Sursă fotografie

Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.
Unul deosebeşte o zi de alta, iar altul judecă toate zilele la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.
Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu.
Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.
Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.
Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii.
Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu. (Romani,14: 3-10) 

Ce este postul?
Postul este o abţinere totală sau parţială, liber acceptată, de la mâncare şi băutură, sau abţinere de la alimente de ori­gine animală (carne, lapte, ouă) şi înlocuirea lor cu produse vegetariene pentru o anumită perioadă. Postul, ca abţinere totală de la mâncare şi băutură, pentru o zi, două, trei sau mai multe, a fost numit în poporul român „post negru”.

     În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Astfel, în bisericile şi cimitirele ortodoxe se va face pe 22 februarie 2014 pomenirea celor adormiţi. Această zi mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea populară de Moşii de iarnă.

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

     Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

     Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate defuncţilor, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor e o icoană a şederii lui Hristos în mormânt. Pe de altă parte, e potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin e virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, aşadar, consacrate unei comemorări gene­rale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă e mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacuri­lor” . Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalita­tea timpului e o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod. înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului.

După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii:

„Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor pe toţi îi odihneşte!”.

     E necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

   „Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!”

    Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea litur­gică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Hristos.

   „Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasa a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!”

     Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru; călăii) lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat.

     “Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creştini, moartea nu mai e decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele de­funcţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care e „cântarea funebră” a creştinilor.

     Rugăciunea pentru defuncţi e şi ocazia de a dezvolta în această sâm­bătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tăţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supu­nerii sale morţii şi a mântuirii lui în Hristos. Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morţi e prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimen­siune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimi­ţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte e un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa.

     Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă e vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor e transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

     Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii.

    Gradul liturgic al oficiului Triodului e atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict. Să mai observăm că uzul actual e nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul...” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii.

    Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncţi.

(Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008)

Sursa:Basilica

                                             Iov, resemnat, îi jinduia                                                                                                                          mai adâncile-i răni,                                                                                                                       mai întinsa-i credinţă.

                                                                                                         (F. Strejnicu, Valeriu Gafencu)

"Am avut şansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă…

Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu.

Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitive. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui.

În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său lăuntric se desevârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort intru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu.

Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. În Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima,unirea trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamneilor în Hristos, pacea, armonia şi unitatea lumii.

Deşi adânc interiorizat, el comunica vioi, inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o putere tainică ce a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cuvântul îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. Valeriu cucerea, polariza, dinamiza, uimea, strălucea.

Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel supreme şi jertfelnic din izbăvirea lor.

El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: „Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată liberatatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor”.

Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu.

Testamentul său pentru cei apropiaţi a fost însuşi Testamentul Domnului noastru Iisus Hristos, precum şi aceste cuvinte: «Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui Îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor.»

În ziua de 18 februarie 1952, în penitenciarul Târgu-Ocna, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, dar cu bunăvoinţa lui Hristos, a rămas prezent în lume, ca prin rugăciunile şi iubirea sa să ducă împreună cu noi crucea mânturirii neamului omenesc. Amin."

Sursa: Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă”, Ediţia a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 221-223.

Naşterea Domnului şi bătrânul Moş Crăciun

Crăciunul, numele vechi şi popular al sărbătorii Naşterii Domnului, specific limbii române, a stârnit interesul deosebit al tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de etimologie. Ceea ce frapează astăzi, la acest nume, este faptul că, iniţial, a fost folosit numai ca nume de botez, astăzi, acest prenume a cunoscut o dezvoltare mai mare în cadrul numelor de familie, al toponimiei şi al numelor de flori, mai ales ale acelora care înfloresc în preajma Crăciunului, toate fiind indicii semnificative pentru vechimea lui în limbă. Lingviştii români şi cei străini s-au străduit şi se străduiesc şi astăzi, în mod constant, să găsească „piatra filosofală“ a etimologiei lui în afara evenimentului special pe care îl semnifică această vocabulă.             

Ultima teorie, acceptată în mare măsură și de specialişti, are în vedere termenul latinesc creationis cu sensul de „procreare, creare, creaţie”, şi nu cel de-al doilea termen latin natales,-ium cu sensul clar de “naştere”, “origine”, termen păstrat în toate limbile romanice cu sensul de Crăciun sau Naşterea Domnului.
Dar de unde moşul în sintagma Moş Crăciun? Din explicaţiile oferite de cercetătorul Christian Ionescu, autorul Micii enciclopedii onomastice, reţinem una care ne este utilă în demersul logic al demonstraţiei noastre. „Intr-o cronică din Novgorod din anul 1143 cuvântul în discuţie desemna solstiţiul de iarnă, chiar numele unei divinităţi a iernii“ (MEO, p. 94), o idee la care se adaugă o singură precizare, făcută de N. A. Consantinescu, autorul Dicţionarului onomastic român, cu privire la această sursă: „personificat în folclor - Moş Crăciun“ (DOR, p. 36). Sintagma Moş Crăciun constituie şi punctul nostru central, pe care se axează înlănţuirea de fapte, provenite din surse interdisciplinare, spre a dovedi că cele două cuvinte alăturate au un sens nou de mare adâncime spirituală.

Cuvântul moş a fost explicat multă vreme de specialişti, de marii lingvişti, ca un derivat regresiv de la moaşă, o vocabulă veche românească, a cărei etimologie este explicată printr-o trimitere cu confer, o posibilă înrudire cu albanezul moshe „vârstă“ (DLR, serie nouă, 1968, DEX, 1975). Peste zece ani, prof. univ. Grigore Brâncuşi repune în discuţie termenul şi îl declară „cuvânt autohton“ (Vocabularul autohton al limbii române, 1983), deci a fost recunoscut ca fiind un „cuvânt autohton geto-dac“, opinie însuşită şi de lingvistul, specializat în slavistică, Gheorghe Mihăilă, în lucrarea sa de termeni din limba veche, Dicţionar al Limbii Române vechi, sfârşitul sec. al X–lea începutul sec. al XVI–lea, apărut în 1974. Alţi comentatori ai numelui Crăciun preiau o teorie a unui lingvist albanez, Cabej, care crede că termenul albanez crăţun, cu sensul de “butuc care se pune în foc”, în noaptea de Anul Nou, prin extensie, şi în noaptea de Crăciun, ar fi un termen legat de o zeitate din cultul soarelui, o zeitate care semnifica renaşterea. Fără nici o motivaţie, teoria s-a răspândit şi a fost adoptată de mulţi amatori de etimologie, dar ea nu intră în atenţia noastră, spre a fi combătută, eliminarea ei se face de la sine.

Ne oprim doar la cei doi autori de dicţionare onomastice, pe care i-am menţionat în mai multe rânduri. Nici unul, dintre cei doi, nu au avut în vedere sensul primar al termenului moş, prin care se explică alăturarea lor în sintagma românească Moş Crăciun. În acest caz, important este faptul că nu avem de-a face cu sensul „bătrân“, atribut al vârstei înaintate, ci cu un sens opus acestuia, acela de „vlăstar“, „mlădiţă“, prin analogie, „fiu“, sau “moştenitor”, sensuri înregistrate în limba greacă veche moscoV (móschos) şimosceia (moscheía), de aici și termenul românesc moşie adică „proprietatea primului exemplar al unei familii, care este lăsată moştenire spiţei neamului“. În limba română veche nu este atestat acest sens de „vlăstar“ sau „fiu“ al cuvântului moş, dar există verbul derivat de la moş, “a moşí”, cu sensul „a scoate moşul“, „a aduce pe lume moştenitorul“, al cărui sens figurat este cel de „întemeietor“, „cap“. Astfel în Vechiul Testament, “moşul şi moaşa” sunt numiţi protopărinţii, Adam şi Eva,întemeietorii neamului omenesc, sens întâlnit în Biblia de la Bucureşti 1688, sau în Letopiseţul lui Grigore Ureche care scrie:„Am aflat cap şi începãtură moşilor de unde au izvorât în ţară“ (DLR, serie nouă, s.v. moş). Anunţarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este fãcută de profeţii mesianici ai Vechiului Testament, și este exprimată în modul cel mai clar, în Cartea lui Isaia: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe“ (Isaia 11, 1–2). Prin acest sens al cuvântului moş se clarifică şi bătrâna sintagmă Moş Crăciun. Cel care se întrupeazã şi se naşte este Întemeietorul creştinătăţii, aşa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea. „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial“ (Dumitru Stăniloae, în articolul “Moş Crăciun <moşul Naşterii lui Hristos>” în Lumea Creştină, 25 decembrie, 1992).

Dacă sensul lui moş, cel de „începător“, „întemeietor“ a putut fi clarificat, fiind atestat în textele vechi, să încercăm să-l descifrăm şi pe cel de-al doilea termen al sintagmei, cel de Crăciun, sinonim pentru sărbătoareaNaşterea Domnului. Acest nume are la bază o sintagmă folosită în prima parte a culturii creştine bizantine, când cultul în biserică era practicat în limba greacă, şi când se utiliza sintagma, gennhsewV tou Cristou (Gennéseos tou Hrístou), literar, iar în demotică, adică în limba populară, acest nume al sărbătorii era cunoscut în forma contrasă, Cristou genna (Christu génna), adică Naşterea Domnului. După cum am văzut şi în cadrul altor nume, intrate prin filieră greacă, o dată cu neînţelegerea de către vorbitorii de limbă greacă, de altă etnie decât cea grecească, prin uitarea ce se intalează prin neutilizare, s-a şters transparenţa, expresia sau cuvântul s-a opacizat, el nu mai era clar şi a început deteriorarea formei fonetice iniţiale şi astfel s-au cristalizat formele orale, ca *Christughína, *Christugena, Cristuiena, *Christúna, *Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcţia iniţială. Variantele cu steluță sau asterisc sunt neatestate. Marele teolog, Dumitru Stăniloae, cel care a tradus din greacă Filocalia, adaugă cu logica teologului bine informat: „Moşul Naşterii lui Hristos prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când, în vremurile apostolice.

Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun şi altundeva Iisus Hristos“ (idem. ibidem). Deci Crăciun, forma regresivă de la numele popular feminin, Crăciuna, a devenit un nume neutru şi înseamnă Naşterea lui Hristos. Din punct de vedere lingvistic, cele două cerinţe ale unei etimologii corecte, evoluţia fonetică şi cea a conţinutului semantic se află în deplină armonie. În plus, romanitatea creştină exprimă acest minunat eveniment prin păstrarea termenului latin natales “naştere”, prin care se menţine conceptul primar al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, în franceză Noël, în italianăNatale, și în spaniolă Natividad, (popular) Navidad ; noţiune care a fost exprimată şi în limba română veche prin prenumele de origine latină, Enata, cu variantele, Enăscuţ, Enăscuţă, cu referire la Nașterea lui Hristos.

În noua structură românească a sintagmei, Moş Crăciun, accentul cade pe moş. Acesta este văzut ca un continuator al lui Saturn (la romani), Cronos (la greci), Seb (la fenicieni), Zalmoxis (Zeul-moş sau întemeietorul), la daci. Pericle Papahagi, într–un studiu depre Crăciun, a propus o sintagmă latinească, Christi jejunium (Convorbiri literare, nr. XXXVII, p. 670-672), pentru a explica forma de feminin, Crăciuna, cu o mare frecvenţă în limba populară, atât de mare încât s-au creat numeroase legende, în care apare un personaj Crăciuna, un nume care are şi forme derivate, Crăciunoae, Crăciuneasă. Crăciuna, potrivit unei legende, ar fi fost soţia lui Crăciun, păstorul şi stăpânul staulului, o femeie pricepută şi inimoasă care “L-a moşit pe Iisus” : „Soţia lui Crăciun o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism“ (Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 330).

În chip de concluzie, etnologul Romulus Vulcănescu remarcă: „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează, prin excelenţă, tipul creator, ... iar în mitologia geto-dacă e posibil să fi fost reprezentat printr-un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marcheazã hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an“ (id. ib., p. 329).

Iată, acum fiind lămurite datele se poate explica și atestarea acestui sens primar, ce marchează începutul solstiţiului de iarnă, care ar fi fost sub dominarea unei zeități, sens prezent în Cronica din Novgorod din anul 1143. Lipsa documentelor româneşti trebuie suplinită prin refacerea arealului lingvistic european şi această refacere constă în corelarea tuturor datelor furnizate de cultura europeană şi de cea românească. Faptul că termenul Crăciun este atestat în forma, Krecsun, cu sensurile: 1. Natalis ; 2. Nume dat lunii decembrie, sunt explicaţii pe care le găsim în Anonimus Caransebesiensis, (Dictionarium valachico-latinum) precum și dicționare în care găsim prezenţa vocabulei Crăciun, ca moştenire în aromână şi megleno-română fapt ce indică, cu claritate, că este un termen românesc foarte vechi, ce poate fi încadrat cronologic cu mult înainte de sec. al V-lea, iar după sec. al X-lea a fost preluat de toate limbile slave, dar şi de maghiari, desigur, după creştinarea lor. Un alt izvor este cel al Dicţionarului latin-român (1691- 1702) al lui Teodor Corbea, în care numele Posideon este explicat prin «Graecis est mensis, pe care noi o chemăm luna Crăciunului, dechemvrie». Deci, luna lui decembrie, în greacă, era Posideon (Poseidwn), iar la noi, Crăciun.Pentru a se ajunge la adevăr, adică la istoria culturii reale a spaţiului românesc, investigaţia lingvistică trebuie făcută după modelul arheologic, prin descoperirea straturilor lingvistice (latin, grec, slavon), sedimentate cronologic în istoria cultului liturgic bizantin, ce a aparţinut Romaniei orientale, adică sferei culturii româneşti sau vlahe, romanizate din nordul şi sudul Dunării.

12 decembrie 2009                                                                                    Prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici