pomenirea aspazia otel petrescu
Sâmbătă, 19 ianuarie 2019, la cimitirul Eternitatea din Roman a avut loc pomenirea de un an de zile a doamnei Aspazia Oţel Petrescu care, pe 23 ianuarie 2018, a plecat să se odihnească în lumina precum "zăpada proaspătă, ce clipește în mii de ste­luţe" și te cuprinde în bucuria ei iubitoare.

aspaziapetrescuDomnul a rânduit să o cheme la El în anotimpul zăpezilor, spre aducere aminte și mărturie a prezenței Sale luminoase în temniță alături de cea care a strigat din toate băierile inimii ei către El: „Doamne, nu mă lăsa!” În suferinţa transfigurată, acceptată de bunăvoie, viu s-a făcut cuvântul Psalmistului: "Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite" (Psalmul 50, 8-9). Si bucurie s-a gătit pentru cea care a crezut până la capăt că "ţe­lul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pămân­teas­că, pu­te­rea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci es­te Învierea". Veșnică să-i fie pomenirea!

Fragment dintr-un interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista Familia ortodoxă, nr. 5/ 2010 „Rugăciunea mi-a salvat viaţa”


- Cum priviţi acum perioada deten­ţi­ei?

- O consider o onoare, aşa cum şi Petre Ţuţea o con­si­dera. Am un moment de emo­ţie... (lăcrimează, n.red.), toţi îl avem, când ne gândim ce mare onoare ne‑a făcut Dum­nezeu că ne-a aşezat pe o linie care a fost des­chisă cu atâ­ţia ani în urmă de către În­suşi Hristos Mân­tuitorul. Noi am răspuns la o chemare, o chemare la o suferinţă care tre­buia să fie izbăvitoare, care trebuia să ab­sol­ve pă­ca­te ale neamului nostru şi să-l a­şe­ze pe o linie ascendentă către mântuire. Căci ţe­lul final al unui neam, ca şi al unui individ, nu este plăcerea, fericirea pămân­teas­că, pu­te­rea sau toate sclipirile lumii acesteia, ci es­te Învierea. Dumne­zeu ne-a chemat să ară­tăm că suntem dispuşi să jertfim cei mai fru­moşi şi cei mai curaţi ani ai vieţii noastre pen­tru Înviere.
- Sfântul Apostol Pavel spune că mai în­tâi de toate este dragostea. Cum se ma­ni­fes­ta iubirea, acolo, în ce­lu­lă?

- Iubirea dintre noi se manifesta prin ges­turi mici. O păpădie pe care o furai din cur­te la plimbare şi pe care o duceai cuiva ca­re îşi aniversa ziua însemna o grădină în­trea­gă de flori, mai ales pentru că era luată cu mari sa­cri­fi­cii. Dacă vedeai pe cineva că tre­mură de frig, te duceai şi-l îm­brăţişai, şi-l în­călzeai în braţele tale. Era un gest mi­ni­mal, dar care nu se poate uita. Ziceam că prie­tenia dintre noi este indestructibilă toc­mai pentru faptul acesta, că noi am ucenicit la ştiinţa prin care poţi să eviţi înde­păr­ta­rea, des­părţirea, antipatia faţă de semenul tău, şi să o în­lo­cu­ieşti cu gingăşia, cu duioşia, cu dra­gostea - care se ma­ni­fes­tă prin gesturi mici, dar enorme dacă le pui în ba­lan­ţă cu in­diferenţa, cu apatia. Nouă nu ne era indi­fe­rent ce se în­tâmplă cu noi. Trăirea uneia e­ra şi trăirea celei­lalte. Da­că una era pedep­si­tă cu izolatorul, toate cele­lalte su­feream pen­tru ea. Ne gândeam: „Săraca, trebuie să-i fie din cale afa­ră de frig sau din cale afară de foa­me…”

 - Şi, fireşte, vă rugaţi una pentru alta. Po­vestiţi-ne des­pre minunile săvârşite prin ru­găciune…

- Rugăciunea mi-a salvat viaţa. Am fă­cut la un mo­ment dat un infiltrat TBC, con­co­mitent pe ambii plămâni. Fă­cusem febră, dar nu o luasem în seamă. Am a­flat că am fost bolnavă de tuberculoză abia după ce m‑am vin­decat. E­ram în perioada în care con­duceam atelierul de cusături ro­mâneşti. A­veam o comandă făcută de Minis­te­rul Ar­ma­tei pentru corul lor: 300 de costume pen­tru băr­baţi şi fe­mei, pe vreo şapte regiuni po­pulare, şi nişte benzi de bro­derie albă cu ca­re aveau să realizeze decorurile, pe unde mer­geau. Norma a fost prea grea. Se lucra zi-lumină. Co­man­da a fost dată primăvara şi tre­buia să fie gata pe 14 de­cem­brie. Se in­tra­se în toamnă, când ziua era mai scurtă - şi, ne­având lumină, nu mai puteam munci foar­te multe ore pe zi. I-am spus comandan­tu­lui că s-ar putea să nu ter­minăm bro­de­ri­i­le. Costu­mele erau gata, dar la broderii mai a­veam ceva de lucru. Comandantul m-a ameninţat că mă va în­cadra la sa­bo­taj, pentru că „nu te joci cu ar­mata!”. Nu le‑am spus ni­mic fetelor, pen­tru că nu am vrut să le chinui să lucreze pe o lu­mină tremurătoare de la sonde - infamă pen­tru a lucra pe pânză subţire (închisoarea era într-o zonă petro­li­e­ră şi lu­mina electrică e­ra furnizată de sonde). Mi‑am zis: „O să mă ba­ge la sabotaj şi o să‑mi prelun­gească de­ten­ţia. Pe lân­gă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ce­va?” Însă fetele au aflat de la directoarea de pro­ducţie, o tânără angajată a M.A.I. pentru su­prave­gherea producţiei. Fetele luau din a­te­liere benzile, veneau cu ele în dormitor şi lu­crau pe paturile de la etaj lângă lumină - lu­crau toată noap­tea şi, astfel, pe 14 decem­bri­e comanda a fost gata.aspaziaotelpetrescu

Pe 9 decembrie era zi­ua mea. Eu trebuia să croiesc, să fac con­ta­bi­litatea consumului de mate­riale. Lucram câ­te 16 ore pe zi şi nu prea aveam con­tact cu e­le. Dar, din când în când, participam la ru­găciu­nile comune. După acatist, se fă­ceau ru­gă­ciuni speciale pentru oamenii care a­veau pro­ble­me deosebite. Şi le auzeam cum spu­neau: „Dă‑i, Doam­ne, sănătate, ajut-o şi e­li­bereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: „Dă-i, Doam­ne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pen­tru mine se făcea această rugăciu­ne! La 9 decembrie, mi-au făcut o mică săr­bătoare în ce­lu­lă. Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adu­nată cu luni­le, şi însiropat cu siropuri luate de la ca­bi­ne­tul medical sau cu marmeladă luată de la fe­te­le care a­veau regim TBC. Lângă tortuleţ e­ra o cărticică brodată de mâ­nă - „Buchet spi­ri­tual”. Filele erau din pânză, iar lite­re­le e­rau scrise cu aţă şi se specifica câte rugă­ciuni s-au fă­cut pentru mine. M-am îngrozit câ­te mii de Născătoare-de-Dumnezeu şi câ­te mii de Tatăl nostru s-au spus pentru să­nă­tatea mea. Eu nu ştiam că am tubercu­lo­ză, dar docto­ri­ţele din preajma mea ştiau - în­să nu mi-au spus ca să nu mă demorali­ze­ze. Pentru rugăciunile camaradelor mele m‑am vindecat de tuberculoză. Când a venit ca­ravana cu apa­rate speciale ca să detecteze ca­zurile de TBC, pentru că se înmulţiseră în ul­tima perioadă, eu aveam deja sechele. A­ces­te sechele le am şi astăzi - şi se minu­nea­ză medicii ra­di­ologi ce vindecare specta­cu­loa­să de tuberculoză am. Unul dintre doctori mi-a spus că am avut pe ambii plă­mâ­ni o pro­blemă foarte gravă, dar că urmele abia se văd. I‑am răspuns că m-am vindecat defi­ni­tiv. „Dar cum poţi fi aşa de prezumţioasă, pen­tru că bacilul Koch se poate reac­tiva ori­când!” I-am răspuns: „Eu nu m-am vindecat cu me­dicamente, ci cu rugăciunile cama­ra­de­lor - şi ce s‑a vin­decat de Sus, vindecat ră­mâ­ne!”.

- Generaţia de astăzi mai este dispusă la jertfă?

- Eu locuiesc în spatele unei şcoli. Cu­vin­tele pe care le aud din gura acestor copii şi apucăturile lor pur şi sim­plu mă oripi­lea­ză, mă îngrozesc şi zic: „Doamne, unde vom mer­ge aşa?”. Însă i-am văzut şi mergând droa­ie după pă­rintele care ţine orele de re­li­gie. Toţi copiii voiau să fie cât mai aproape de el. Omul acesta a ştiut să le ia sufletele în mâi­nile lui. Aceasta este ceea ce ne lipseşte: e­du­catorul, mo­delul. Sufletele lor sunt de­ru­ta­te, educaţia oficială e a­nu­me plănuită încât să fie confuză, să fie haotică. Se vrea pră­bu­şi­rea, demolarea anumitor valori şi se re­u­şeş­te, câtă vreme nu există un element care să coaguleze ceea ce este în profunzime, în a­dân­cul, în sinele copilului.

- Care este rolul părinţilor?

- Este primordial. Nu degeaba s-a vor­bit despre cei şapte ani de acasă. Dar, dacă pă­rintele nu este pregătit, da­că în copilărie se bătea cu colegii lui, aşa cum o fac tinerii de astăzi, nu are de unde să dea educaţia co­res­pun­zătoare. Avem nevoie de oameni pro­vi­denţiali, care să cre­eze o atmosferă anume şi în lumea părinţilor şi în lu­mea copiilor. Eu nu-mi pierd speranţa. Sunt totuşi oa­meni ca­re nu au pierdut drumul şi ar putea să mear­gă pe calea cea strâmtă, care este plină de riscuri. Eu zic că generaţia care va fi che­ma­tă să se jertfească pentru învierea nea­mu­lui va avea de dat un examen mult mai greu de­cât cel pe care l-am dat noi. Noi am fost dis­truşi cu biciul, dar generaţia asta de acum es­te distrusă cu zăhărelul! Copiii noştri vor fi obligaţi să facă lucruri pe care nu le-ar fa­ce din îndemnul ini­mii, dar vor fi obligaţi să le facă prin consecinţa lu­cru­rilor… [...]

- Aţi suferit foarte mult. Cum putem ac­cepta suferinţa?

- Suferinţa trebuie transfigurată. Şi su­fe­rinţa se trans­figurează prin acceptare. Tre­bu­ie să găseşti o moti­va­ţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobi­lul su­fe­rin­ţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din mo­men­tul a­cela, suferinţa devine o bucurie, de­vine o onoare. Îţi dai sea­ma că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adi­că propria ta cruce. Să nu o mai care El în spi­narea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fe­ricit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

LuareaCrucii2 (Sursa text)

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Abonare Buletin Informativ

Parteneri

BannerFamOrtodoxa

Banner milo 2

 

 

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.