Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă
(Articol preluat din revista Formula As 5-12 ian 2017, Nicolae Craiut) 

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă - Medic şi ziarist braşoven, Nicolae Crăiuţ l-a cunoscut pe Părintele Arsenie în beciurile securităţii, fiind martor al unei vindecări cu adevărat minunate, pe care o relatează, cu credibilitatea specialistului -

La poarta infernului

Înainte de a învăţa de la ruşi metodele sălba­tice de smulgere a declaraţiilor de vinovăţie, Se­cu­­rita­tea comunistă din România se mai purta cu mă­nuşi. Agenţii recrutaţi dintre tinerii îndoctrinaţi în şco­lile de partid şi îmbrăcaţi în timpul servi­ciului în uni­for­me albastre mai rămăseseră cu o oarecare pojghiţă de bună cuviinţă, chiar dacă o afişau ostentativ. Cei doi indivizi care s-au pre­zentat în biroul meu, aflat la sediul "Cărţii Ar­delene" din Braşov, m-au salutat cuviincios şi mi s-au adresat cu ama­bi­li­tate: "Suntem ofiţeri ai Ministerului de Interne şi vă ru­găm să ne însoţiţi până la sediul nostru, pentru o simplă decla­raţie". În stradă mă aştepta o dubiţă albă, cu gea­murile fumurii. Am fost chiar stingherit de rapi­ditatea cu care mi s-a deschis uşa maşinii şi am fost invitat să iau loc. Fe­restrele ve­hi­culu­lui fiind mate, nu vedeam pe unde trec. M-a cu­prins grija doar după ce mi-am dat seama că nu sunt dus la sediul Miliţiei, care se afla în centrul urbei, ci eram trans­­portat mult mai de­parte. O frână bruscă mi-a dat semn c-am ajuns. Mă aflam în faţa unei porţi grele, de fier, blocată de un grup de femei, după aparenţă ţărănci, pur­tând coşuri mari, aco­perite cu ştergare. Una mai în vâr­stă mi-a strigat, fără să ţină seama de pre­­zen­ţa ofiţerilor care mă însoţeau: "Rogu-te frumos, spu­ne-i pă­rin­te­lui Ar­se­nie, de-l vei întâlni, că aştep­tăm la poar­­tă să ne trimită binecuvântarea!".

Eram în faţa vilei dr. Mihai Popovici, colabo­ratorul şi pri­etenul cel mai apropiat al lui Iuliu Ma­niu, doctrinar în­ţelept şi unul dintre condu­cătorii cei mai de seamă ai Par­­tidului Naţional Ţărănesc din Ardeal. Vizitasem în câ­teva rânduri vila aceea cochetă, tupilată în dosul Li­ce­u­lui "Andrei Şa­guna" din Braşov, şi ceea ce m-a izbit la în­­ceput a fost lipsa porţii de la intrare, care fusese o ade­vă­rată bijuterie, făurită din fier forjat, după un desen al faimoasei porţi de la Castelul Brandem­burg din Viena. Poarta ce s-a deschis în mod automat în faţa mea era o lucrare masivă, oribilă şi temută ca aspect, croită din tablă groasă de fier şi întărită cu ţevi sudate în cruciş, vopsită în culoarea ruginii. S-a închis în spatele meu, cu un zgomot sinistru. Neliniştea începuse să-şi pu­nă gheara pe gândurile până atunci limpezi şi în­cre­­ză­toa­re şi mi-a trecut brusc prin minte că mă aflu în faţa porţii Infernului lui Dante Alighieri, din "Divina Come­die", pe care era scri­jelit dez­nă­dăjduitul vers: "Lă­saţi orice speranţă voi, cei ce in­traţi". De altfel, amabilitatea afişată cu atâ­ta so­lem­nitate de către ofiţerii de Se­cu­ritate a rămas şi ea din­colo de poartă. Abia trecut de ea, o mână trans­­for­mată în copită m-a izbit în spate, împin­gân­du-mă să gră­besc pasul, ceea ce am şi făcut. Nu mai des­co­pe­ream ni­mic din ceea ce văzusem în vila Popovici, pe vre­mea când un grup de cărturari ne întâlneam acolo, spre a-i asculta dis­­tin­sele prelegeri din Istoria Artelor. Fru­moasa vilă fusese transformată în sediul Securităţii din Braşov.

Călugărul de la "Neagra"

Am fost dus în fostul "prânzitor", acum o cameră goa­lă, mobilată doar cu două mese de scânduri, un dulap şi câteva scaune. Un in­divid posac, care privea pe fereas­tră, mi-a porun­cit: "Scoate şireturile de la pantofi, cen­tura şi tot ce ai prin buzunare". Nedumerit de ceea ce mi se ce­rea, l-am privit în­de­lung şi am îndrăznit să-i rea­min­tesc cum că am fost invitat doar pen­tru o sim­plă de­cla­raţie. Mi-a tăiat-o scurt, strivind între dinţi şi o înju­ră­tură: "O simplă declaraţie? Om vedea noi. Deo­cam­dată grăbeşte-te şi fă ceea ce ţi-am spus, că nu am timp de pierdut în discuţii cu duşmanii poporului". Făceam parte, aşadar, din grupul fai­moşilor "duşmani ai poporului", care erau traşi pe rând în faţa tri­bunalului poporu­lui şi osândiţi pe viaţă, unii chiar şi la moarte. Cu aceeaşi bru­talitate, am fost condus apoi pe un lung coridor din care se deschidea o uşă spre o scă­ri­şoară ce cobora în piv­niţă. Gardianul m-a împins într-o încăpere rudi­men­tară, con­strui­tă gro­solan din scân­duri şi bârne, un fel de "NEA­GRA" de la închisori, în care se aliniau, una lângă cea­laltă, ce­lu­le­le improvizate cu repeziciune pen­­tru mul­ţi­mea de ares­taţi. Un bec de 25 W îm­prăştia o lu­mi­nă oar­bă în spe­lunca aceea rece, sporind, parcă, şi mai mult în­tu­nericul. Într-un târziu, după ce uşa de la capă­tul co­ri­do­rului pe unde ieşise călăuza mea în Infern a fost trân­tită, am auzit o voce domoală, dar fermă, parcă adu­cătoare de li­nişte, dar mai cu seamă de îmbăr­bătare, de care aveam mare ne­vo­ie în clipele ace­lea. "Bună ziua, creştine! Înlătură-ţi pe cât poţi teama, fiindcă aici nu eşti chiar singur. Eu sunt părintele monah Ar­se­nie de la Mânăstirea Sâm­băta, adus aici ca şi dum­nea­ta, bănuiesc, pentru fapte pe care nu le cunosc şi nici nu le-am săvâr­şit. Vom împărţi, deo­camdată, noi doi, spa­ţiul acestei intrări în iad, dar cu ajutorul lui Dum­ne­zeu vom rezista şi ne vom izbăvi. Vor mai sosi şi alţii. Să nu schim­băm între noi nicio vorbă atunci când se află prin preajmă vreun nelegiuit din cei de sus, pentru că riscăm să fim amestecaţi în cine ştie ce complot. Ăştia de-abia aşteaptă o astfel de ocazie. Vor cu tot dina­dinsul să ne scoa­tă vinovaţi de dezas­trul ţării".
Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă

Sediul fostei Securităţi din Braşov

După ce i-am spus cine sunt, m-am grăbit să-i aduc la cunoştinţă dorinţa femeii aceleia bătrâne, care mă în­tâm­­pinase la intrarea în clădirea Securităţii, cu rugă­mintea de a le trimite binecuvântarea sa. "Cum puteţi să le bine­cu­vântaţi, prea­cu­­vioase părin­te, în situaţiunea în care vă aflaţi?", l-am întrebat cu ne­dumerire. "Toc­mai cu ajutorul nelegiuiţilor. Femeile care mă aşteap­tă la poartă zile la rând, unele sosite tocmai din Ţara Făgăraşului, vin în­căr­cate cu cele mai alese bucate şi băuturi. Ele ştiu prea bine de ce fac acest efort. Bunătăţile pe care mi le trimit să le binecu­vântez, dar mai cu seamă băuturile, sunt se­chestrate de flămânzii aceia din birouri, aşa că nu-ţi va fi de mirare dacă spre seară ai să auzi bătăi din pi­cioa­re şi chiar cântec de voie bună. În schimb, pâinea şi o parte din vin le sunt întoar­se femeilor. Printre ele se află şi mul­te bolnave, încredinţate că, gus­tând din bucatele bi­ne­cuvân­tate de mine, se vindecă. Sunt atât de credin­cioa­se, încât tăria credinţei lor chiar le vindecă. Prin lumea noastră cea îngustă, unii ne­cre­din­cioşi au răs­pândit zvo­nuri cum că aş fi un şar­la­tan, iar vin­de­că­rile celor sufe­rinzi s-ar fi pro­dus oricum, chiar şi fără de ajutorul meu. Niciodată nu mi-am asumat pu­te­rea de vin­decare, fiind con­

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă

vins că cel care-i ajută să sca­pe de du­reri este unul singur, Dumne­zeu. Eu nu fac altceva decât să le in­su­flu încrederea în izbăvire, cu ajutorul Celui de Sus."

Universitatea din celulă

În dialogurile purtate ulte­rior, părintele Arsenie mi-a măr­­turisit că studiase medici­na, astfel că multe dintre sfa­turile şi îndrumările sale către cei bolnavi se bazau şi pe ştiinţă, nu numai pe credinţă. L-a sur­prins plăcut şti­rea că studiasem şi eu aceeaşi profe­sie. Dornic de cunoaş­tere şi fără să se ru­şineze de fap­tul că se instruia (deşi îl consideram un erudit), m-a rugat să-i ţin o adevărată pre­legere din specia­litatea pe care o practica­sem la clini­cile universitare din Cluj, şi anu­­me, bolile venerice. Câ­te­­va zile la rând, aflând că dis­cu­ţia noastră pe teme de me­di­cină - mai cu seamă pe aceea a bolilor venerice, care bân­tuiau întocmai ca o epi­de­­mie - este ascultată şi de câţiva securişti, stre­curaţi în vâr­ful picioarelor pe scăriţa de la intrarea în pivniţă, pă­rin­­tele Arsenie mi-a sugerat o prelungire sine diae a su­biec­­tului. Si­filisul nu pre­zenta niciun pericol politic.
Cât am stat în beciul Se­curităţii, nu am avut nicio­da­tă prilejul să stau de vorbă cu părintele Arsenie Boca de aproape, unul în faţa celui­lalt. Îl întrezăream prin întu­neri­cul umed, în partea cea­laltă a încăperii şi în rarele cazuri când era dus în birou­rile de sus pentru vreo con­frun­tare cu un arestat. De aceea, în memoria mea nu a rămas zugrăvită de­cât o um­bră încovoiată, purtând o bar­bă stufoasă. Avea statură mij­locie, iar capul - aco­pe­rit cu un soi de tichie neagră, şi-l ţinea puţin aplecat înspre piept. Era îmbrăcat în rasă călugărească, dar nu purta nelipsita lui cruce de lemn, cioplită chiar de dânsul, pe care călăii i-o confisca­se­ră, odată cu Evan­ghelia şi o sti­clu­ţă cu mir sfinţit, de ca­re nu se des­păr­ţea niciodată. Spre sur­prinderea noas­tră, deşi discuţiile pe care le aveam se pur­tau pe teme de ştiinţă, securiştii se în­lo­cuiau unul pe ce­lălalt din zece în zece minute, pen­tru a izbuti să aş­tear­nă pe hârtie con­ţinutul acelor con­vorbiri, doar-doar se va stre­cura cumva printre subiecte vreu­nul pe care să-l apu­ce de coadă şi să-l trans­forme în acuză. Am răsfoit, apoi, din me­morie, ca şi când ne-am fi aflat într-o bibliotecă, pe marii autori italieni, germani şi fran­cezi, care s-au ocu­pat, unii din simplă curiozitate, alţii, precum Gio­vanni Pa­­pini, din profundă credinţă, de viaţa şi mai cu seamă de minunile pe care le săvârşise Iisus Hris­tos. Părintele 

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă

Arsenie era un erudit cu lecturi bogate şi alese, convins că Dum­nezeu le încredinţase multor aleşi din­tre oamenii înzestraţi cu darul credinţei acea putere de a vindeca bol­navii. Nu mi-a măr­tu­ri­sit-o răspicat, dar am în­ţeles cât este de preocupat de înal­ta putere cu care Dumnezeu îl înzes­tra­se şi pe care aveam s-o des­copăr nemijlocit.

Miracolul
Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă

Tribunalul din Braşov (azi refăcut). În spate se afla închisoarea pentru femei, la etaj, şi pentru bărbaţi, la parter şi subsol


Într-o zi, către seară, discuţiile noastre au fost între­rupte de nişte zgomote neo­bişnuite până atunci, izbituri şi înju­ră­turi care tra­ver­sau podeaua ce ne despărţea de prân­zi­to­rul de dea­su­pra, trans­for­mat acum în cameră de tortură. După ce totul s-a potolit, vreo patru gealaţi din aceia cu pu­teri animalice au coborât pe braţe un trup de om, şi ace­la, din câte am putut vedea, de statură uriaşă. L-au aşe­zat într-o celulă de lângă cea în care se afla pă­rin­tele Ar­senie şi au plecat. A rămas întins pe prici vreo câ­te­va ore. Părea leşinat. Gemea. Aşa am putut con­stata că trăieşte. Întocmai cum procedase cu mine, atunci când am fost coborât în pivniţa securităţii, părintele călugăr l-a în­trebat cine este."Sonea", a reuşit să silabiseas­că cel în­trebat. Era o cu­noştinţă comună! Eruditul om de ştiinţă, doctorul Oc­tav Sonea, şeful Labo­ratorului de Analize Me­dicale din Bra­şov. A reuşit să mai pronunţe: "O, Doam­ne!", apoi a tă­cut din nou. Târziu, în noapte, s-a trezit, şi astfel pă­rin­tele a izbutit să-l întrebe ce i se întâmplase.
Octav Sonea fusese, în timpul studenţiei, cam­pion na­ţio­nal la aruncarea greutăţii şi a discului. Rămăsese su­plu şi puternic, impunând respect nu numai prin ştiinţa sa, ci şi prin aspectul său maies­tuos. Fusese arestat întocmai cum ne luaseră şi pe noi, pentru o "mică decla­raţie". Nu am putut sta­bili ce anume l-a provocat pe fal­nicul medic - pe­semne o pal­mă a unui călău, căreia i-a răspuns cu o lovitură de pumn. Acelea au fost bufniturile pe care le auzisem în ca­me­ra torturilor. Doctorul a fost legat cu mâi­nile şi cu pi­cio­arele, aşa cum sunt căraţi urşii dobo­râţi de vânători, şi-apoi bătut cu sălbăticie la tălpi, cu ran­ga de fier. I-au fost zdro­bite toate vinişoarele şi arterele de pe extremităţile trupului şi-apoi a fost cobo­rât de pe masă şi silit să danseze Conga (un dans la modă pe vremea aceea, inspi­rat din folclorul ne­gri­lor africani). Nu­mai că victi­ma leşi­na­se şi a fost că­rată în acea stare până în ce­lula din pivniţă. Dân­du-şi sea­ma, pe­semne, de gra­vita­tea ca­zu­lui (pe vremea aceea, regi­mul mai păstra oare­ce rela­ţii cu Occi­den­tul şi-i pă­sa de co­men­tariile as­­pre ale Eu­­ro­pei Libe­re), co­man­da­men­tul Se­cu­ri­tă­ţii i-a îngă­duit pă­rin­­te­lui călugăr Arse­nie să doc­to­ri­ceas­că vic­ti­ma, repu­taţia sa de vindecător fiind cu­nos­­cută şi de supe­rio­rii gra­daţi. Tor­ţiona­rii erau con­ştienţi, de alt­minteri, că, dacă ar fi fost trans­por­tat la spi­tal, re­zul­tatul era cel fa­tal: am­putarea picio­ru­lui can­­gre­nat, cu prea puţini sorţi de salvare a vieţii.
Fusese tocmai ziua în care, cu aceeaşi "amabi­li­ta­te", cei doi ofiţeri care m-au adus în be­ciul vilei Popo­vici m-au in­vitat să-mi strâng degrabă lucrurile, în­trucât urma să plec. Oribila poartă de fier s-a închis cu zgomot în spa­tele meu şi, cu aceeaşi du­biţă albă, care vâra spaima în oasele celor care o ză­reau oprită la colţ de stradă, în loc să mă ducă aca­să - aşa cum îmi fulge­rase o clipă prin minte - m-am trezit în faţa altei porţi, de data a­ceas­ta cioplită din­tr-un lemn dur. Era poarta prin care tre­ceai într-o altă in­stituţie de supliciu, aceea a Închisorii Tribunalului din Braşov.
Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă

Mulţimi de ţărani la Sâmbăta. Majoritatea lor l-au urmat în toate locurile unde a ajuns. Inclusiv la porţile securităţii din Braşov

După o lună de zile, în noua celulă unde mă insta­la­seră, a fost adus de la Se­cu­ritate şi doctorul Oc­tav Sonea. Era slab, şchio­păta, dar piciorul rănit era vindecat. Ca medic, mi se părea in­credibil şi l-am întrebat ce s-a în­tâm­­plat. Fusese tămăduit de pă­rin­tele Arsenie, care îl obli­­gase să-şi ţină piciorul zdrobit, zi şi noap­te, în firul de apă ce curgea prin­tr-o latură a temniţei. În vremea asta, duhov­ni­cul de la Sâm­băta se rugase necontenit, sfă­tuin­du-şi pa­cientul să facă la fel:"Dacă te rogi şi crezi, Dum­­nezeu te va aju­ta să te vindeci. Roa­gă-te!" Ceea ce bolna­vul a şi fă­cut. Într-o lună, talpa pi­cio­rului a început să fie din nou sen­sibilă, culoa­rea neagră, care defi­neşte apa­riţia cangrenei, s-a transformat, încetul cu înce­tul, mai întâi într-un roşu aprins, apoi a luat culoa­rea pielii, ră­mânând doar ten­doanele încă dureroase, iar ar­ti­­cu­la­ţiile, umflate şi anchilozate. Dar trăia şi păşea, în­fio­rat de mi­nunea care se întâmplase cu el.
0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz