A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini tară umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri (Isaia 28,7) biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea. Sigur că aceştia, prin viaţa lor, nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. în jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea, nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului Isaia 24, 2). Dar, de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală. Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni: pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia - ca să vie iarăşi la starea de milostivire. În toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sa de-a tălmăci tainele iconomiei divine, înduplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

0
0
0
s2sdefault

„Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc într-înşii murmurând toate păcatele oamenilor. Căci prin cei desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindă şi într-înşii iarăşi toată firea omenească-şi simte durerea şi păcatul. Abia lor le îngăduie atotştiutorul Dumnezeu să bată război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-l ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi, strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că sunt în lumea aceasta, ard pe „stăpânitorul” ei în inimă, ca o sabie de văpaie.

Această nebănuită simţire a neputinţelor, întru care se desăvârşeşte darul lui Hristos, ne face înţeleasă mutarea din cele de aici a unui cuvios părinte: "Venind el la vremea mutării din viaţa aceasta, şi în jurul lui şezând Părinţii, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: „Iată Awa Antonie a venit”. Şi după puţin a zis: „Iată ceata Proorocilor a venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: „Iată ceata Apostolilor a venit”. Şi s-a îndoit faţa lui în strălucire. Şi se părea ca şi cum ar vorbi cu cineva, şi i s-au rugat lui bătrânii zicând: „Cu cine vorbeşti, Părinte?” - Iată îngerii au venit să mă ia, şi mă rog ca să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin”. Şi i-au zis lui bătrânii: „Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, Părinte! ” Şi le-a zis lor bătrânul: „Cu adevărat nu mă ştiu pe mine să fi pus început (pocăinţei) ”. Şi au cunoscut Părinţii că a ajuns desăvârşirea. Şi iarăşi de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele, şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: „Vedeţi, Domnul a venit, şi zice: „Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!” Şi îndată şi-a dat duhul, şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut tot locul de bunămireasmă”. (Patericul, ed. III, Râmnicul Vâlcea, 1930, p. 211-212.)

Cu aceste graiuri trece pragul dincolo, în adâncul smereniei, nevoitorul ce a ajuns desăvârşirea.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

0
0
0
s2sdefault

Să zicem că o pereche de oameni n-au avut pacoste cu viciile tinereţii, deci n-au sistemul nervos şubrezit dintr-o vină ca aceea. Totuşi, nevoile vieţii ostenesc nervii oricui. Această ostenire a vieţii e de fapt o ostenire a elanului, a agerimii, a vioiciunii rezistente a sistemului nervos şi a celorlalte ţesuturi şi umori. Acestea toate se înscriu numaidecât în patrimoniul genetic al eredităţii, în vreme şi pe măsură ce se adaugă. Factorul biologic al eredităţii rezumă starea oricărui moment, precum şi situaţia biopsihică a părinţilor, fie aparte, fie angajaţi în procesul rodirii. Proba o dau copiii, care vin la intervale mai mari de vreme. Cei din tinereţe sunt mai vioi, mai sprinteni, mai sănătoşi, mai ageri la minte; pe când copiii veniţi mai la bătrâneţea părinţilor sunt mai molâi, mai împiedecaţi, mai bătrâni. Nu au nici o vină şi nici un leac. Aşa sunt construiţi genetic şi ireversibil, realizându-se armonia ce se vede, cu materialul ce li se dete, în răstimpuri de vreme. Revenind la corespondenţă, pricepem mecanismul după care apare în lanţul cromozomilor roiul boabelor de neghină, genezele recesive şi ravagiile ce le pot face ele, dacă nu sunt scoase din lucru de perechea mai sănătoasă a celuilalt părinte.

Mai sunt urmări ale desfrânării şi destul de grele încă din tinereţe. Poate s-a bănuit din cele de până aci, că organismul întreg se piperniceşte, glandele în totalul lor rămân atrofiate, scoase din lucru şi cu toate urmările acestui dezechilibru umoral. Aşa se ajunge pe rând la atrofierile diferitelor organe din iconomia generală a corpului, şi aşa apar sterilitatea, nevrozele şi o stare generală de boală, sau o predispoziţie spre tot felul de boli.

Nu mai vorbesc de stările sufleteşti: frica, slăbirea minţii, obsesii, ideile fixe, răstălmăcirea înţelesurilor, şi o continuă muncire de conştiinţă. E reacţiunea sufletului la starea mizerabilă în care i-a ajuns casa prin patimi.

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

0
0
0
s2sdefault

 O parte din mesajul care însoțea această fotografie: “Familia din acest portret, pe nume Huţanu, este din Brusturi, jud. Neamt; a participat activ la constructia Slatioarei, l-a adapostit pe Sfântul Glicherie şi a ctitorit biserici în vremurile de grea prigoană: cu alte cuvinte, ţărani ortodocşi români adevăraţi!“ (Sursa fotografiei:  http://www.crucea.ro/)

„Viaţa aspră a ţăranului e mai puţin folositoare întreţinerii naţiunii prin alimentele pe care i le procură, decât prin seva puternică a temperamentului şi a caracterului ce i le dă omului contactul cu pământul; şi dacă trebuie să venerăm aceste membre active care se angajează vitejeşte în sarcinile necesare, o facem pentru că în forţa, în frumuseţea, în sănătatea muncii corporale ei exprimă şi realizează deodată însănătoşirea morală, pacificarea lăuntrică şi vigoarea voinţei. Deci nu menajând forţele noastre le întreţinem mai bine... E o tactică greşită de-a ceda moleşelii, de a-ti da prea mare atenţie ţie însuţi, de a te răsfăţa: tocmai uzându-ne energia, deşi s-ar părea că o sacrificăm şi o mortificăm, dimpotrivă, prin întrebuinţarea ei o reparăm şi o amplificăm. În acest domeniu al acţiunii voluntare cu cât o răspândeşti cu atât o ai mai mult." (M. Blondei, op. cit. vol. II. pp. 196-197)

„Acţiunea nu se poate produce decât stârnind o luptă internă şi triumfând încă de la început asupra sistemului contradictoriu care s-a format împotriva iniţiativei ei. Ea angajează toată viaţa noastră organică şi mintală, din momentul în care se produce. Dar dacă e adevărat că această unitate totală şi exclusivă a actului contribuie la dependenţa mutuală a corpului şi a sufletului, nu se face aceasta în dauna bogatei varietăţi a cugetării sau a infinitei puteri a libertăţii? Nu. Supunând voinţa simplicităţii strâmte a unei ieşiri unice, acţiunea este pentru ea calea de expansiune şi de îmbogăţire.” (M. Blondei, op. cit. vol. II. pp. 215-217)
„Un mare efort pe care-l facem, o decizie bărbătească pe care o susţinem ne aduce un sentiment de trezire şi de mai vie claritate. Câtă vreme nu acţionezi, nu te cunoşti. Până nu acţionezi trăieşti şi cugeti ca într-un vis, ca într-un scurt moment de luciditate între două somnuri, fără să ai destulă putere să te ridici pentru a deschide ochii ca să vezi şi să porneşti. Această atitudine trebuie condamnată cu hotărâre pentru că e contrară mişcării celei mai sincere şi mai esenţiale a naturii noastre. Dar cum să cunoşti tot ce se agită în universul nostru, interior; cum să ştii dacă ai o atenţie destul de netă, o intenţie destul de precisă, o ardoare destul de vie, o voinţă adevărată...? Garanţia şi criteriul sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestă cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul este o descoperire a stării noastre profunde. Manifestând răul spre care suntem înclinaţi, chiar slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi reconfortant... descoperire cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai degrabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ne facem aşa cum vrem... Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească a studia curentele care ne poartă uneori fără ştirea noastră...” (M. Blondei, op. cit. vol. II. pp. 218-221)

Sursa textului: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2003, p.166

0
0
0
s2sdefault

suferintaNimic nu chinuie omul mai tare, decât ideile greşite. Dumneata trebuie să te împaci cu situaţia sănătăţii mai puţine. A dori, la disperare, o sănătate deplină poate duce până la sinucidere. A dori să lucrezi mai mult, a fi nemulţumită că nu poţi să urci scările, că nu poţi aduce apă, spăla sau alte lucrări, duce la stări sufleteşti în care blestemi părinţii, lumea şi poţi învinui şi pe Dumnezeu. Ideile greşite ameninţă să-ţi dărâme şi ultimul suport sufletesc: credinţa.
Dumneata să fii recunoscătoare purtării de grijă a lui Dumnezeu, că ai cu cine te ajuta, cine să te îngrijească şi celelalte. A cere o minune e prea mult. Credinţa nu implică numaidecât o tămăduire organică. Credinţa numai atât ne dă: „linişte sufletească" în orice împrejurare ne-am găsi.
Viaţa cere şi răbdare. Răbdarea e o virtute şi o credinţă. Pe deasupra, liniştea sufletească o mai asigură şi convingerea că suferinţele pe care le avem de dus, inevitabil sunt cu un rost, pe care neînţelegându-l limpede, nu-l aprobăm cu uşurinţă. Bine ar fi să fim atât de creştini încât să răbdăm cu bucurie orice răstignire pe cruce, fie că toată viaţa pământească a noastră, nu-i decât o agonie pe cruce. Suferinţa - mai ales cea inevitabilă - poate fi întoarsă în favorul nostru, când o acceptăm. Cu asta se face dintr-o dată uşoară. Dacă suntem aşa de slabi în faţa suferinţei, aceasta dovedeşte cât de slabi creştini suntem.Creştinismul nu înlătură suferinţa, ci schimbă punctul de vedere asupra ei. Suferinţa e singura condiţie de purificare a sufletului. De aceea Iisus n-a înlăturat toate suferinţele întâlnite, ci a corectat, prin pilda proprie, modul de a le primi. Iisus n-a fugit de suferinţă, cum fugim noi... Deci nu putem cere să-Şi schimbe învăţătura, fiindcă noi suntem prea slabi. Printre ideile greşite, sunt bănuielile, prejudecăţile, care distrug. (Din caietul maicii Timoteia de la Prislop).
Sursa foto: internet

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz