Pr. Petru Moga: „Am crescut cu mitul Părintelui Arsenie Boca”
de Claudiu Târziu

Pr.-Moga-10Părintele Petru Moga
Pe strada Nucilor nr. 9, la intrarea în Câmpina, se află un domeniu parohial cum n-am mai văzut: două biserici superbe, una datând de la 1896, restaurată exemplar, şi una mai nouă, târno­sită în anul 2000, de inspiraţie neoromânească, o casă parohială – cea mai veche casă din oraş (1840) – vie şi strălucitoare, deşi ruptă din altă lume, o fostă şură trans­formată în grădiniţă şi o sală multifuncţională, în care se ţin evenimente culturale şi unde sunt găzduite un mic muzeu şi o bibliotecă bine garnisită cu litera­tură religioasă. Totul într-un spaţiu larg, aranjat la ac, unde fiecare piatră îşi are rostul ei. Stăpânul „minu­nii”, Părintele Petru Moga, este ca argintul viu. Auto­ritar, însă mereu cu zâmbetul pe buze, cu vorba directă şi privirea dreaptă, debordează de energie şi de pla­nuri.

Aşa a reuşit să-i facă pe enoriaşii săi să lucreze cot la cot cu sfinţia sa, timp de un sfert de veac, pentru a dovedi că frumosul n-a pierit de pe lume şi că se poate împlini. Spune că a luat modelul de la Părintele Arse­nie Boca, „Sfântul Ardealului”, sub influenţa că­ruia a trăit o viaţă întreagă. Părintele Arsenie l-a for­mat şi i-a fost „duhovnicul prin excelenţă”. Şi tot de la el a desprins Părintele Petru Moga lecţia frumo­su­lui.

Cerul copilăriei
– Părinte, cu toţii simţim că nu e totuna dacă te rogi într-un lăcaş de cult improvizat într-un contai­ner de tablă, sau într-o biserică monument istoric, ţinută în viaţă. Poate că nu conştientizăm întotdea­una, dar arhitectura unei biserici, pictura murală, iconostasul, felul în care cântă strana şi chiar vocea preotului ne ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim o slujbă religioasă la cote maxime. Nu e vorba des­pre un moft sau despre o dovadă de superficia­li­tate, ci avem de-a face cu o împletire firească a sim­ţurilor care dau aripi sufletului. Iar frumuseţea pa­ro­hiei dvs. pare să întruchipeze, şi ea, acest adevăr.

– Dacă era numai după dorinţele şi posibilităţile mele, nu ştiu cum ar fi ieşit. Orice preot are ambiţia de a fi şi arhitect, şi pictor, şi constructor, să ştie de toate. Iar atunci când nu are lângă el profesionişti de calitate pe care să-i asculte, soluţiile îi sunt proprii şi, în cele mai multe cazuri, precare. Aici am avut şansa unor specialişti extraordinari, care mi-au fost alături. În pri­mul rând, doamna arhitect Livia Câlţia şi pictorul Gri­gore Popescu. Singurul meu merit, dacă e să am vreunul, este că i-am ascultat. Pe de altă parte, ştiţi că în cazul bisericii, arta trebuie să se subordoneze unor realităţi mai înalte, care răzbat din credinţa noastră şi pe care preotul le cunoaşte mai bine. Şi-atunci, numai printr-un echilibru în această relaţie preot – specialişti poate ieşi frumosul la lumină.

– Bunul gust este educat, de cele mai multe ori, de la vârste fragede. Sfinţia voastră v-aţi născut şi aţi crescut în Ţara Făgăraşului, un tărâm care nouă, celor străini de el, ni se pare desprins dintr-un basm. Vă amintiţi când aţi devenit conştient de fru­mosul lumii care vă înconjoară?

– Când eram mic, mă bucuram de frumos fără să-l definesc ca atare. Era ceva obişnuit pentru mine. Abia mai târziu, când am putut face comparaţii, mi-am dat seama de frumosul locurilor mele de baştină. Iar astăzi sunt nostalgic după frumosul pierdut, căci satul şi oa­menii s-au schimbat, obiceiurile şi felul de a trăi sunt altele. Întreaga zonă a Făgăraşului a suferit schim­bări majore, atât de relief, cât şi de substanţă a vieţii, să zic aşa. Pe de o parte, din pricina vânătorii de parti­zani organizată de Securitate, căci, precum ştiţi, acolo a fost o lungă rezistenţă armată anticomunistă, pe de alta, din cauza dezrădăcinării ţăranilor prin industria­li­zare şi mai apoi prin emigraţie, pe motive econo­mice. În copilărie, când ieşeam din casă, indife­rent că era soare sau ploua, mă cuprindea o bucurie nestăvi­lită. Mai ales cerul mă fascina, pentru că îşi modifica stările mereu, uneori foarte brusc, şi de fie­care dată îmi oferea o altă perspectivă, îmi dezvăluia sau ascun­dea munţii, îmi arăta alte culori… Apoi, ne aflam la numai 12 kilometri de Mânăstirea Sâmbăta, la care mergeam de mai multe ori vara, pe jos, căci era şi ea o sursă de bucurie şi de frumos. Călătoriile până aco­lo, prin crânguri, urmărit de vuietul apelor şi de ciri­pitul păsărilor, participarea la slujbe, la altarul din pă­dure, sau urcuşul pe munte, în preajma mânăstirii, îmi dădeau o energie tainică şi de lungă durată.

Sfântul munţilor
– Pe vremea aceea, părintele Arsenie Boca nu mai slujea la Mânăstirea Sâmbăta…
biserica-veche-2Biserica veche

– Nu, şi nu am putut să-l cunosc atunci, copil fiind. Dar părinţii mei i-au fost ucenici şi chiar foarte apro­piaţi. Tatăl meu a fost unul dintre ţăranii care au săpat chilia în stâncă din Munţii Făgăraşului, mai sus de mânăstire, pentru Părintele Arsenie. Aşa încât Părin­tele Arsenie a jucat un rol de primă mărime în familia noastră. Eu am crescut cu mitul lui, cu povestirile minunate ale părinţilor despre sfinţia sa. La noi în zonă, toată lumea vorbea despre el ca de un sfânt. De­sigur, numai în şoaptă, pentru că deja era un subiect tabu. Dar, foarte important de reţinut, niciunul dintre oamenii care l-au cunoscut nu vorbea despre el la modul senzaţionalist, cum se face acum, trans­for­mân­du-l pe Pă­rintele Ar­se­nie într-un fachir şi în­tr-un agent de vânzări. Ei aveau bun-simţ şi îl tratau ca pe o au­to­ritate spiri­tua­lă, ca pe un în­drumător duhov­ni­cesc deosebit, care le-a citit sufletele şi le cunoştea vieţile şi care le-a fost de mare, mare ajutor. Această a­ti­tu­di­ne ne-a fost trans­misă şi nouă, copiilor. Aşa încât, eu, unul, am vrut să-l cu­nosc. Pe la mij­lo­cul ani­lor ’60, am în­ceput să merg la Pă­rin­tele Arsenie, care pic­ta bi­se­rica de la Dră­gă­nes­cu, şi am conti­nuat să-l frec­ventez până în 1975. Nu am fost foar­te des la el şi aveam naivitatea să cred că, de fiecare dată când îl întâlneam, eram necu­noscut pentru sfin­ţia sa. În aceste întâl­niri, eu căutam să-mi lă­mu­resc anu­mite fră­mân­­tări, să cer sfat, dar eram cum­va şi pe o po­ziţie de frondă, căci vo­iam să verific auten­ticitatea le­gendei.

Trei întrebări
– Ce simţeaţi după câte o vizită la Părintele Arse­nie Boca?

– O bucurie nemaipomenită, parcă nepă­mân­teană. Pentru că aveam o mare aşteptare să-l întâl­nesc şi era extraordinar când se întâmpla. Era foarte bogat în­lăun­trul său şi ne dădea cu generozitate din această bo­găţie sufletească. Întâlnirile aveau loc la biserica Dră­gănescu. Venea multă lume din Transil­vania. Vi­ne­rea aveam consemn că îl găsim. Şi am învăţat să aştept până pleacă toţi oamenii. Se făcea ora 3, 4 după-amiază, Părintele mergea să mănânce şi apoi se întorcea la lucru. Ei, atunci biserica era goală şi acela era momentul meu.

– Cum a fost ultima dată când l-aţi văzut?

– Ultima întâlnire a avut loc în 1975. Avea atunci un vot al tăcerii. Nu ne-a spus nouă asta, dar nu vor­bea, şi ştiam de la cei mai apropiaţi lui că are acest legământ pentru o bucată de vreme. Zecile de oameni care erau acolo îşi spuneau păsurile în public şi Părin­tele le răspundea pe un carneţel, iar cineva citea răs­punsurile cu glas tare. Din nou am aplicat strata­gema mea, au plecat toţi oamenii şi l-am prins singur pe Pă­rintele Arsenie. Am fost obraznic, profitând de faptul că Părintele tăcea şi am putut pune orice între­bare, fără teama că mă va întrerupe. Şi-am avut trei între­bări. Una a fost dură: „De ce acceptaţi să vă con­si­dere lumea sfânt?”. Mi-a scris aşa: „Şi Lucian Bla­ga m-a întrebat, cândva, de ce accept să port «căciu­la» mitu­lui. Nu eu am nevoie de asta, oamenii au nevoie!”. L-am mai întrebat de ce toţi sfinţii din biserică pictaţi de el seamănă cu chipul Mântuitorului Hristos dintr-o icoană făcută tot de el, numai din linii şi pete de culoare, pentru coperta unei cărţi, apărută parcă la sfârşitul anilor ’30, Iisus Hristos sau restau­rarea omu­lui, de Pr. Dumitru Stă­niloae. Zic: „Ex­pri­­mă numai voinţă”. Şi Pă­rintele mi-a răs­puns: „Cu asta mă lup­tam când am pic­tat”. A­cest răspuns are două sensuri opu­se şi nu ştiu la care s-a referit, că nu mi-a spus: se lupta, fie ca să-şi an­treneze voinţa, fie ca să şi-o îmblânzească. În fine, l-am întrebat care este ritmul reco­mandat al vieţii conju­gale. Mi-a răspuns în răspăr cu învăţătura sa din tinereţe: „Fiecare cuplu îşi găseşte rit­mul lui”. Foarte cu­minte, echilibrat, rea­­list şi diferit de ce scrisese în Pravila albă (sfaturi pentru cei căsătoriţi, izvorâte din experienţa sa ca duhovnic – n. red.), unde era foarte strict (considerând ca fiind „după fire” numai ză­mislirea de prunci – n. red.). În final, a pre­luat iniţiativa dialogu­lui şi mi-a deconspirat lecturile de spiritua­li­tate extra-ortodoxă pe care le făceam, spunându-mi: „Tu citeşti cutare lu­cruri!…”. Am plecat de-acolo probând ce ştiam de la părinţii mei: că Părintele privea până în străfundurile sufletului. De aceea, toată Ţara Făgăraşului l-a avut şi-l are ca sfânt. Şi eu cred că este sfânt.

Lecţia de frumos
– Părintele Arsenie Boca era un om frumos, nu numai sufleteşte, ci şi fizic. Impresiona prin chipul şi alura sa. Era, de asemenea, un iubitor de frumos: picta, se îmbrăca în rasă albă, încinsă cu o curea lată de piele… Pe de altă parte, toţi cei care l-au cu­noscut ni-l descriu ca pe un duhovnic aspru, cu o ex­primare aproape brutală pe alocuri. Dacă este adevărat, cum transmitea el frumosul celor care îl căutau?

– Părintele Arsenie era un preot dur, fără îndoială, dar asta numai pentru a grăbi îndreptarea celor care îi cereau ajutorul şi pentru a pune o distanţă între el şi cei care năvăleau asupră-i. Prezenţa lui era copleşi­toare, şi oamenii care intrau în contact cu el i se supu­neau imediat. Ce relaţie poţi stabili cu oamenii care se agaţă de tine? Dacă îi laşi, se fac ciorchine pe tine şi nu mai poţi avea niciun dialog şi să faci nicio miş­care. Şi-atunci, impunea un spaţiu între el şi cei­lalţi, care să îi oblige pe credincioşi să exprime rapid ce vor şi să-l asculte cu luare aminte. Cu alte cuvinte: nu te lipi de mine ca să încerci să iei, în mod magic, din puterea mea. Ascultă-mă şi vei găsi puterea în tine. De pildă, te întreba, pe un ton ferm, poate chiar răstit: „De ce-ai venit?”. E o întrebare care, pusă aşa, pe unii îi intimida, dar pe alţii îi forţa să fie concişi, clari, la obiect, să-şi spună păsul şi să primească povaţa repede. Era o bună metodă, şi pentru că nu s-ar fi putut lungi toată ziua, cu 50-60 de inşi, câţi veneau odată la el. Vedeţi, oamenii, când merg la duhovnic, merg ca la cineva căruia să-i plângă pe umeri, fără să conştien­tizeze că asta nu-i va ajuta prea mult. Or, Părintele Arsenie avea leacul şi te provoca să-i spui ce te doare, numai ca să conştientizezi şi tu unde eşti şi să te hotă­răşti ce vrei. Nu însemna că rămânea la tonul iniţial. Eu cred că felul în care proceda ţinea de o extra­ordinară pedagogie.Odată, m-am dus la Drăgănescu şi sfinţia sa picta la scena „Biserica şi lumea”. Era singur şi m-a chemat pe bancă lângă el şi m-a între­bat: „Ştii ce-s alea glan­de endocrine?”. Pornind de aici, mi-a făcut o exce­lentă lec­ţie de fiziologie şi, de fapt, o educaţie se­xua­lă, aşa-zicând, poate nu cu un termen foarte potrivit, ca să înţeleg de ce excesele trupeşti provoacă neajunsuri creierului. Am insistat pe acest subiect al durităţii Părin­telui, ca să fie percepută corect. Acum, re­venind la întrebare, Părintele Arsenie trans­mitea frumosul în mod practic, prin muncă fizică, dimpreună cu credincioşii. Veneau oamenii la mânăstire şi el îi pu­nea la treabă, iar rezultatul era mereu un lucru frumos. De exemplu, la Mânăstirea Sâm­băta a muncit cu oamenii ca să amenajeze peisajul. Lacu­rile de acolo le-a săpat cu credincioşii, mai ales cu studenţi. Ţăranii din zonă i-au adus, cu carul cu boi, de la distanţe des­tul de mari, cum era satul Cincu, de pildă, bolo­vani uriaşi, care aveau forme speciale, pen­tru a înfrumu­seţa curtea mânăstirii. Deci, oamenii vedeau cum se naş­te frumosul, firesc, trăiau în ambianţa aceea şi căpătau gust pentru frumos. Cât despre rasa albă pe care o purta, să ştiţi că a fost un mod propriu părin­telui de a re­zolva o problemă. Avea nevoie de stra­ie călugăreşti, dar nu avea nici stofa nece­sară şi nici vreun atelier specia­lizat prin zonă, şi-atunci, a pus de i-a croit cineva o rasă din pânză de in şi de cânepă, care, natural, era albă. Eu am găsit şi la Părin­tele Serafim Po­pescu, cel care i-a fost coleg la Mânăs­tirea Sâmbăta, şi la Părintele Teofil Părăian, în chi­lie, rase albe. Le purtau şi ei odinioară, ca le­gă­tură directă cu tradiţia locului. Erau făcute din pânză ţărănească, aflată la îndemână.

– Mare parte din viaţa sfinţiei voastre, dacă nu cumva toată formarea dvs. spiri­tua­lă, a stat sub pecetea personalităţii Părintelui Arsenie Boca…

– Da, cum a fost atunci când m-am dus să-i cer sfatul, dacă să dau examen la Faculta­tea de Teologie. Şi mi-a zis: „Nu, să nu te duci!”. Iar după o scurtă pauză, a adăugat: „Ce crezi că vei găsi acolo, jucă­rele? La Teologie intri credin­cios şi ieşi ateu”. Nu mi-a explicat nimic mai mult. Şi m-a frământat tare ce mi-a spus. Bine, eram hotărât să fac Teologia, deci nu l-am ascultat, dar m-am gân­dit ce a vrut să spună, de fapt. Târziu, după ce am fă­cut experienţa facultăţii, am înţeles că a încerca să-l predai pe Dumnezeu după metode ştiinţifice este o mare primejdie. Îţi taie orice fel de elan, acolo nu mai încape credinţa. Acu­mulezi cunoştinţe, dar îţi pierzi tot focul. Trebuie să fii tare în credinţă ca să rezişti.

– A fost, prin urmare, un avertisment al Părin­telui Arsenie.

– Da. Poate a vrut să spună că nu sunt pregătit, poate a dorit să mă încerce. Şi de-aici se vede că, pe lângă toate celelalte calităţi ale sale, cultură teologică înaltă, dar oratoric, exce­lent spirit de observaţie psiho­logică, experienţă du­hovnicească, Părintele Arsenie era şi văzător cu duhul. Pentru că eu am mers la el cu o atitudine trufaşă, de om care aşteap­tă să fie lăudat. Şi el mi-a dat peste nas. În timpul comunismului, nu oricine se ducea la Teologie, căci erau multe bariere şi era o dovadă de curaj, pentru care aşteptai aplauze. Poa­te că Părintele a vrut să-mi spună: nu mergi la Teo­logie ca să te obişnuieşti să fii apreciat; drumul preo­ţiei este greu, iar pe el apar încercări mari, când nu te gândeşti. Părintele m-a văzut cât eram de naiv şi cu ce superficialitate copi­lărească porneam la drumul acesta, în care mă anga­jam, de fapt, pentru jertfă.
Un hohot de plâns

– După cum ştim, Părintele Arsenie Boca a fost scos din mânăstire, de la Prislop, în 1959. Atunci i s-a interzis să mai poarte rasă călugărească şi să slujească şi a ajuns pictor la Patriarhie, în Bucu­reşti. A fost urmărit şi şicanat de Securitate, până la capătul vieţii. L-aţi simţit hăituit?

– Nu, dar cu siguranţă îşi lua măsuri de precauţie. Vorbea cu cei care mergeau la el, pe când picta bise­rica Drăgănescu, dar mereu de faţă cu toţi ceilalţi. Omul îşi spunea public necazul, neliniştea sau nedu­merirea, şi părintele îi răspundea tot public. Era destul de greu pentru mulţi, dar în felul acesta îi forţa pe credincioşi să fie precişi şi să re­nun­ţe la detalii lip­site de importanţă. În plus, se foloseau toţi de răspun­su­rile lui, pentru că subiectele sunt ine­vitabil cam ace­leaşi. De ase­me­nea, dăduse con­semn ucenici­lor mai apro­piaţi, să nu arate în lume că îl cunosc. Mie nu mi-a spus asta, pentru că ve­neam mai rar la sfin­ţia sa, dar fratelui meu mai mare îi zisese şi am reţinut de la el. Aşa că, la un moment dat, când l-am întâlnit în tren pe Părin­tele, m-am prefăcut că nu-l cunosc. Mergeam de la mun­te spre Bucureşti. Era seară, iar părintele era însoţit de maica Zamfira Constantinescu, fosta stareţă de la Mânăstirea Prislop. Am stat lângă el tot drumul şi nu am spus nimic. Pentru mine, era destul şi numai prezenţa Părintelui. „L-am văzut!” – asta era totul. După o vreme, a ieşit pe hol la fereastră şi, deodată, a spus celui de lângă el, ingnorându-mă: „Aşa-i şi-n cosmos, întunericul e negru ca cerneala”. (Râde) Nu era vreun mesaj criptat, ci pesemne că a vrut să-mi mai risipească stânjeneala, fără să mi se adreseze di­rect, căci evident ştia cine sunt. Pe lângă această dis­creţie a Părintelui Arsenie, a mai existat şi protecţia de care s-a bucurat din partea maicilor, mai ales în ultima parte a vieţii, când s-a mutat la Sinaia. A fost în aşa fel ferit de oameni, încât a devenit extrem de greu de văzut. De exemplu, eu eram preot la Mânăstirea Sinaia, prin 1988, iar măicuţele, care mă cunoşteau, m-au chemat să le împărtăşesc pe nişte surori de-ale lor bolnave, dintre care una era pe moarte. Am fost de vreo două, trei ori, dar nu m-au lăsat să-l văd pe Părin­tele Arsenie, deşi poate că el era dincolo de peretele camerei în care le făceam slujba de dezlegare. Acest mod de a-l apăra s-a perpetuat şi după 1990, când memoria sa a devenit un bun al numai câtorva oameni, care i-au fost foarte apropiaţi. Cred că acum, toate acestea se răzbună prin cultul acesta kitsch care i se face Părintelui Arsenie, un cult primitiv, fără legătură cu nobleţea ştiinţei sale teo­logice, a slujirii sale deose­bite şi cu înălţi­mea lui duhovnicească. Părintele e mai mult al lumii decât s-ar cuveni. Dar e obli­gatoriu să fie apărat împotriva acestui cult, care îi face şi ne face mult rău. Cei care l-am cu­noscut, ca şi cei care, fără să-l cu­noas­că direct, şi l-au luat drept model, avem cea mai mare obligaţie în acest sens.

– Mai simţiţi şi acum puterea Părintelui Arsenie asupra sfinţiei voastre?

– Părintele Arsenie m-a format, a fost pentru mine duhovnicul prin excelenţă, şi ştiu că frumosul pe care l-am realizat aici, la Câmpina, este după formula lui. În sensul că am lucrat cu enoriaşii pentru a înfru­museţa natura, cum făcea şi el, căci, pentru echilibrul sufletesc, munca fizică este foarte importantă. Asta e o lecţie pe care am adul­mecat-o de la Părintele Arse­nie. Chiar dacă nu am educaţia estetică pe care o avea el, sfătuit de oameni pricepuţi, cred că am reuşit. Asta e puterea Părintelui asupra mea. Dar nu am avut vreo experienţă mistică, vreo vedenie după moartea lui sau altceva.Totuşi, acum câţiva ani, când am fost ultima oară la Prislop, mi s-a întâmplat un fapt inexplicabil. Am pornit într-acolo foarte lejer, fără griji, să-i duc pe cre­dincioşii din parohie la mormântul Părin­telui Arse­nie. După cum v-am spus, am avut mereu o atitudine dezinvoltă faţă de Părintele, pe care mi-am păstrat-o până azi. Ajunşi la mor­mântul său, ne-am închinat cu toţii. Când mi-a venit rândul în faţa crucii sale, m-a podidit plânsul, fără niciun motiv. Nu venisem cu nicio problemă, cu nicio frământare spe­cială, ba, cum vă spun, eram foarte degajat, că îi duceam pe alţii, după ce eu fusesem de nenu­mărate ori. Atât de tare mi-a izbucnit plânsul, că n-am ştiut cum să mă ascund mai repede în pădure, să nu mă vadă oamenii. A venit dinlăuntrul meu un icnet de plâns care nu era al meu. A fost o zguduire sufletească teribilă. Ca şi când aş fi călcat pe un fir de înaltă tensiune şi nu aveam decât să mă electrocutez.

(Sublinierile noastre) Sursa text si imagini

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz