Iov, resemnat, îi jinduia                                                                                                                          mai adâncile-i răni,                                                                                                                       mai întinsa-i credinţă.

                                                                                                         (F. Strejnicu, Valeriu Gafencu)

"Am avut şansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă…

Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu.

Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitive. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui.

În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său lăuntric se desevârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort intru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu.

Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. În Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima,unirea trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamneilor în Hristos, pacea, armonia şi unitatea lumii.

Deşi adânc interiorizat, el comunica vioi, inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o putere tainică ce a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cuvântul îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. Valeriu cucerea, polariza, dinamiza, uimea, strălucea.

Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel supreme şi jertfelnic din izbăvirea lor.

El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: „Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată liberatatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor”.

Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu.

Testamentul său pentru cei apropiaţi a fost însuşi Testamentul Domnului noastru Iisus Hristos, precum şi aceste cuvinte: «Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui Îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor.»

În ziua de 18 februarie 1952, în penitenciarul Târgu-Ocna, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, dar cu bunăvoinţa lui Hristos, a rămas prezent în lume, ca prin rugăciunile şi iubirea sa să ducă împreună cu noi crucea mânturirii neamului omenesc. Amin."

Sursa: Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă”, Ediţia a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 221-223.

Naşterea Domnului şi bătrânul Moş Crăciun

Crăciunul, numele vechi şi popular al sărbătorii Naşterii Domnului, specific limbii române, a stârnit interesul deosebit al tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de etimologie. Ceea ce frapează astăzi, la acest nume, este faptul că, iniţial, a fost folosit numai ca nume de botez, astăzi, acest prenume a cunoscut o dezvoltare mai mare în cadrul numelor de familie, al toponimiei şi al numelor de flori, mai ales ale acelora care înfloresc în preajma Crăciunului, toate fiind indicii semnificative pentru vechimea lui în limbă. Lingviştii români şi cei străini s-au străduit şi se străduiesc şi astăzi, în mod constant, să găsească „piatra filosofală“ a etimologiei lui în afara evenimentului special pe care îl semnifică această vocabulă.             

Ultima teorie, acceptată în mare măsură și de specialişti, are în vedere termenul latinesc creationis cu sensul de „procreare, creare, creaţie”, şi nu cel de-al doilea termen latin natales,-ium cu sensul clar de “naştere”, “origine”, termen păstrat în toate limbile romanice cu sensul de Crăciun sau Naşterea Domnului.
Dar de unde moşul în sintagma Moş Crăciun? Din explicaţiile oferite de cercetătorul Christian Ionescu, autorul Micii enciclopedii onomastice, reţinem una care ne este utilă în demersul logic al demonstraţiei noastre. „Intr-o cronică din Novgorod din anul 1143 cuvântul în discuţie desemna solstiţiul de iarnă, chiar numele unei divinităţi a iernii“ (MEO, p. 94), o idee la care se adaugă o singură precizare, făcută de N. A. Consantinescu, autorul Dicţionarului onomastic român, cu privire la această sursă: „personificat în folclor - Moş Crăciun“ (DOR, p. 36). Sintagma Moş Crăciun constituie şi punctul nostru central, pe care se axează înlănţuirea de fapte, provenite din surse interdisciplinare, spre a dovedi că cele două cuvinte alăturate au un sens nou de mare adâncime spirituală.

Cuvântul moş a fost explicat multă vreme de specialişti, de marii lingvişti, ca un derivat regresiv de la moaşă, o vocabulă veche românească, a cărei etimologie este explicată printr-o trimitere cu confer, o posibilă înrudire cu albanezul moshe „vârstă“ (DLR, serie nouă, 1968, DEX, 1975). Peste zece ani, prof. univ. Grigore Brâncuşi repune în discuţie termenul şi îl declară „cuvânt autohton“ (Vocabularul autohton al limbii române, 1983), deci a fost recunoscut ca fiind un „cuvânt autohton geto-dac“, opinie însuşită şi de lingvistul, specializat în slavistică, Gheorghe Mihăilă, în lucrarea sa de termeni din limba veche, Dicţionar al Limbii Române vechi, sfârşitul sec. al X–lea începutul sec. al XVI–lea, apărut în 1974. Alţi comentatori ai numelui Crăciun preiau o teorie a unui lingvist albanez, Cabej, care crede că termenul albanez crăţun, cu sensul de “butuc care se pune în foc”, în noaptea de Anul Nou, prin extensie, şi în noaptea de Crăciun, ar fi un termen legat de o zeitate din cultul soarelui, o zeitate care semnifica renaşterea. Fără nici o motivaţie, teoria s-a răspândit şi a fost adoptată de mulţi amatori de etimologie, dar ea nu intră în atenţia noastră, spre a fi combătută, eliminarea ei se face de la sine.

Ne oprim doar la cei doi autori de dicţionare onomastice, pe care i-am menţionat în mai multe rânduri. Nici unul, dintre cei doi, nu au avut în vedere sensul primar al termenului moş, prin care se explică alăturarea lor în sintagma românească Moş Crăciun. În acest caz, important este faptul că nu avem de-a face cu sensul „bătrân“, atribut al vârstei înaintate, ci cu un sens opus acestuia, acela de „vlăstar“, „mlădiţă“, prin analogie, „fiu“, sau “moştenitor”, sensuri înregistrate în limba greacă veche moscoV (móschos) şimosceia (moscheía), de aici și termenul românesc moşie adică „proprietatea primului exemplar al unei familii, care este lăsată moştenire spiţei neamului“. În limba română veche nu este atestat acest sens de „vlăstar“ sau „fiu“ al cuvântului moş, dar există verbul derivat de la moş, “a moşí”, cu sensul „a scoate moşul“, „a aduce pe lume moştenitorul“, al cărui sens figurat este cel de „întemeietor“, „cap“. Astfel în Vechiul Testament, “moşul şi moaşa” sunt numiţi protopărinţii, Adam şi Eva,întemeietorii neamului omenesc, sens întâlnit în Biblia de la Bucureşti 1688, sau în Letopiseţul lui Grigore Ureche care scrie:„Am aflat cap şi începãtură moşilor de unde au izvorât în ţară“ (DLR, serie nouă, s.v. moş). Anunţarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este fãcută de profeţii mesianici ai Vechiului Testament, și este exprimată în modul cel mai clar, în Cartea lui Isaia: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe“ (Isaia 11, 1–2). Prin acest sens al cuvântului moş se clarifică şi bătrâna sintagmă Moş Crăciun. Cel care se întrupeazã şi se naşte este Întemeietorul creştinătăţii, aşa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea. „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial“ (Dumitru Stăniloae, în articolul “Moş Crăciun <moşul Naşterii lui Hristos>” în Lumea Creştină, 25 decembrie, 1992).

Dacă sensul lui moş, cel de „începător“, „întemeietor“ a putut fi clarificat, fiind atestat în textele vechi, să încercăm să-l descifrăm şi pe cel de-al doilea termen al sintagmei, cel de Crăciun, sinonim pentru sărbătoareaNaşterea Domnului. Acest nume are la bază o sintagmă folosită în prima parte a culturii creştine bizantine, când cultul în biserică era practicat în limba greacă, şi când se utiliza sintagma, gennhsewV tou Cristou (Gennéseos tou Hrístou), literar, iar în demotică, adică în limba populară, acest nume al sărbătorii era cunoscut în forma contrasă, Cristou genna (Christu génna), adică Naşterea Domnului. După cum am văzut şi în cadrul altor nume, intrate prin filieră greacă, o dată cu neînţelegerea de către vorbitorii de limbă greacă, de altă etnie decât cea grecească, prin uitarea ce se intalează prin neutilizare, s-a şters transparenţa, expresia sau cuvântul s-a opacizat, el nu mai era clar şi a început deteriorarea formei fonetice iniţiale şi astfel s-au cristalizat formele orale, ca *Christughína, *Christugena, Cristuiena, *Christúna, *Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcţia iniţială. Variantele cu steluță sau asterisc sunt neatestate. Marele teolog, Dumitru Stăniloae, cel care a tradus din greacă Filocalia, adaugă cu logica teologului bine informat: „Moşul Naşterii lui Hristos prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când, în vremurile apostolice.

Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun şi altundeva Iisus Hristos“ (idem. ibidem). Deci Crăciun, forma regresivă de la numele popular feminin, Crăciuna, a devenit un nume neutru şi înseamnă Naşterea lui Hristos. Din punct de vedere lingvistic, cele două cerinţe ale unei etimologii corecte, evoluţia fonetică şi cea a conţinutului semantic se află în deplină armonie. În plus, romanitatea creştină exprimă acest minunat eveniment prin păstrarea termenului latin natales “naştere”, prin care se menţine conceptul primar al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, în franceză Noël, în italianăNatale, și în spaniolă Natividad, (popular) Navidad ; noţiune care a fost exprimată şi în limba română veche prin prenumele de origine latină, Enata, cu variantele, Enăscuţ, Enăscuţă, cu referire la Nașterea lui Hristos.

În noua structură românească a sintagmei, Moş Crăciun, accentul cade pe moş. Acesta este văzut ca un continuator al lui Saturn (la romani), Cronos (la greci), Seb (la fenicieni), Zalmoxis (Zeul-moş sau întemeietorul), la daci. Pericle Papahagi, într–un studiu depre Crăciun, a propus o sintagmă latinească, Christi jejunium (Convorbiri literare, nr. XXXVII, p. 670-672), pentru a explica forma de feminin, Crăciuna, cu o mare frecvenţă în limba populară, atât de mare încât s-au creat numeroase legende, în care apare un personaj Crăciuna, un nume care are şi forme derivate, Crăciunoae, Crăciuneasă. Crăciuna, potrivit unei legende, ar fi fost soţia lui Crăciun, păstorul şi stăpânul staulului, o femeie pricepută şi inimoasă care “L-a moşit pe Iisus” : „Soţia lui Crăciun o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism“ (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 330).

În chip de concluzie, etnologul Romulus Vulcănescu remarcă: „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează, prin excelenţă, tipul creator, ... iar în mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marcheazã hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an“ (id. ib., p. 329).

Iată, acum fiind lămurite datele se poate explica și atestarea acestui sens primar, ce marchează începutul solstiţiului de iarnă, care ar fi fost sub dominarea unei zeități, sens prezent în Cronica din Novgorod din anul 1143. Lipsa documentelor româneşti trebuie suplinită prin refacerea arealului lingvistic european şi această refacere constă în corelarea tuturor datelor furnizate de cultura europeană şi de cea românească. Faptul că termenul Crăciun este atestat în forma, Krecsun, cu sensurile: 1. Natalis ; 2. Nume dat lunii decembrie, sunt explicaţii pe care le găsim în Anonimus Caransebesiensis, (Dictionarium valachico-latinum) precum și dicționare în care găsim prezenţa vocabulei Crăciun, ca moştenire în aromână şi megleno-română fapt ce indică, cu claritate, că este un termen românesc foarte vechi, ce poate fi încadrat cronologic cu mult înainte de sec. al V-lea, iar după sec. al X-lea a fost preluat de toate limbile slave, dar şi de maghiari, desigur, după creştinarea lor. Un alt izvor este cel al Dicţionarului latin-român (1691- 1702) al lui Teodor Corbea, în care numele Posideon este explicat prin «Graecis est mensis, pe care noi o chemăm luna Crăciunului, dechemvrie». Deci, luna lui decembrie, în greacă, era Posideon (Poseidwn), iar la noi, Crăciun.Pentru a se ajunge la adevăr, adică la istoria culturii reale a spaţiului românesc, investigaţia lingvistică trebuie făcută după modelul arheologic, prin descoperirea straturilor lingvistice (latin, grec, slavon), sedimentate cronologic în istoria cultului liturgic bizantin, ce a aparţinut Romaniei orientale, adică sferei culturii româneşti sau vlahe, romanizate din nordul şi sudul Dunării.

12 decembrie 2009                                                                                    Prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici

- Lerui Ler, Domn din cer -

Simplitatea colindelor, exprimată fie prin textul lor plin de căldură sfântă și prin redarea conținutului pericopelor evanghelice, prin muzica suavă, adaptată, adesea ritualului rugciunii, ni-L aduce în casă pe Pruncul Iisus, în toată puritatea şi splendoarea Sa, de Prunc Ceresc. Refrenul majorităţii colindelor vechi este alcătuit din epitete şi metafore prin care se invocă lumina, puritatea, candoarea, dragostea cerească, toate cuprinse în imaginea florescenţelor albe ale venirii primăverii, ale renaşterii când toţi copacii sunt îmbrăcaţi în floare albă, dalbă de măr. Lumina şi puritatea, frumuseţea chipului dumnezeiesc şi singularitatea Împăratului ceresc, îmbrăcat în lumină, l-au apropiat în primele secole ale creştinismului de floarea florilor, crinul, prezent într-una din frumoasele parabole ale Mântuitorului, în care florile de crin sunt prezentate astfel: Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc/ dar v-o spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei! (Matei, 6, 28-29, Luca, 12, 27).
Nu ştim câţi dintre vorbitorii limbii române, de astăzi, chiar teologi, mai ştiu care erau numirile perioadelor din Anul bisericesc, perioade care aveau anumite semnificaţii legate de desfăşurarea sărbătorilor în Bisericile creştine. Aşa se face că termenul latin, calendae, care desemna în latină, începutul fiecărei luni, în calendarul creştin, alcătuit în prima perioadă a creştinismului în limba latină, şi păstrat până spre sec. al XV-lea, şi în limba română, calendae-le deci desemnau primele zece zile ale lunii ianuarie, în care creștinii sărbătoreau Crăciunul şi Anul Nou, perioadă în care se vestea prin cântece, Naşterea Domnului. Întrucât perioda, de urări şi cântări religioase, cuprindea toate cele 10 zile ale lunii ianuarie, cântecele respective au primit numele acestor zile speciale, numite calendae, în care erau cântate sau recitate versurile ce aminteau de Nașteterea lui Hristos și de începutul anului agrar, aflat sub ocrotirea și binecuvântarea Lui, ele au devenit, în limba română, în mod firesc, din calende, colinde. Acest fenomen se numeşte în lexicografie, o extensie a sensului, iar din punct de vedere fonetic procesul este firesc,având loc închiderea celor două vocale a>o, e> i.

Cum colindele s-au format în primul mileniu al creştinismului românesc, termenii pe care acestea îi păstrează, până astăzi, adesea în forme fixe de refren, au devenit neinteligibili, pentru majoritatea vorbitorilor, chiar şi pentru unii lingvişti, care nu cunosc împrejurările şi influenţele culturale ale utilizării lor, prin biserică, în spaţiile creştine bizantine, nici limbile de cult ortodox, practicat fără întrerupere, în toate Bisericile primare ale Romaniei Orientale, păstrătoare fidelă a tradiţiei creştinismului roman, în prima parte a mileniului creștin, şi a limbii grecești, în partea a doua a lui, sec. IX-XI.

Pierzând sensul, prin opacizare (necunoaşterea limbii din care a provenit), termenul va avea din ce în ce mai multe variante şi i se vor da numeroase etimologii ce nu au nici o legătură cu realitatea semantică pe care o oglindesc aceste cuvinte. Variante ca: ler, lerui, leroi, oleroi sunt forme explicate în dicţionare ca “interjecţie sau refren în colinde”, fiind apropiate şi de alte cuvinte întâlnite în colinde ca: veler, velerim[1], aşa cum le explică autorul unui vechi dicţonar, A. Scriban, cel care le socoteşte ca provenite, prin extensie semantică din Aliluia. Ideea lui Scriban este menţinută în mai multe studii dar şi în dicţionarele moderne ca DEX[2], unde găsim următoarea explicaţie: LER “(interjecţie), cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; cu variante: léroi, léroloi, lérul, lérului; probabil lat[in] [Ha]llelu[iah] Domine”. Această etimologie are meritul de a rămâne în câmpul religios al tematicii colindelor, ceea ce constituie un punct de vedere pozitiv, în perspectiva încadrării fireşti în câmpul semantic, specific colindei.

Un foarte bun comentariu, în ceea ce priveste posibilul etimon, l-a făcut o bună specialistă în lingvistica generală şi cea clasică, d-na Aurora Peţan, fără să pună punctul pe i, adică să identifice prezenţa şi semnificaţia vocabulei în colindul de Crăciun. Fiind interesantă explicaţia o redăm fragmentar: În latină "lilium" înseamna "crin" şi era imprumutat dintr-o limbă veche, mediteraneană, pe care romanii au gasit-o în peninsula italică la venirea lor. În greacă, exista un cuvânt asemănător, "leirion" care desemnează atât crinul, cât şi narcisa, ambele flori albe. În sardă, exista un cuvânt similar, care înseamnă "floare albă, margaretă, crin". Şi exemplele pot continua, cu cuvinte din bască, hitită, coptă etc. În toate aceste limbi exista un cuvânt care desemnează floarea albă, dar nu întotdeauna este vorba de aceeaşi floare, ci există variaţii în funcţie de zona climatică. În aria mediteraneană, floarea albă era prin excelenţă crinul, adorat şi în civilizaţia minoică.
La noi, crinul nu a fost şi nu este o plantă locală. Este foarte posibil ca floarea albă să fi fost în primul rând floarea de măr, despre care, fireşte, nu se putea vorbi decât la plural. Mărul a fost întotdeauna un pom specific spaţiului geografic românesc şi apare ca alternativă a bradului în rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent întâlnite în basmele şi miturile româneşti.[3] Este corect raţionamentul făcut de autoare, dar trebuie să avem în vedere creştinismul primar, cu influenţele venite prin instituţia Bisericii. Să verificăm formele şi semantica vocabulei greceşti, leirion (leírion), cu sinonimele krinon, (krínon), leukon (leukón) “crin alb”, cu epitetele “gingaş”, “delicat”[4]. Interesant e faptul că în latină, forma lilium are şi sensul figurat “dulce”, “delicat”, “curat”,“candid”, în sintagma lilium candidum (Vergiliu)[5] . În greaca veche, vocabula leírios,-on avea deja sensurile figurate: “delicat”, “suav”, “înmiresmat”[6].

Sensurile metaforice pentru această floare erau generalizate şi foarte cunoscute, de aceea Pruncul ceresc a fost asemănat prin puritatea şi lumina Sa divină, crinului. Experienţa lexicografică ne-a dovedit, adesea, pierderea semnificaţiei unui cuvânt, atunci când forma era denaturată faţă de forma primară, iar limba din care provenea nu mai era familiară celor care au preluat, prin tradiţie, anumite texte ca variante orale ale cântării. Reconstrucţia poate fi făcută numai pe baza câmpului semantic în care se descoperă o anumită dominantă, “imacularea”, “puritatea”, “gingăşia” florii albe, prezentă în toate colindele închinate Naşterii Domnului.

Câteva exemple de sinonimie ce pun în lumină albul purităţii, zorii luminaţi ai bucuriei, exprimate în refrenul Lerui Ler ; Că s-a născut Domn prea bun,/ În sălaşul lui Crăciun/ Că s-a născut Domn frumos, Hai Lerui Ler!/ Numele lui e Hristos, Hai Lerui Ler![7]sau cu varianta Oleroi : Nu dormiţi în astă seară, Oleroi, Doamne!/ Ci şedeţi la Privegheală, Oleroi, Doamne!/ S-aşteptăm pe Domnul Sfânt, Oleroi, Doamne!/ Ca să vie pe pământ, Oleroi, Doamne[8]. Un alt refren este Măruţ, Mărgăritar: Şi-am plecat să colindăm,/ Măruţ, Mărgăritar!/ Când boierii nu-s acasă!/ [9] ; dar şi minunatul refren Ziurel de ziuă, cu aceeaşi semnificaţie a luminii cereşti: Sus în deal la Galileu, Ziurel de ziuă!/ La casa lui Dumnezeu, Ziurel de ziuă,/ Unde s-a născut Hristos, Ziurel de ziuă!/ Mesia cel luminos, Ziurel de ziuă![10] ;cele mai multe colinde au fost axate pe urare, cu refrenul Florile dalbe: Ia, sculaţi boieri, sculaţi! Florile dalbe,/ Priveghind vă bucuraţi, Florile dalbe/ ...Şi nu v-aduc nici un rău, Florile dalbe!/ Ci v-aduc pe Dumnezeu, Florile dalbe/ Mititel şi-nfăţeşel, Florile dalbe/ Curge Mirul de pe El, Florile dalbe!/ Faşa dalbă de mătasă, Florile dalbe!/ Dumnezeu în astă casă, Florile dalbe[11]. Sunt colinde în care se face precizarea că Florile dalbe sunt de măr sau chiar precizarea Mărul cu florile dalbe: Şade Maica Domnului!/ Florile dalbe sunt de măr/ C-un Fiuţ micuţ în braţe!/ Florile dalbe sunt de măr/[12]; dar şi: Maică Sfântă Preacurată,/ Ne-ai adus pe Fiul Tău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Să ne mântuie de rău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Sus în poarta lui Hristos, / Mărul cu florile dalbe/...[13] . În ceea ce priveşte grafia în formele variante pe care le-a luat cuvântul de bază Ler, Lerul cu sensul de Crin – Împărat, care a devenit Lerui şi de aici Leroi, Oleroi, credem că este vorba de alipirea verbului “a fi”, de la prezent indicativ, persoana a III-a, forma scurtă - e, îi – i (este) domn. Leru-i Ler, Domn din cer. Fiind colindul o construcţie populară, de natură orală, alunecările formelor sunt curente, aşa încât ele, foarte uşor, se transformă în stereotipii, reţinute pentru armonia şi gingăşia pe care le crează în contextul deosebit al Sărbătorii Naşterii Domnului.

Iată cum istoria cuvintelor este oglindită în istoria celei mai importante instituţii divino-umane, Biserica Domnului, care este zidită în primul rând în sufletele creştinilor şi apoi în spaţiile devenite locaşuri de cult, variate după dimensiunea spaţială şi temporală, spaţii ale comuniunii, în care se dezvăluie întreaga lucrare a Domnului nostru Iisus Hristos.

17 decembrie 2009                                                                                 Prof. dr. Aurelia Bălan - Mihailovici