Icoană pictată de Părintele Arsenie Boca- Maica Domnului cu Pruncul Iisus îmbrăcat în zeghe

Aproape n-aș putea spune când s-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinațiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită și de noi. Aceasta se petrece în viață prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi- cât abia de rămân zile neumbrite de tristețe- și desăvârșit se biruie prin moarte. Așa se restabilește temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică și ajunge expresie și mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului- Om, înviat.
Tot așa și noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească viața de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viață pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neștiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut așa; nici noi să nu facem.

S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viața lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit și biruința cea mai mare: învierea, sau omorârea morții. Căci Iisus o biruise în viață; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o și pentru toți oamenii, de la începutul până la sfârșitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezășia că vom învia și noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veșniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni. Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluiește obișnuitul în care dormim, și poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credință, viața noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată și neliniștită.

0
0
0
s2sdefault


"Rugaciune" -Constantin Brancusi-

Unii ne laudă alţii ne ocărăsc.
- Cei ce ne ocărăsc sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. (Noi bine ştim cum stăm cu cei trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi negrija)...
Laudele mai degrabă ne pot primejdui cu „căderea la laudă". Căci acestea, chiar de-ar fi şi adevărate, învie în noi iubirea de sine şi slava deşartă.
Pe câţi nevoitori ai pustiei n-a surpat vicleanul, lăudându-i pentru nevoinţele lor, iar ei au căzut la laudă, pentru că au călătorit fără întrebare şi sfat.
Ba şi pentru smerenie i-a lăudat pe unii. Iar aceia nepricepând vicleşugul, că erau „cu prostime", s-au bucurat şi au primit lauda. Aşa s-au aşezat viclenii „greceşte" în inima „smeritului" şi le-au făcut smerenia mincinoasă şi i-au sălbătăcit faţă de ascultare şi sfat.
- Şi care-i atunci smerenia cea adevărată ?
- Numai una este: cea din ascultare, dusă până la desăvârşita lepădare de sine, de tot ce ai şi de tot ce eşti. În aceasta S-a îmbrăcat Domnul Hristos toată vremea, dar cu deosebire în Săptămâna Patimilor, de aceea sfântul Isaac Sirul a numit smerenia „Dulama lui Dumnezeu". Aceasta a confirmat adevărul şi posibilitatea Predicii de pe Munte -Domnul Hristos făcându-Se „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce" (Filipeni 2,8).
Deci ascultare şi de porunca morţii, când împrejurarea o cere. De aceea nu e smerenie prin mănăstiri, că nu e ascultare, şi, fără aceasta, nu e darul şi dulama lui Dumnezeu printre noi.

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.

0
0
0
s2sdefault

calugar Sursa foto

„Rădăcina necazurilor e aceeaşi cu rădăcina răutăţilor: păcatul - înfrângerea morală a omului, când el conspiră cu diavolul contra Legii lui Dumnezeu. Atunci se transformă omul - fiul lui Dumnezeu în fiul diavolului, prin ascultarea de acesta. El îi imprimă spiritului, minţii şi inimii, pecetea firii sale: autonomia, răzvrătirea şi autoîndumnezeirea.
Cu pecetea acestor caracteristici iese din împărăţia Harului sub focul mâniei lui Dumnezeu, ajungând fiul pieirii.
Necazurile, târcoalele morţii, sunt numai primele unelte ale lui Dumnezeu, ca să-l trezească şi să-i deschidă ochii să vadă că aşa merge în întuneric, în împărăţia morţii.

Dacă omul stă prea mult în ascultarea celui viclean, pierde credinţa, i se întunecă mintea, nu mai ascultă de nimeni, face din necazuri „motiv" de necredinţă, a cărei final e fie sinuciderea, fie nebunia.
Când oamenii o apucă pe acest „drum larg" al pieirii, când - cu timpul - relele devin deprinderi, „a doua natură", să te ferească Dumnezeu să le stai în cale şi să-i opreşti. Te vor călca în picioare, te vor dispreţui, din retrograd nu te vor scoate, din anacronic nu vei ieşi decât suflându-te din cale sau răstignindu-te pe cruce.
În „lumea aceasta" nu poţi crede în Dumnezeu nepedepsit.
Şi, pentru credinciosul luminat de Har, soarta aceasta e firească: viaţa lui Iisus se arată şi în ucenic. Acela e ucenic, care are iubirea de Dumnezeu şi de oameni până la cruce: Nu urăşte oamenii de pe nici o cruce pe care-l răstignesc ei. Aceasta este iubirea care nu cade niciodată. Aceasta e porunca supremă, Testamentul lui Iisus Hristos: cauza lui Dumnezeu pe pământ, pentru care ucenicii Săi nu-şi cruţă viaţa. Aşa se biruie diavolul.”

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.

0
0
0
s2sdefault
received_875681765831650 „Oamenii se conduc după trup, după instincte, nu după raţiune şi aproape deloc nu se lasă conduşi de Dumnezeu. Nu vor să fie conduşi de Dumnezeu. Aceasta li se pare cea mai mare suferinţă, cea mai cumplită tiranie. Aceştia sunt „cei trupeşti". Toţi aceştia fug de cruce ca de ceasul morţii.
Doi inşi fug de cruce: omul şi diavolul; omul lumii acesteia şi fiii diavolului.
Crucea e simbolul unei concepţii de viaţă: capacitatea de jertfa pentru cauza lui Dumnezeu în lume, între oameni, cu tine însuţi - că dacă vrei să fii fiul lui Dumnezeu, trebuie să te lepezi de tine, să-ţi iei crucea şi să urmezi lui Hristos. 
Adică să-ţi integrezi concepţia jertfei egoismului, a subiectivismului, a existenţei pentru sine. — Că numai aşa poţi ierta pe toţi cei ce-ţi greşesc ţie, pentru că tu nu mai exişti, nu te lezezi, nu te mai aperi. - Are Cine - dacă mai trebuie.
Aşa doar, de pe cruce, poţi ierta, binecuvânta, face bine - cum cere una din fericiri.
Ce paradox între cruce şi fericire... (acabei VI)
Rog dar pe cei ce vor ceti această carte, să nu se îngrozească din cauza acestor suferinţe, ci să socotească muncile acestea că nu spre pieire, ci spre învăţătură au fost neamului nostru.
Că dacă Domnul nu lasă multă vreme pe cei ce lucrează fărădelege, ci degrab îi aruncă în munci, semn de mare facere de bine este.
Ceilalţi, cu un aparataj cât mai bun posibil, sunt capabili să „prindă" principiile - legile divine ale universului şi ale atomului.
Aceştia se integrează în Adevăr. Aceştia au ceva de spus oamenilor de la Dumnezeu. Şi oamenii nu ştiu cu câtă încăpăţânare i-a înzestrat Dumnezeu pe aceia cărora le-a dat să spuie ceva oamenilor.
„Pe calea vieţii nu vei întâlni niciodată raţiunea ei de-a fi" - că nu se explică prin sine. „Raţiunea suficientă" o are într-ALTCINEVA.”

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.






0
0
0
s2sdefault
Judecata
"Judecata sufletului" - Pictura a Parintelui Arsenie Boca,
Biserica Sf Nicolae, Draganescu
„Unde eşti şi în ce te afli într-un moment dat? -  în Har sau sub judecată?
Că dacă „împărăţia lui Dumnezeu nu e numai un eveniment viitor ci o realitate prezentă, atunci scenariul slăvitei A Doua Veniri şi a Judecăţii de pe urmă, nu face decât să proiecteze în lumina lui Dumnezeu şi în simultaneitatea eternităţii ceea ce se împlineşte astăzi în taina şi în durata istoriei. Căci în tot momentul omul îşi exprimă apartenenţa sa şi-şi precizează destinaţia sa; în tot momentul se verifică autenticitatea credinţei sale şi se împlineşte judecata sa; în jurul lui şi în el se exercită antagonismul ireductibil al idolatriei pământului şi al recunoaşterii singurului Hristos (ca sens al vieţii).
Cuvântul profetic invită pe credincios să aprecieze gravitatea eternă a fiecărei clipe; ea, gravitatea, nu îngăduie nici distracţia, nici uşurătatea, nici compromisurile, ci provoacă angajarea imediată şi integrală." Situând existenţa prezentă în perspectiva Parusiei, Apocalipsa arată că Domnul Hristos este „Alfa şi Omega, începutul şi Sfârşitul" (Apocalipsă 1,8; 21,6; 22,13).”

Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.

 

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz