images               Copii colindand (Sursa foto)

- Lerui Ler, Domn din cer -

Simplitatea colindelor, exprimată fie prin textul lor plin de căldură sfântă și prin redarea conținutului pericopelor evanghelice, prin muzica suavă, adaptată, adesea ritualului rugciunii, ni-L aduce în casă pe Pruncul Iisus, în toată puritatea şi splendoarea Sa, de Prunc Ceresc. Refrenul majorităţii colindelor vechi este alcătuit din epitete şi metafore prin care se invocă lumina, puritatea, candoarea, dragostea cerească, toate cuprinse în imaginea florescenţelor albe ale venirii primăverii, ale renaşterii când toţi copacii sunt îmbrăcaţi în floare albă, dalbă de măr. Lumina şi puritatea, frumuseţea chipului dumnezeiesc şi singularitatea Împăratului ceresc, îmbrăcat în lumină, l-au apropiat în primele secole ale creştinismului de floarea florilor, crinul, prezent într-una din frumoasele parabole ale Mântuitorului, în care florile de crin sunt prezentate astfel: Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc/ dar v-o spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei! (Matei, 6, 28-29, Luca, 12, 27).
Nu ştim câţi dintre vorbitorii limbii române, de astăzi, chiar teologi, mai ştiu care erau numirile perioadelor din Anul bisericesc, perioade care aveau anumite semnificaţii legate de desfăşurarea sărbătorilor în Bisericile creştine. Aşa se face că termenul latin, calendae, care desemna în latină, începutul fiecărei luni, în calendarul creştin, alcătuit în prima perioadă a creştinismului în limba latină, şi păstrat până spre sec. al XV-lea, şi în limba română, calendae-le deci desemnau primele zece zile ale lunii ianuarie, în care creștinii sărbătoreau Crăciunul şi Anul Nou, perioadă în care se vestea prin cântece, Naşterea Domnului. Întrucât perioda, de urări şi cântări religioase, cuprindea toate cele 10 zile ale lunii ianuarie, cântecele respective au primit numele acestor zile speciale, numite calendae, în care erau cântate sau recitate versurile ce aminteau de Nașteterea lui Hristos și de începutul anului agrar, aflat sub ocrotirea și binecuvântarea Lui, ele au devenit, în limba română, în mod firesc, din calendecolinde. Acest fenomen se numeşte în lexicografie, o extensie a sensului, iar din punct de vedere fonetic procesul este firesc,având loc închiderea celor două vocale a>o, e> i.

Cum colindele s-au format în primul mileniu al creştinismului românesc, termenii pe care acestea îi păstrează, până astăzi, adesea în forme fixe de refren, au devenit neinteligibili, pentru majoritatea vorbitorilor, chiar şi pentru unii lingvişti, care nu cunosc împrejurările şi influenţele culturale ale utilizării lor, prin biserică, în spaţiile creştine bizantine, nici limbile de cult ortodox, practicat fără întrerupere, în toate Bisericile primare ale Romaniei Orientale, păstrătoare fidelă a tradiţiei creştinismului roman, în prima parte a mileniului creștin, şi a limbii grecești, în partea a doua a lui, sec. IX-XI.

Pierzând sensul, prin opacizare (necunoaşterea limbii din care a provenit), termenul va avea din ce în ce mai multe variante şi i se vor da numeroase etimologii ce nu au nici o legătură cu realitatea semantică pe care o oglindesc aceste cuvinte. Variante ca: ler, lerui, leroi, oleroi sunt forme explicate în dicţionare ca “interjecţie sau refren în colinde”, fiind apropiate şi de alte cuvinte întâlnite în colinde ca: veler, velerim[1], aşa cum le explică autorul unui vechi dicţonar, A. Scriban, cel care le socoteşte ca provenite, prin extensie semantică din Aliluia. Ideea lui Scriban este menţinută în mai multe studii dar şi în dicţionarele moderne ca DEX[2], unde găsim următoarea explicaţie: LER “(interjecţie), cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; cu variante: léroi, léroloi, lérul, lérului; probabil lat[in] [Ha]llelu[iah] Domine”. Această etimologie are meritul de a rămâne în câmpul religios al tematicii colindelor, ceea ce constituie un punct de vedere pozitiv, în perspectiva încadrării fireşti în câmpul semantic, specific colindei.

Un foarte bun comentariu, în ceea ce priveste posibilul etimon, l-a făcut o bună specialistă în lingvistica generală şi cea clasică, d-na Aurora Peţan, fără să pună punctul pe i, adică să identifice prezenţa şi semnificaţia vocabulei în colindul de Crăciun. Fiind interesantă explicaţia o redăm fragmentar: În latină "lilium" înseamna "crin" şi era imprumutat dintr-o limbă veche, mediteraneană, pe care romanii au gasit-o în peninsula italică la venirea lor. În greacă, exista un cuvânt asemănător, "leirion" care desemnează atât crinul, cât şi narcisa, ambele flori albe. În sardă, exista un cuvânt similar, care înseamnă "floare albă, margaretă, crin". Şi exemplele pot continua, cu cuvinte din bască, hitită, coptă etc. În toate aceste limbi exista un cuvânt care desemnează floarea albă, dar nu întotdeauna este vorba de aceeaşi floare, ci există variaţii în funcţie de zona climatică. În aria mediteraneană, floarea albă era prin excelenţă crinul, adorat şi în civilizaţia minoică.
La noi, crinul nu a fost şi nu este o plantă locală. Este foarte posibil ca floarea albă să fi fost în primul rând floarea de măr, despre care, fireşte, nu se putea vorbi decât la plural. Mărul a fost întotdeauna un pom specific spaţiului geografic românesc şi apare ca alternativă a bradului în rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent întâlnite în basmele şi miturile româneşti.[3] Este corect raţionamentul făcut de autoare, dar trebuie să avem în vedere creştinismul primar, cu influenţele venite prin instituţia Bisericii. Să verificăm formele şi semantica vocabulei greceşti, leirion (leírion), cu sinonimele krinon, (krínon), leukon (leukón) “crin alb”, cu epitetele “gingaş”, “delicat”[4]. Interesant e faptul că în latină, forma lilium are şi sensul figurat “dulce”, “delicat”, “curat”,“candid”, în sintagma lilium candidum (Vergiliu)[5] . În greaca veche, vocabula leírios,-on avea deja sensurile figurate: “delicat”, “suav”, “înmiresmat”[6].

Sensurile metaforice pentru această floare erau generalizate şi foarte cunoscute, de aceea Pruncul ceresc a fost asemănat prin puritatea şi lumina Sa divină, crinului. Experienţa lexicografică ne-a dovedit, adesea, pierderea semnificaţiei unui cuvânt, atunci când forma era denaturată faţă de forma primară, iar limba din care provenea nu mai era familiară celor care au preluat, prin tradiţie, anumite texte ca variante orale ale cântării. Reconstrucţia poate fi făcută numai pe baza câmpului semantic în care se descoperă o anumită dominantă, “imacularea”, “puritatea”, “gingăşia” florii albe, prezentă în toate colindele închinate Naşterii Domnului.

Câteva exemple de sinonimie ce pun în lumină albul purităţii, zorii luminaţi ai bucuriei
, exprimate în refrenul Lerui Ler ; Că s-a născut Domn prea bun,/ În sălaşul lui Crăciun/ Că s-a născut Domn frumos, Hai Lerui Ler!/ Numele lui e Hristos, Hai Lerui Ler![7]sau cu varianta Oleroi : Nu dormiţi în astă seară, Oleroi, Doamne!/ Ci şedeţi la Privegheală, Oleroi, Doamne!/ S-aşteptăm pe Domnul Sfânt, Oleroi, Doamne!/ Ca să vie pe pământ, Oleroi, Doamne[8]. Un alt refren este Măruţ, Mărgăritar: Şi-am plecat să colindăm,/ Măruţ, Mărgăritar!/ Când boierii nu-s acasă!/ [9] ; dar şi minunatul refren Ziurel de ziuă, cu aceeaşi semnificaţie a luminii cereşti: Sus în deal la Galileu, Ziurel de ziuă!/ La casa lui Dumnezeu, Ziurel de ziuă,/ Unde s-a născut Hristos, Ziurel de ziuă!/ Mesia cel luminos, Ziurel de ziuă![10] ;cele mai multe colinde au fost axate pe urare, cu refrenul Florile dalbe: Ia, sculaţi boieri, sculaţi! Florile dalbe,/ Priveghind vă bucuraţi, Florile dalbe/ ...Şi nu v-aduc nici un rău, Florile dalbe!/ Ci v-aduc pe Dumnezeu, Florile dalbe/ Mititel şi-nfăţeşel, Florile dalbe/ Curge Mirul de pe El, Florile dalbe!/ Faşa dalbă de mătasă, Florile dalbe!/ Dumnezeu în astă casă, Florile dalbe[11]. Sunt colinde în care se face precizarea că Florile dalbe sunt de măr sau chiar precizarea Mărul cu florile dalbe: Şade Maica Domnului!/ Florile dalbe sunt de măr/ C-un Fiuţ micuţ în braţe!/ Florile dalbe sunt de măr/[12]; dar şi: Maică Sfântă Preacurată,/ Ne-ai adus pe Fiul Tău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Să ne mântuie de rău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Sus în poarta lui Hristos, / Mărul cu florile dalbe/...[13] . În ceea ce priveşte grafia în formele variante pe care le-a luat cuvântul de bază Ler, Lerul cu sensul de Crin – Împărat, care a devenit Lerui şi de aici Leroi, Oleroi, credem că este vorba de alipirea verbului “a fi”, de la prezent indicativ, persoana a III-a, forma scurtă - e, îi – i (este) domn. Leru-i Ler, Domn din cer. Fiind colindul o construcţie populară, de natură orală, alunecările formelor sunt curente, aşa încât ele, foarte uşor, se transformă în stereotipii, reţinute pentru armonia şi gingăşia pe care le crează în contextul deosebit al Sărbătorii Naşterii Domnului.

Iată cum istoria cuvintelor este oglindită în istoria celei mai importante instituţii divino-umane, Biserica Domnului, care este zidită în primul rând în sufletele creştinilor şi apoi în spaţiile devenite locaşuri de cult, variate după dimensiunea spaţială şi temporală, spaţii ale comuniunii, în care se dezvăluie întreaga lucrare a Domnului nostru Iisus Hristos.

17 decembrie 2009                                                                                 Prof. dr. Aurelia Bălan - Mihailovici



[1] August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi 1939,
[2] Dicţionarul expluicativ al limbii române (DEX) Editura Academiei Române, s.v. ler
[3] Aurora Peţan, Un refren vrăjit „Lerui Ler”, în Formula AS, nr. 848, 6 decembrie, 2008
[4] Dimitrios Dimitrakou, Neón Orthografikon Ermeneutikon Lexicon, Athena, 1970
[5] G. Guţu, Dicţionar latin – român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
[6] Lorenzo Rocci, Vocabolario greco-italiano, Societa editrice „Dante Alighieri”, Roma, 1981
[7] Colinde şi cântece de stea, culegere alcătuită de pr. prof. Constantin Drăguşin, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, p.10
[8] Ibidem, p.13
[9] Ibidem, p. 17
[10] Ibidem, p. 8
[11] Ibidem, p. 17
[12] Ibidem, p. 21
[13] Colinde din Ţara Bârsei, culese de pr. Nicolae Gh. Puchianu – Moşoiu, Sibiu, 1998, p. 72


0
0
0
s2sdefault
Măicuţa Ana  
                                                                                                                             Bruno Ștefan
batrana
Foto: 

Emanuel Tânjală 

 (Sursa)
În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.

La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.
– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.
– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.
– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.
– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.
S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:
– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!
Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.
– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.
După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi l-a îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.
– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.
– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?

Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:
– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.
– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.
– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei. 

Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.
– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin părinte românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”.
În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor părinte până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri la slujba de Înălţare a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?” Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”.
În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.

Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova.

Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.
– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul. Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui. 
– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut. 
– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei? Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.
– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi. Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă. 
– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!” Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi apropiindu-se de părintele Vasile.
– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!

Sursa
0
0
0
s2sdefault
1178136332
"Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus!"

"...Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie daca nu avem smerenie, va urma a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte.  
    
Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării.
Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţle noastre. 
Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu... " 

                                                                                                         Părintele Nicolae Steinhardt 
0
0
0
s2sdefault
135932_grija-care-scapa-griji

"Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om. Așa, omul va avea de toate"(Părintele Arsenie Boca). Fiecare păcat aduce cu sine o nouă grijă, drept pentru care, cu cât va ajunge omul mai împătimit, cu atât el va fi sfâșiat de mai multe griji (îngrijorări, temeri). Grija de căpătâi a fiecărui om trebuie să fie mântuirea. Cu cât omul se va îngriji mai mult de mântuirea sa, cu atât grijile lumești se vor împuțina. 

Cei care se lasă în seama lui Dumnezeu, sunt scăpați de griji, El rânduind toate cum voiește și cum este mai de folos fiecăruia. "Lăsați-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi" (I Petru 5, 7). Dumnezeu are grijă de împlinirea trebuințelor oamenilor, nu însă și a poftelor; dacă trebuințele sunt cele ce țin de firea dată de Dumnezeu, poftele sunt cele stârnite ulterior de oameni, căutând în chip pătimaș cele peste trebuința firii. "Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului" (Psalm 54, 25).

Grija care ne scapă de griji 

Fariserii instigau mulțimile să vorbească împotriva lui Iisus Hristos, în vreme ce El le spunea ucenicilor: "Oricine va mărturisi pentru Mine, înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el, înaintea îngerilor lui Dumnezeu" (Luca12, 8). Într-un moment de liniște, un om din mulțime Il roagă pe Iisus să îl ajute în dobândirea unei moșteniri: "Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea." Omul acesta nu a înțeles nimic din absurda luptă a oamenilor cu Dumnezeu, care se petrecea sub ochii lui. Dacă ar fi înțeles durerea lui Dumnezeu, mărturisind dreptatea lui Iisus, ar fi încetat de la sine vrajba sa. Pentru că nu a facut acest lucru însă, el a auzit de la Mântuitorul: "Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi? Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale" (Luca 12, 13-15). 

0
0
0
s2sdefault
                                                               Duhovnicul
                                                                                         (Autor: Gherghina)
duhovnic1

Tu ești apostol-veghetor, pescarul-mărturisitor.
Esti firul Lui de telegraf, ce-L legi pe El-transmițătorul
De mine, cel ce sunt ascultătorul-receptor.
În preajma ucenicilor veghezi, să le dai ajutorul,
Căci ei pe-aici călătoresc către Judecătorul.
Iar munca ta e cea mai grea, să ai răbdare multă,
Să mergi spre Viață-n Adevăr pe Cale către nuntă.
Tu ești pescarul-veghetor cu undița în apă,
Ce-aștepți să tragi la mal ușor, peștele ce se-nțeapă.
Esti cel ce cu răbdare multă, alegi din grâu neghina,
Iar pleava ce rămâne-o-îngropi, căci poartă toată vina.

Ești un duhovnic dăruit,un preot rugător,
Veghează-mă părinte al meu, că-s pește călător.
Când vin să plâng păcatul meu, îmi zici că sunt prea mică,
S-o iau pe Cale-ncetișor, să merg fără de frică.
Că drumul este strâmt și lung, cu piatra colțuroasă
Și-am să ranesc piciorul meu și n-am să ajung Acasă.
C-aceasta este Calea Lui, e cea Adevărată!
Să fiu atentă cum o calc, să n-alerg niciodată.
Îmi spui că împrejur e gard, să-l iau ca punct de sprijin
“Să nu mă dezechilibrez, să cad; de el să mă asigur.
Sunt mică și-am de învățat, nu știu să pășesc pasul…”
Eu-ndată simt că mă pălesc, că îmi dispare glasul.
Mi se-ntristează inima și apare gândul cel mai rău,
Că n-aș mai fi începător, eu, vrednic-ucenicul tău!
Și mă mândresc în gândul meu, c-am mai crescut un pic

- Părinte mă smerești mereu!?! eu tulburată-mi zic.

 Blajin ridici atunci privirea și ochii mei-i țintești,
Trezindu-mă cu glas smerit, zici că și tu greșești.
Spui că păcatu’-n sine nu este păcătos,
Ci necredința noastră în El- Iisus Hristos.
Îmi spui cu voce gravă, că tu în lupta ta
Ai credință în Dânsul, El nu te va lăsa.
Că dacă-I dau voința, putere voi avea
Să îi respect poruncile, înscrise-n Cartea Sa.
Să cer în rugăciune, să îmi dea Dumnezeu,
În dar, multă credință, ca să rezist la greu.
Ca o virtute mare, ce este salvatoare,
Credința noastră este un dar de înălțare.
Ah, da! Acum am înteles. Am să mișc ușor
Eu nu știu chiar nimica, să nu-mi rup vre-un picior.
De gărduț  mă voi ține…am să alerg încet…
Căci ard de nerăbdare să-ajung acolo sus,
Să stau de-I ușa închisă, oricât va vrea Iisus,
Că-ntr-un târziu Stăpânul fiind preamilostiv,
Se va-ndura de mine, pentru al tău suspin.
Poate-mi deschide ușa să văd lumina Sa,
Și-apoi în RAI-acasă, de vrea m-o invita.
Am terminat părinte, spovada s-a sfârșit,
Căci Domnul azi prin tine, simt că m-a izbăvit.
Ridicându-mi genunchii, sunt foarte liniștită,
Și plec cu pacea Lui în inima mea mică;
Mă simt foarte ușoară, ca fulgul parcă zbor;
Mă mișc cu ușurință, ca norul plutitor.

duhovnic2

În zilele ce trec, minutele le număr,
Parcă o greutate mă apasă pe umăr.
Mă-împiedic și mă aflu căzuta iarăși jos.
Ah…bolovanu-i mare și foarte colțuros!
Și mă ridic nervoasă și mă întreb:”De ce?
Mă simt a fi confuză…oare mai am nădejde!?!

Dar vocea ta îmi tună: Copilă, ai credință!

Căldura cea plăcută, inundă a mea ființă…
O, Doamne Tu mă iartă, din mine să nu pleci
Mă rog și-ți cer iertare căci cred că mă încerci.
Îți dau multă răbdare, salvează-mă! Tu poți!
Alungă deznădejdea, păcat să nu-mi socoți!
Încep încet a plânge, inima tânguiește,
Iar undița mă trage spre cel ce pescuiește.
Mă mustră conștiința și alerg la spovedire,
Să-mi curățești păcatul, căderea mea din fire.
Cuvintele-ți sunt grele, vocea e foarte caldă
În ochi parcă ai lacrimi, privirea încețoșată.
Îmi citești dintr-o carte, s-aud, să-nțeleg
Cuvântul unui sfânt ce a fost înțelept,
Ce-nseamnă ascultarea și binecuvântarea;
Că eu nimic în viață, nu am să reușesc,
De nu voi face astfel, de nu vreau să accept.
Îmi mustri nerăbdarea și mai rău nepăsarea
Că eu nu am iubire și dragoste în tot.
Să stau să văd pădurea și lacul si minunea
Omul, amărăciunea…că Dumnezeu le-a dat.
Să mă- nfrânez în toate și frica să o am
Căzută fiind astăzi, poate că și plecam!

Și ce făceam atuncea, căci căndeluța mea
N-avea ulei într-însa, să arda flacăra!
Puteam printre uluci, să alunec în jos
Și mă trezeam în iad, ci nu sus  la Hristos.

- Să nu cumva- îmi zici- de acum să nu te rogi
Neîncetat creștino, încearcă și-ai să poți!

Îmi zici despre mândrie, că e demolatoare,
Că face chiar și steaua să fie căzătoare.
Să nu mă-nalț cu gândul, ci să privesc în jos,
Să fiu cât mai smerită, că-mi este de folos.
O, Doamne! Cum mă vede părintele că pot?
Că eu ce am fost mândră, să nu privesc deloc?
Cât m-am luptat eu oare, privirea s-o țin sus?
Deasupra peste oameni și nu către Iisus.
Îmi zici, să iau aceste sfaturi, ca niște încălțări,
Să le pun în picioare de vreau să urc pe scări!
Drumu-i pavat cu piatră, să am multă răbdare,
Căci colțurile pietrei, mă rănesc la picioare,
De nu calc mai atentă, de nu sunt veghetoare.
Tu iartă-mă părinte, că-ncerc cam multișor,
Deși am dinți de lapte, eu mușc din merișor,
Iar dintele se rupe, se-mprăștie pe jos
Și vorba ta mă mustră, spre a-mi fi de folos.
Mărul mă ispitește și musc ades din el,
Iar șarpele mă strânge, mă arde-n suflețel.
Ajută-mă părinte, duhovnic ce îmi ești
Să alung gândul rău și grijile lumești.
Ucide-l pe-acel șarpe cu rugăciunea ta,
Să nu-mi găsească patimi, la judecata Sa.



0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Parteneri

BannerFamOrtodoxa

Banner milo 2

 

 

Powered by Rebel IT & Services
Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.