Moartea care dobândește Învierea
- Scris de admin
- Categoria părinte: Părintele Arsenie Boca
Icoană pictată de Părintele Arsenie Boca- Maica Domnului cu Pruncul Iisus îmbrăcat în zeghe
Aproape n-aș putea spune când s-a smerit Dumnezeu mai mult înaintea omului: când S-a răstignit pe cruce, sau când S-a pogorât din slava Lui de Dumnezeu, întrupându-Se în biata fire omenească.
Făcându-Se om se face carne, cu toate înclinațiile ei. Dar Iisus n-a ascultat de ele de toate. Înclinarea senzuală a fost biruită, ca să trebuiască a fi biruită și de noi. Aceasta se petrece în viață prin neîncetata lepădare de sine, prin crucea noastră cea de fiecare zi- cât abia de rămân zile neumbrite de tristețe- și desăvârșit se biruie prin moarte. Așa se restabilește temelia cea străveche.
Prin moartea pe cruce trupul se purifică și ajunge expresie și mijloc direct al Duhului dumnezeiesc, devine adevărat trup spiritual al Dumnezeului- Om, înviat.
Tot așa și noi, ne rugăm lui Dumnezeu să ne curățească viața de întinăciune. El ne trimite câte-o răstignire în fiecare zi, câte-o săptămână a patimilor, câte-o viață pe cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neștiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut așa; nici noi să nu facem.
S-ar putea spune că Iisus S-a născut pe cruce.
Toată viața lui Iisus a fost ca atare. Iar din cea mai grea cruce: moartea, a izbucnit și biruința cea mai mare: învierea, sau omorârea morții. Căci Iisus o biruise în viață; iar cu moartea Sa, cea de bună voie a biruit-o și pentru toți oamenii, de la începutul până la sfârșitul lumii.
Cu Învierea lui Iisus avem chezășia că vom învia și noi, ca Iisus, căci El e începătorul, pentru noi, în toate. Altă mărturie a veșniciei noastre, mai tare ca aceasta, nu ne-a dat nimeni. Poate că tocmai fiindcă e cea mai tare, uluiește obișnuitul în care dormim, și poate tocmai de aceea nu îndrăznim să credem în învierea noastră. Iar fără această credință, viața noastră parcă n-are sens, nici scop în sine, tare-i decolorată și neliniștită.
Lauda, ocara şi smerenia
- Scris de admin
- Categoria părinte: Părintele Arsenie Boca
"Rugaciune" -Constantin Brancusi-
Unii ne laudă alţii ne ocărăsc.
- Cei ce ne ocărăsc sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. (Noi bine ştim cum stăm cu cei trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi negrija)...
Laudele mai degrabă ne pot primejdui cu „căderea la laudă". Căci acestea, chiar de-ar fi şi adevărate, învie în noi iubirea de sine şi slava deşartă.
Pe câţi nevoitori ai pustiei n-a surpat vicleanul, lăudându-i pentru nevoinţele lor, iar ei au căzut la laudă, pentru că au călătorit fără întrebare şi sfat.
Ba şi pentru smerenie i-a lăudat pe unii. Iar aceia nepricepând vicleşugul, că erau „cu prostime", s-au bucurat şi au primit lauda. Aşa s-au aşezat viclenii „greceşte" în inima „smeritului" şi le-au făcut smerenia mincinoasă şi i-au sălbătăcit faţă de ascultare şi sfat.
- Şi care-i atunci smerenia cea adevărată ?
- Numai una este: cea din ascultare, dusă până la desăvârşita lepădare de sine, de tot ce ai şi de tot ce eşti. În aceasta S-a îmbrăcat Domnul Hristos toată vremea, dar cu deosebire în Săptămâna Patimilor, de aceea sfântul Isaac Sirul a numit smerenia „Dulama lui Dumnezeu". Aceasta a confirmat adevărul şi posibilitatea Predicii de pe Munte -Domnul Hristos făcându-Se „ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce" (Filipeni 2,8).
Deci ascultare şi de porunca morţii, când împrejurarea o cere. De aceea nu e smerenie prin mănăstiri, că nu e ascultare, şi, fără aceasta, nu e darul şi dulama lui Dumnezeu printre noi.
Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.
La definitia pacatului
- Scris de admin
- Categoria părinte: Părintele Arsenie Boca
Sursa foto
„Rădăcina necazurilor e aceeaşi cu rădăcina răutăţilor: păcatul - înfrângerea morală a omului, când el conspiră cu diavolul contra Legii lui Dumnezeu. Atunci se transformă omul - fiul lui Dumnezeu în fiul diavolului, prin ascultarea de acesta. El îi imprimă spiritului, minţii şi inimii, pecetea firii sale: autonomia, răzvrătirea şi autoîndumnezeirea.
Cu pecetea acestor caracteristici iese din împărăţia Harului sub focul mâniei lui Dumnezeu, ajungând fiul pieirii.
Necazurile, târcoalele morţii, sunt numai primele unelte ale lui Dumnezeu, ca să-l trezească şi să-i deschidă ochii să vadă că aşa merge în întuneric, în împărăţia morţii.
Dacă omul stă prea mult în ascultarea celui viclean, pierde credinţa, i se întunecă mintea, nu mai ascultă de nimeni, face din necazuri „motiv" de necredinţă, a cărei final e fie sinuciderea, fie nebunia.
Când oamenii o apucă pe acest „drum larg" al pieirii, când - cu timpul - relele devin deprinderi, „a doua natură", să te ferească Dumnezeu să le stai în cale şi să-i opreşti. Te vor călca în picioare, te vor dispreţui, din retrograd nu te vor scoate, din anacronic nu vei ieşi decât suflându-te din cale sau răstignindu-te pe cruce.
În „lumea aceasta" nu poţi crede în Dumnezeu nepedepsit.
Şi, pentru credinciosul luminat de Har, soarta aceasta e firească: viaţa lui Iisus se arată şi în ucenic. Acela e ucenic, care are iubirea de Dumnezeu şi de oameni până la cruce: Nu urăşte oamenii de pe nici o cruce pe care-l răstignesc ei. Aceasta este iubirea care nu cade niciodată. Aceasta e porunca supremă, Testamentul lui Iisus Hristos: cauza lui Dumnezeu pe pământ, pentru care ucenicii Săi nu-şi cruţă viaţa. Aşa se biruie diavolul.”
Sursa: P.S. Daniil Stoenescu, Ieromonah Arsenie Boca, Părintele Arsenie - Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţă de aur, Editura Charisma, Sinaia, 2009, ed. a II-a.
Trupul si crucea
- Scris de admin
- Categoria părinte: Părintele Arsenie Boca
Extras din subcapitolul: La îmbogăţirea în Duhul Sfânt (Luca 12, 21)
- Scris de admin
- Categoria părinte: Părintele Arsenie Boca