Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia  doamnei Maria Ballasch

        Părintele Arsenie Boca

Dacă nemţii ar fi ortodocşi...

"Neapărat să le cauţi pe cele două săsoaice de la Ruşciori, Maria Ballasch şi Ekate­rina Roth! Ele au fost de multe ori la Pă­rintele Arsenie, la Drăgănescu”, mi-a spus hotărât doamna preoteasă Emilia Şpan. După un telefon de recomandare din partea Pă­rin­telui Irimie Marga, preot la biserica din Maierii Si­biului şi profesor la Facul­ta­tea de Teologie Ortodoxă din oraşul de pe malul Cibi­nului, iată-mă pornit spre Ruşciori sau Reufdorfchen, în germană. În zare se văd crestele înzăpezite ale Mun­ţilor Făgăraş. Mai aproape, Munţii Cindrel. La 11-12 ki­lo­metri faţă de Sibiu, am ajuns într-o aşe­zare ascunsă într-o vale, în care liniştea e întreruptă doar de lătratul unui câine sau mugetul unei vaci. Un sat de saşi şi ro­mâni. Bat la poarta doamnei Maria Ballasch.

Copil în anii lui Stalin

"O, Doamne, ce greu am dus-o noi, saşii, în anii '50 ai veacului XX! Ne-a luat regi­mul comunist tot! Şi vitele, şi ce aveam în pod! Ne-a scos din case. Ruşii s-au răz­bunat pe saşi, pentru ce au îndurat de la nemţi în al doilea război mondial. I-au luat în Uniunea Sovietică, să muncească pentru ei. Au fost şi români destui. Îi băgau în vagoane şi îi duceau.
Ca fată, mă numeam Maria Roth. Părinţii mei n-au fost deportaţi. Tatăl meu era bolnav la pat. Avea piatră la rinichi şi reumatism. Mama mea s-a ascuns la ve­cini, doi români foarte cumsecade. Noi eram patru fraţi: Johann, Maria - eu, Ekaterina şi Michael. Un al cincilea frate a murit de mic, la doar şapte luni. Doi veri erau tot la noi. Tatăl lor dispăruse în război şi pe mama lor au dus-o în Rusia. La şcoala primară, aici la Ruşciori, nu era căldură, nu erau lemne de foc. Şi mai trebuia să cânţi şi Slavă lui Stalin. Închipuiţi-vă! Ru­dele tale să fie în lagăre de muncă din cauza lui, şi tu să cânţi imnuri de slavă pentru călău!

De copilă, am avut o chemare către Dumnezeu. De tânără, de fată încă, în viaţa asta pământească, nu gă­seam ceva care să-mi umple sufletul, să dea sens vie­ţii. Citisem Biblia. Aveam o dragoste mare faţă de Dum­nezeu, un îndemn de a merge la biserică! Mer­geam şi la biserica românească, ortodoxă. De mică mi-au plăcut călugăriţele. Când zăream călugăriţe or­to­doxe la Sibiu, mă duceam prin oraş după ele. Îmi curgeau lacrimile. Voiam să fiu şi eu călugăriţă, cu ţi­nuta lor, dar n-am avut parte.

Necazurile vieţii

 

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

             Maria Ballasch

La 24 de ani, m-am căsătorit cu Martin Ballasch. În 1963, s-a născut băiatul nostru, Martin. Apoi, în 1966, am avut o fetiţă, Maria. S-a născut ştrangulată cu cordonul ombilical după cap. Dar moaşa a fost iute de mână, a desfăcut-o repede, dar nu şi-a dat seama ce urmări vor fi, ca să merg imediat cu ea la spital, să-i bage aer, să se deschidă venele la cap. I-a rămas o venă strânsă. Mai târziu, am înţeles mai multe. Pă­rin­tele Arsenie ne-a zis: «Mă! Să nu trăiţi cu frică de ceva! Să tot ziceţi: "Numai asta să nu mi se întâm­ple!”, şi să trăiţi tot cu frica asta. Că tocmai acel lucru ţi se întâmplă». Am citit acest sfat şi în Biblie. De altfel, ne spunea Părintele: «Mă, eu nu de la mine vorbesc!».
Când am fost însărcinată cu fetiţa, de la curent am avut o durere mare la osul din spatele urechii stângi. Şi mă tot gândeam: «Numai să nu aibă şi ea vreo pro­blemă! Vai, ce mă doare, să n-aibă şi ea ceva!». Exact aceea a fost hiba. Pe 4 februarie 1968, la doi ani, a murit în chinuri groaznice. Mai greu nu e nimic pe pă­mânt decât să vezi copilul tău iubit dându-şi sufletul!
Prin 1977, băiatul s-a îmbolnăvit de diabet. În două rânduri, fiul meu a fost pe jumătate mort, în comă, şi a treia oară a fost mort de tot. Avea vreo 16 ani. Cânta la saxofon. S-a dus la căminul cultural, la o petrecere. Aveam un câine, care de la 9 seara a început să urle întruna. A urlat toată noaptea. Lung şi jalnic. Presim­ţea ceva. Spre dimineaţă, băiatul a venit acasă. Se simţea rău. I-am băgat zahăr pe gură, dar intra încet. Se asfixia. A dat ochii peste cap, a rămas cu gura căscată, buzele i s-au în­vineţit, pulsul s-a oprit, inima nu mai bătea. Tată-său l-a lăsat jos pe pat, cu capul pe pernă şi a zis: - Îi gata... Şi a plecat în camera cealaltă, să jelească, să plângă. Atunci am ridicat mâinile în sus şi am zis «Tatăl nostru» cât mă ţineau puterile, tare, cât mă ţinea gura: «Tatăl nostru ca­rele eşti în ce­ruri!...». Şi am strigat la Sfânta Născătoare de Dum­nezeu: «Sfântă Mai­ca Domnului, nu mă lăsa!!! Nu mă lăsa, Maică sfântă!!! Întăreşte-mă!». Şi repede am băgat mâna sub capul băia­tului şi l-am scuturat. Deo­dată, a răsuflat: Pfiuuu!... Inima a început iar să bată. Ochii i-au venit la loc, buzele s-au înroşit, unghiile nu mai erau albastre. I-am băgat din nou pe gât apă dulce. Greu, dar şi-a revenit. N-am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu! Vai, câte de felul acesta am păţit timp de 37 de ani! Tare periculos e diabetul!

Maica Teoctista

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

             Maica Teoctista

Duminica, mergeam la bise­rica luterană din sat. Mă duceam şi la Sibiu, la catedrala ortodoxă, mai ales vinerea, pe care am con­siderat-o zi de rugăciune, fiind ziua în care s-a răstignit Domnul Hristos. La catedrală, o femeie mi-a vorbit despre Părintele Ar­se­nie şi des­pre Maica Teoctista, o ucenică a Părintelui. Locuia la Voila, lângă Făgăraş. Era parali­zată şi avea nevoie de ajutor: ali­mente şi bani. N-am putut sta deo­parte. Tot la două-trei săptă­mâni, mergeam cu trenul la Voi­la, ca să-i ducem de-ale gurii. Şi eu, şi sora mea, Ekaterina.
Maica Teoctista fusese călu­gă­riţă la Mânăstirea Bis­triţa din Vâlcea, scoasă din mânăstire în urma de­cretului 410 din 1959. Se întorsese la casa părintească. A avut hernie de disc. Doctorul a ope­rat-o greşit şi a rămas parali­zată. Şi îi spusese Părintele Arsenie să nu se opereze! Îl cunoştea din tinereţe, de la Sâmbăta. Intrase în mo­nahism sub îndrumarea sa. Maica ne vor­bea despre adevărurile de credinţă şi viaţă duhovni­cească.
Odată, am făcut pâine de casă şi am simţit îndem­nul de a merge cu pâinea aceea proaspătă la Maica Teoctista. Când am ajuns, mi-a zis:
- Soră Maria, ştii cine te-a trimis?
- Nu ştiu.
- Maica Domnului. Că am rugat-o aseară: «Maică Sfântă, nu mai am pită, trimite-mi pe cineva cu pâi­ne».
Într-o zi, Maica Teoctista mi-a zis: «Soră Maria, ţin neapărat să ajungi la Părintele Ar­senie». La sfârşitul anilor '70 ai veacu­lui XX, Părintele picta biserica Sfântul Nicolae din satul Drăgănescu, nu de­parte de Bucureşti.

Neamul creştinesc

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

          Biserica Drăgănescu

În noiembrie 1979, nişte femei din Sibiu m-au îndemnat să merg la Dră­gă­nescu, cu o fe­meie pe care o voi întâl­ni în gară. Dar n-am în­tâlnit pe nimeni. Am ple­cat cu trenul, singu­ră, noaptea. În zori, am ajuns în Gara de Nord, la Bucureşti, şi-mi spu­neam: «Doamne, unde să mă duc? Înco­tro?...». Traseul mi-l explicaseră. Am luat tramvaiul, apoi un autobuz spre Mihăileşti şi, în fine, am ajuns la Dră­gănescu. Însă Părintele Arsenie nu era acolo. Am stat la Sfânta Liturghie. Era zi de sărbătoare: Intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie. M-am întors tot singură, meditând la ceea ce auzisem despre Părintele. Mă gândeam că ştie că l-am căutat. De Cră­ciun, noaptea, am visat că a sunat telefonul la poştă, în sat, şi că trebuie să plec un­deva. Pe vremea aceea nu aveam telefon. Dacă cineva avea de anunţat ceva, dădea telefon la poştă. A doua zi, poştăriţa îmi spune: «Ai primit un telefon de la o doamnă din Sibiu. Mi-a zis că deseară să mergi la Sibiu, la gară, ca să plecaţi împreună la Bucureşti».
Am călătorit cu mai multe femei. Am ajuns a treia zi de Crăciun, pe 27 decembrie, la praznicul Sfântului Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic. După slujbă, oa­menii care voiau să vorbească cu Părintele Arsenie s-au aşezat pe două rânduri. Părintele a venit la intra­rea în biserică, lângă uşă, cu faţa către altar. M-am ni­merit chiar în dreapta lui. Nu-l mai văzusem niciodată. Era îmbrăcat de iarnă, cu nişte pantaloni de postav, închişi la culoare, cu o scurtă.
- Haideţi, puneţi întrebări! - a zis Părintele. Spu­neţi repede, că nu pot sta cu voi de vorbă. Trebuie să plec.
Oamenii, pe rând, au început să întrebe. Fiecare cu problema lui. În timp ce le răspundea, m-a privit şi s-a înclinat. După câteva minute, a făcut iarăşi gestul aces­ta binevoitor. Nu ştiam ce să cred. Şi, a treia oară, a întins mâna dreaptă şi a dat mâna cu mine. Apoi s-a întors ca să plece. Atunci eu, care nu-i adresasem nicio întrebare, m-am repezit către uşa bisericii şi, când să închidă uşa, i-am zis:
- Părinte, aveţi milă şi de noi, că, ştiţi, suntem de alt neam.
S-a întors brusc şi mi-a zis hotărât:
- Ce alt neam, mă?!... Neamul creştinesc!
Pentru mine a fost o mare încurajare cuvântul aces­ta. Am priceput, dintr-o dată, că dincolo de nea­mul în care ne-am născut, de etnia din care facem par­te, pe care nu ne-o alegem, în viaţă e important să fii creştin adevărat, să fii în neamul lui Iisus Hristos.

Chemarea ortodoxiei

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

     Părintele Miron Mihăi­lescu

După acele crize ale băiatului, bolnav de diabet, Mai­ca Teoctista ne-a trimis la Părintele Miron Mihăi­lescu, la Ocna Sibiului, la Sfântul Maslu. Părintele Miron ne-a primit cu căldură, cu dragoste. După sluj­bă, l-a prins pe băiat de mână şi i-a spus: «Să rămâ­nem prieteni toată viaţa». Şi a zis către mine: «Ar fi bine să faceţi completarea botezului, să fiţi în rând cu ortodocşii, în Biserica cea adevărată, că atunci altfel sunt primite rugăciunile la Dumnezeu».
După ce l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, a fost la Drăgănescu şi sora mea, Ekaterina. L-a întâlnit şi a fost impresionată. Am hotărât să ne botezăm ortodox, să primim ungerea cu Sfântul Mir şi Sfân­ta Euharistie. Părintele Miron Mihăilescu ne-a botezat ortodox la Ocna Sibiului, în toamna anului 1981. Şi pe fiul meu, Mar­tin, şi pe băiatul Ekaterinei, Helmuth.
După Botez, am fost la Părintele Arse­nie. Ne-am întâlnit pe drumul dintre Mi­hăi­leşti şi Drăgănescu cu Părintele Petru Vamvulescu, slujea atunci la Ocna, care ne-a zis: «Nu vorbeşte Părintele Arsenie cu ni­meni». Avea zile în care nu vorbea cu oamenii. Eu aveam un bilet scris cu ceea ce aveam de zis. Maica Teoctista ne spusese să scriem pe un bilet. I-am dat Părintelui biletul, l-a citit şi, parcă acum îl văd, s-a şters cu mâna la gură şi a spus:
- Să nu vă mai uitaţi înapoi niciodată!
A făcut un pogorământ şi a vorbit cu noi. Şi am înţeles că prin Botezul ortodox, ungerea cu Sfântul Mir, prin Spovedanie şi Cuminecare s-a şters tot, că «ne-am îm­brăcat în Hristos» şi nicio urmă de în­doială nu trebuie să mai tulbure sufletul nostru.

Rostul încercărilor

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

Biserica evanghelică din Ruşciori

După trei-patru ani, cu greutăţi mari l-am convins şi pe soţul meu, Martin, să se boteze şi să ne cununăm ortodox. Nu pentru că ar fi avut ceva contra ortodoxiei sau ar fi ţinut la con­fesiunea luterană, ci pentru că nu e uşor să trăieşti creştineşte, să renunţi la plăceri. Or­todoxia înseamnă pocăin­ţă, smerenie, post, mărturi­sire, împăr­tă­şire; a-ţi schimba viaţa, a trăi cu Dum­ne­zeu.
Soţul era mecanic agricol, lucra pe tractor. A fost la gara din Ocna cu mun­citorii, ca să ia ceva dintr-un va­gon de marfă. Uşa vagonului are 800 de kile. O uşă mare, pe role. Se chi­nuiau s-o deschidă, dar nu reu­şeau. La un moment dat, a ieşit balamaua de sus şi uşa s-a înclinat. Muncitorii au fugit, iar Martin a încercat să ţină uşa singur. A venit peste el, l-a lovit la arcadă şi l-a trântit jos. Are şi acum o cicatrice. L-a izbit tare în cap. Inelele de la coloana vertebrală s-au băgat unul într-altul şi s-au fisurat. A fost o pedeapsă pentru că n-a ascultat. Ani de zile l-am tot chemat să vină la biserică, la slujbe, la Sfânta Litur­ghie. A venit pe capul lui acest necaz, pentru neas­cultare. Scrie Părintele Arsenie în cartea sa de predici, Cuvinte vii: «Lasă-te, frate, condus de un sfat dumne­zeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge şi n-are cine-l lega».
După un timp, într-o dimineaţă, la ora 5, după ce a plecat băiatul la lucru, m-am pus şi mi-am făcut rugă­ciu­nile. Şi numai ce aud din camera cealaltă: «Hi, hi, hi!...». Doamne, ce-i acolo?! M-am ridicat şi, când mă uit către soţ, am rămas uimită. Gâtul i se umflase până la umeri. Arăta ca un monstru şi nu mai putea respira. «Bagă, mă, degetul în gură!»... Doam­ne, ce-a mai fi asta, Doamne?!... Am făcut Sfânta Cruce peste el, i s-a tras uşor umflătura şi a ajuns iar la normal.
Ne-a spus Părintele Arsenie că atunci când nu tră­ieşti potrivit voii lui Dumnezeu, mai întâi ai un necaz la mână, apoi la picioare, la trup şi, dacă tot n-asculţi, la cap. După această păţanie, i-a făcut Părintele Miron completarea botezului. Şi apoi ne-a cununat, pentru că pro­tes­tanţii nu au cununia ca Sfân­tă Taină. Din cele şapte Sfinte Taine n-au păstrat decât Botezul şi Cuminecarea, dar şi acelea fără înţelesul şi pute­rea pe care le-o dau ortodoc­şii. De atunci trăim în rându­ială. Apoi m-am dus cu soţul la Părintele Arsenie. La Dră­gănescu, în curtea casei paro­hiale, Părintele a şe­zut pe un butuc de lemn şi noi pe două scaune şi i-a zis:
- Mă, ce ai făcut tu, com­pletarea Botezului, Mi­runge­rea şi Sfânta Împărtăşanie, ai făcut pentru să­nă­tatea ta! Şi s-a prins cu mâna de cămaşă şi a ridicat glasul: Şi pentru mântuirea ta şi pentru viaţa ta!!!

Autobuzul care aşteaptă

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

            Martin Ballasch


Când l-am cunoscut, Pă­rin­tele Arsenie avea 69 de ani, dar nu era îmbătrânit. În ur­mătorii ani, am fost de vreo 40 de ori ca să-l întâlnesc. Am fă­cut greşeli în viaţă, păcate, unele mici, altele mari, şi un astfel de om ştia să te pună pe calea cea bună. Ştia ce ai fă­cut, aşa cum numai un sfânt poate să ştie. Nu puteai as­cun­de ceva şi nici nu avea rost. Te ajuta să înţelegi unde ai greşit şi că tre­buie să ispăşeşti. Suferinţa, necazurile, durerile capătă altă valoare când ştii pentru ce le înduri. Eu mergeam la Părintele Arse­nie pentru mântuire, nu ca să-mi meargă bine aici, pe lumea asta. Am fost să-l rog să mă sprijine să mă pot mântui.
La Drăgănescu, oamenii veneau şi ple­cau, dar noi stăteam lângă Părintele până seara. Mergeam şi iarna, era frig, dârdâiam, eram obosiţi şi nemâncaţi, dar nu conta. Par­că acum îl văd în dreptul stranei din dreap­ta, şezând, şi ne tot vorbea, ne sfătuia. Noi plecam cu trenul de 7 seara spre casă şi ajungeam la Sibiu la 1 noaptea.
Odată, am mers la Părintele cu o femeie din Tăl­maciu. Era şi sora mea, Ekaterina. Femeia avea desa­gile pline cu de toate, încărcate de abia puteai să le ri­dici de la pământ. Cu mâncare pentru Părintele Ar­se­nie. O ajutam şi noi. De la Mihăileşti, am luat-o pe jos către Drăgănescu. Încă nu era lacul, nu era barajul pe râul Argeş. Deodată, a venit un autobuz de la Dră­gănescu şi, într-un loc mai larg, a întors şi a tras pe dreapta. «Hai, că ne aşteaptă!», le-am zis celorlalte. Ne-am urcat şi ne-a dus până-n sat. L-am revăzut pe Părintele, am stat de vorbă şi la plecare, i-a spus fe­meii din Tălmaciu: «Mă, să nu mai vii aşa de încăr­cată. Ai văzut c-a trebuit să-ţi trimit un au­tobuz».
Sora mea şi băieţii au fost odată la Drăgă­nescu, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Eu n-am fost atunci. Duminica următoare n-aveam pic de hodină. Simţeam un îndemn: că trebuie să plec la Părintele Ar­senie. Ardea inima în mine. Am plecat singură, cu trenul, noaptea. De la Gara de Nord urma să iau un troleibuz până la marginea Bucureştiului. Am stat 45 de minute şi n-a sosit. Ce mă fac, ce mă fac!? - mă tot tânguiam în sinea mea. Pier­deam autobuzul de Pădu­reni, care trecea prin Drăgănescu. În sfârşit, după vreo oră, a venit troleibuzul. Când am ajuns la autogara de unde trebuia să iau cursa de Pădureni, în sta­ţie era un sin­gur autobuz cu uşa deschisă: «Pădu­renii?», am întrebat pe şofer. «Da». «Nu mă luaţi şi pe mine?». «Du-te, doamnă, şi-ţi ia bilet!». «Dar mă aştep­taţi?». «Da, doamnă, te aştept». Când am ajuns la casa de bilete, casiera se răsteşte la mine: "Hai odată, că de când te aştept!”.
Eu, mirată, i-am dat repede banii, mi-a dat biletul, m-am urcat în autobuz, s-au în­chis imediat uşile şi am plecat. Am aflat că autobuzul ar fi trebuit să ple­ce la ora 8 şi era 9 fără un sfert. Nu ştiau oamenii de ce nu pleca. Autobuzul m-a aşteptat pe mine. Când am ajuns la Dră­gă­nescu, Părintele m-a întrebat: «Ei, cum ai călătorit?». «Bine, Părinte. M-a aş­tep­tat autobuzul.» «Păi, vezi, mă?»
Am fost sub purtarea sa de grijă. A ţinut în loc autobuzul, ca să-l prind eu. Ne spu­sese mai demult: «De când plecaţi de aca­să, eu vă apăr. " Mult i-a ajutat pe oameni. Despre Părintele Arsenie,

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Mărturia doamnei Maria Ballasch

          Vedere din Ruşciori

Maica Teoc­tista ne-a zis: «Părintele e şi-n ceruri. Noaptea, mai ales, e în ceruri». A vrut să spu­nă că, de multe ori, era răpit cu duhul la Cer.”
Plecând de la Ruşciori, m-am întâlnit la Sibiu cu preotul Irimie Marga, care-mi înlesnise întrevederea cu doamna Maria Ballasch. La despărţire, cu un gând admi­ra­tiv pentru cei care-şi iau în serios viaţa în Hris­tos, mi-a zis: "Oare cum ar fi arătat Europa, cum ar fi fost lumea, dacă nemţii ar fi fost orto­docşi?”.

Sursa



0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz