a treia, după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi, sau de pedepse“ (cf. Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie“, p. 117).

Sursa
0
0
0
s2sdefault
Bucurie

Am şi eu un cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi alţii: întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria! Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea. 

Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: „Noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24). Ca să fim lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora; şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru, pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul.

Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora. Nu se poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie. Rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie, bucuria vine de la sine.

(Părintele Teofil Părăian- Veniţi de luaţi bucurie!, Editura Teognost, Cluj- Napoca, 2001, p. 23)

Sursa

0
0
0
s2sdefault
vesnica_pomenire_0

Ce înseamnă „veșnica pomenire”?

Drept este să credem că îi dorim răposatului să i se pomenească numele veşnic în veşnicie, şi viaţa veşnică şi în împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este tâlcul cuvintelor: „Veşnică pomenire”.

Am auzit odată cum cineva, într-o cuvântare funebră, a strigat: Veşnică să-ţi fie pomenirea pe pământ!. Am fost mirat de această greşită interpretare a credinţei noastre. Oare poate fi ceva veşnic pe pământ, unde totul trece grabnic ca o nuntă? Cu adevărat, de tot nimic bine dorim noi răposatului când îi dorim să-i fie pomenirea veşnică în această lume, care va lua sfârşit ea însăşi. Să zicem însă că numele cuiva se pomeneşte pe pământ până la sfârşitul vremurilor: ce folos are din asta omul, dacă pomenirea lui este uitată în ceruri?

Ucenicii lui Hristos s-au lăudat odată învăţătorului lor zicând: Doamne, şi dracii se supun nouă în numele Tău! Iar Domnul le-a răspuns să nu se bucure de asta, ci le-a zis: bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri, adică deoarece sunt ştiute şi amintite şi pomenite în cereasca împărăţie a luminii şi a vieţii.

În Sfânta Scriptură se spune adeseori cum vor fi scrise numele drepţilor în Cartea celor vii, în timp ce numele păcătoşilor vor fi şterse şi date uitării. Din pilda cu bogatul şi Lazăr vedem că Domnul rosteşte numele lui Lazăr cu preacurata Sa gură, în timp ce trece sub tăcere numele bogatului nedrept. Asta înseamnă că Lazăr a intrat în împărăţia cerurilor şi a dobândit viaţă veşnică şi veşnică pomenire, iar bogătaşul păcătos a pierdut şi împărăţia, şi viaţa - şi numele.

În dumnezeiasca învăţătură, numele este uneori identificat cu omul. Într-un loc din Apocalipsă se spune: şi au murit în acel cutremur nume de oameni şapte mii (11, 13). Prin cutremur trebuie să înţelegem marile ispite la care fiind supuşi oamenii, şapte mii dintre ei au căzut de la Hristos şi şi-au pierdut sufletele. Asta înseamnă că nu au pierit doar trupurile lor - asta are puţină însemnătate - ci sufletele şi numele. Numele lor au fost nimicite în veşnicie şi şterse din Cartea celor vii.

Cine doreşte pomenire fără de moarte în veşnicie, evanghelic lucru doreşte. Dar cine doreşte nume fără de moarte pe pământ, deşert lucru doreşte. Să ştii că mulţi sunt care petrecându-şi această viaţă fără să se audă de ei şi fără să fie băgaţi în seamă au dobândit nume fără de moarte în lumea cealaltă, mai presus de moarte şi de schimbare. Cugetă la aceasta, frate Melentie, şi Dumnezeu îţi va descoperi şi mai multe. Iar când vei auzi de moartea mea, spune la rugăciune: „Veşnica lui pomenire!

Pace ţie şi sănătate de la Domnul!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 55-56)


0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Parteneri

BannerFamOrtodoxa

Banner milo 2

 

 

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz