Dacă nemţii ar fi ortodocşi...
"Neapărat să le cauţi pe cele două săsoaice de la Ruşciori, Maria Ballasch şi Ekaterina Roth! Ele au fost de multe ori la Părintele Arsenie, la Drăgănescu”, mi-a spus hotărât doamna preoteasă Emilia Şpan. După un telefon de recomandare din partea Părintelui Irimie Marga, preot la biserica din Maierii Sibiului şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din oraşul de pe malul Cibinului, iată-mă pornit spre Ruşciori sau Reufdorfchen, în germană. În zare se văd crestele înzăpezite ale Munţilor Făgăraş. Mai aproape, Munţii Cindrel. La 11-12 kilometri faţă de Sibiu, am ajuns într-o aşezare ascunsă într-o vale, în care liniştea e întreruptă doar de lătratul unui câine sau mugetul unei vaci. Un sat de saşi şi români. Bat la poarta doamnei Maria Ballasch.
Copil în anii lui Stalin
"O, Doamne, ce greu am dus-o noi, saşii, în anii '50 ai veacului XX! Ne-a luat regimul comunist tot! Şi vitele, şi ce aveam în pod! Ne-a scos din case. Ruşii s-au răzbunat pe saşi, pentru ce au îndurat de la nemţi în al doilea război mondial. I-au luat în Uniunea Sovietică, să muncească pentru ei. Au fost şi români destui. Îi băgau în vagoane şi îi duceau.
Ca fată, mă numeam Maria Roth. Părinţii mei n-au fost deportaţi. Tatăl meu era bolnav la pat. Avea piatră la rinichi şi reumatism. Mama mea s-a ascuns la vecini, doi români foarte cumsecade. Noi eram patru fraţi: Johann, Maria - eu, Ekaterina şi Michael. Un al cincilea frate a murit de mic, la doar şapte luni. Doi veri erau tot la noi. Tatăl lor dispăruse în război şi pe mama lor au dus-o în Rusia. La şcoala primară, aici la Ruşciori, nu era căldură, nu erau lemne de foc. Şi mai trebuia să cânţi şi Slavă lui Stalin. Închipuiţi-vă! Rudele tale să fie în lagăre de muncă din cauza lui, şi tu să cânţi imnuri de slavă pentru călău!
De copilă, am avut o chemare către Dumnezeu. De tânără, de fată încă, în viaţa asta pământească, nu găseam ceva care să-mi umple sufletul, să dea sens vieţii. Citisem Biblia. Aveam o dragoste mare faţă de Dumnezeu, un îndemn de a merge la biserică! Mergeam şi la biserica românească, ortodoxă. De mică mi-au plăcut călugăriţele. Când zăream călugăriţe ortodoxe la Sibiu, mă duceam prin oraş după ele. Îmi curgeau lacrimile. Voiam să fiu şi eu călugăriţă, cu ţinuta lor, dar n-am avut parte.
Necazurile vieţii
Maria Ballasch
La 24 de ani, m-am căsătorit cu Martin Ballasch. În 1963, s-a născut băiatul nostru, Martin. Apoi, în 1966, am avut o fetiţă, Maria. S-a născut ştrangulată cu cordonul ombilical după cap. Dar moaşa a fost iute de mână, a desfăcut-o repede, dar nu şi-a dat seama ce urmări vor fi, ca să merg imediat cu ea la spital, să-i bage aer, să se deschidă venele la cap. I-a rămas o venă strânsă. Mai târziu, am înţeles mai multe. Părintele Arsenie ne-a zis: «Mă! Să nu trăiţi cu frică de ceva! Să tot ziceţi: "Numai asta să nu mi se întâmple!”, şi să trăiţi tot cu frica asta. Că tocmai acel lucru ţi se întâmplă». Am citit acest sfat şi în Biblie. De altfel, ne spunea Părintele: «Mă, eu nu de la mine vorbesc!».
Când am fost însărcinată cu fetiţa, de la curent am avut o durere mare la osul din spatele urechii stângi. Şi mă tot gândeam: «Numai să nu aibă şi ea vreo problemă! Vai, ce mă doare, să n-aibă şi ea ceva!». Exact aceea a fost hiba. Pe 4 februarie 1968, la doi ani, a murit în chinuri groaznice. Mai greu nu e nimic pe pământ decât să vezi copilul tău iubit dându-şi sufletul!
Prin 1977, băiatul s-a îmbolnăvit de diabet. În două rânduri, fiul meu a fost pe jumătate mort, în comă, şi a treia oară a fost mort de tot. Avea vreo 16 ani. Cânta la saxofon. S-a dus la căminul cultural, la o petrecere. Aveam un câine, care de la 9 seara a început să urle întruna. A urlat toată noaptea. Lung şi jalnic. Presimţea ceva. Spre dimineaţă, băiatul a venit acasă. Se simţea rău. I-am băgat zahăr pe gură, dar intra încet. Se asfixia. A dat ochii peste cap, a rămas cu gura căscată, buzele i s-au învineţit, pulsul s-a oprit, inima nu mai bătea. Tată-său l-a lăsat jos pe pat, cu capul pe pernă şi a zis: - Îi gata... Şi a plecat în camera cealaltă, să jelească, să plângă. Atunci am ridicat mâinile în sus şi am zis «Tatăl nostru» cât mă ţineau puterile, tare, cât mă ţinea gura: «Tatăl nostru carele eşti în ceruri!...». Şi am strigat la Sfânta Născătoare de Dumnezeu: «Sfântă Maica Domnului, nu mă lăsa!!! Nu mă lăsa, Maică sfântă!!! Întăreşte-mă!». Şi repede am băgat mâna sub capul băiatului şi l-am scuturat. Deodată, a răsuflat: Pfiuuu!... Inima a început iar să bată. Ochii i-au venit la loc, buzele s-au înroşit, unghiile nu mai erau albastre. I-am băgat din nou pe gât apă dulce. Greu, dar şi-a revenit. N-am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu! Vai, câte de felul acesta am păţit timp de 37 de ani! Tare periculos e diabetul!
Maica Teoctista
Maica Teoctista
Duminica, mergeam la biserica luterană din sat. Mă duceam şi la Sibiu, la catedrala ortodoxă, mai ales vinerea, pe care am considerat-o zi de rugăciune, fiind ziua în care s-a răstignit Domnul Hristos. La catedrală, o femeie mi-a vorbit despre Părintele Arsenie şi despre Maica Teoctista, o ucenică a Părintelui. Locuia la Voila, lângă Făgăraş. Era paralizată şi avea nevoie de ajutor: alimente şi bani. N-am putut sta deoparte. Tot la două-trei săptămâni, mergeam cu trenul la Voila, ca să-i ducem de-ale gurii. Şi eu, şi sora mea, Ekaterina.
Maica Teoctista fusese călugăriţă la Mânăstirea Bistriţa din Vâlcea, scoasă din mânăstire în urma decretului 410 din 1959. Se întorsese la casa părintească. A avut hernie de disc. Doctorul a operat-o greşit şi a rămas paralizată. Şi îi spusese Părintele Arsenie să nu se opereze! Îl cunoştea din tinereţe, de la Sâmbăta. Intrase în monahism sub îndrumarea sa. Maica ne vorbea despre adevărurile de credinţă şi viaţă duhovnicească.
Odată, am făcut pâine de casă şi am simţit îndemnul de a merge cu pâinea aceea proaspătă la Maica Teoctista. Când am ajuns, mi-a zis:
- Soră Maria, ştii cine te-a trimis?
- Nu ştiu.
- Maica Domnului. Că am rugat-o aseară: «Maică Sfântă, nu mai am pită, trimite-mi pe cineva cu pâine».
Într-o zi, Maica Teoctista mi-a zis: «Soră Maria, ţin neapărat să ajungi la Părintele Arsenie». La sfârşitul anilor '70 ai veacului XX, Părintele picta biserica Sfântul Nicolae din satul Drăgănescu, nu departe de Bucureşti.
Neamul creştinesc
Biserica Drăgănescu
În noiembrie 1979, nişte femei din Sibiu m-au îndemnat să merg la Drăgănescu, cu o femeie pe care o voi întâlni în gară. Dar n-am întâlnit pe nimeni. Am plecat cu trenul, singură, noaptea. În zori, am ajuns în Gara de Nord, la Bucureşti, şi-mi spuneam: «Doamne, unde să mă duc? Încotro?...». Traseul mi-l explicaseră. Am luat tramvaiul, apoi un autobuz spre Mihăileşti şi, în fine, am ajuns la Drăgănescu. Însă Părintele Arsenie nu era acolo. Am stat la Sfânta Liturghie. Era zi de sărbătoare: Intrarea Maicii Domnului în Biserică - 21 noiembrie. M-am întors tot singură, meditând la ceea ce auzisem despre Părintele. Mă gândeam că ştie că l-am căutat. De Crăciun, noaptea, am visat că a sunat telefonul la poştă, în sat, şi că trebuie să plec undeva. Pe vremea aceea nu aveam telefon. Dacă cineva avea de anunţat ceva, dădea telefon la poştă. A doua zi, poştăriţa îmi spune: «Ai primit un telefon de la o doamnă din Sibiu. Mi-a zis că deseară să mergi la Sibiu, la gară, ca să plecaţi împreună la Bucureşti».
Am călătorit cu mai multe femei. Am ajuns a treia zi de Crăciun, pe 27 decembrie, la praznicul Sfântului Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic. După slujbă, oamenii care voiau să vorbească cu Părintele Arsenie s-au aşezat pe două rânduri. Părintele a venit la intrarea în biserică, lângă uşă, cu faţa către altar. M-am nimerit chiar în dreapta lui. Nu-l mai văzusem niciodată. Era îmbrăcat de iarnă, cu nişte pantaloni de postav, închişi la culoare, cu o scurtă.
- Haideţi, puneţi întrebări! - a zis Părintele. Spuneţi repede, că nu pot sta cu voi de vorbă. Trebuie să plec.
Oamenii, pe rând, au început să întrebe. Fiecare cu problema lui. În timp ce le răspundea, m-a privit şi s-a înclinat. După câteva minute, a făcut iarăşi gestul acesta binevoitor. Nu ştiam ce să cred. Şi, a treia oară, a întins mâna dreaptă şi a dat mâna cu mine. Apoi s-a întors ca să plece. Atunci eu, care nu-i adresasem nicio întrebare, m-am repezit către uşa bisericii şi, când să închidă uşa, i-am zis:
- Părinte, aveţi milă şi de noi, că, ştiţi, suntem de alt neam.
S-a întors brusc şi mi-a zis hotărât:
- Ce alt neam, mă?!... Neamul creştinesc!
Pentru mine a fost o mare încurajare cuvântul acesta. Am priceput, dintr-o dată, că dincolo de neamul în care ne-am născut, de etnia din care facem parte, pe care nu ne-o alegem, în viaţă e important să fii creştin adevărat, să fii în neamul lui Iisus Hristos.
Chemarea ortodoxiei
Părintele Miron Mihăilescu
După acele crize ale băiatului, bolnav de diabet, Maica Teoctista ne-a trimis la Părintele Miron Mihăilescu, la Ocna Sibiului, la Sfântul Maslu. Părintele Miron ne-a primit cu căldură, cu dragoste. După slujbă, l-a prins pe băiat de mână şi i-a spus: «Să rămânem prieteni toată viaţa». Şi a zis către mine: «Ar fi bine să faceţi completarea botezului, să fiţi în rând cu ortodocşii, în Biserica cea adevărată, că atunci altfel sunt primite rugăciunile la Dumnezeu».
După ce l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, a fost la Drăgănescu şi sora mea, Ekaterina. L-a întâlnit şi a fost impresionată. Am hotărât să ne botezăm ortodox, să primim ungerea cu Sfântul Mir şi Sfânta Euharistie. Părintele Miron Mihăilescu ne-a botezat ortodox la Ocna Sibiului, în toamna anului 1981. Şi pe fiul meu, Martin, şi pe băiatul Ekaterinei, Helmuth.
După Botez, am fost la Părintele Arsenie. Ne-am întâlnit pe drumul dintre Mihăileşti şi Drăgănescu cu Părintele Petru Vamvulescu, slujea atunci la Ocna, care ne-a zis: «Nu vorbeşte Părintele Arsenie cu nimeni». Avea zile în care nu vorbea cu oamenii. Eu aveam un bilet scris cu ceea ce aveam de zis. Maica Teoctista ne spusese să scriem pe un bilet. I-am dat Părintelui biletul, l-a citit şi, parcă acum îl văd, s-a şters cu mâna la gură şi a spus:
- Să nu vă mai uitaţi înapoi niciodată!
A făcut un pogorământ şi a vorbit cu noi. Şi am înţeles că prin Botezul ortodox, ungerea cu Sfântul Mir, prin Spovedanie şi Cuminecare s-a şters tot, că «ne-am îmbrăcat în Hristos» şi nicio urmă de îndoială nu trebuie să mai tulbure sufletul nostru.
Rostul încercărilor
Biserica evanghelică din Ruşciori
După trei-patru ani, cu greutăţi mari l-am convins şi pe soţul meu, Martin, să se boteze şi să ne cununăm ortodox. Nu pentru că ar fi avut ceva contra ortodoxiei sau ar fi ţinut la confesiunea luterană, ci pentru că nu e uşor să trăieşti creştineşte, să renunţi la plăceri. Ortodoxia înseamnă pocăinţă, smerenie, post, mărturisire, împărtăşire; a-ţi schimba viaţa, a trăi cu Dumnezeu.
Soţul era mecanic agricol, lucra pe tractor. A fost la gara din Ocna cu muncitorii, ca să ia ceva dintr-un vagon de marfă. Uşa vagonului are 800 de kile. O uşă mare, pe role. Se chinuiau s-o deschidă, dar nu reuşeau. La un moment dat, a ieşit balamaua de sus şi uşa s-a înclinat. Muncitorii au fugit, iar Martin a încercat să ţină uşa singur. A venit peste el, l-a lovit la arcadă şi l-a trântit jos. Are şi acum o cicatrice. L-a izbit tare în cap. Inelele de la coloana vertebrală s-au băgat unul într-altul şi s-au fisurat. A fost o pedeapsă pentru că n-a ascultat. Ani de zile l-am tot chemat să vină la biserică, la slujbe, la Sfânta Liturghie. A venit pe capul lui acest necaz, pentru neascultare. Scrie Părintele Arsenie în cartea sa de predici, Cuvinte vii: «Lasă-te, frate, condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă odată se sparge şi n-are cine-l lega».
După un timp, într-o dimineaţă, la ora 5, după ce a plecat băiatul la lucru, m-am pus şi mi-am făcut rugăciunile. Şi numai ce aud din camera cealaltă: «Hi, hi, hi!...». Doamne, ce-i acolo?! M-am ridicat şi, când mă uit către soţ, am rămas uimită. Gâtul i se umflase până la umeri. Arăta ca un monstru şi nu mai putea respira. «Bagă, mă, degetul în gură!»... Doamne, ce-a mai fi asta, Doamne?!... Am făcut Sfânta Cruce peste el, i s-a tras uşor umflătura şi a ajuns iar la normal.
Ne-a spus Părintele Arsenie că atunci când nu trăieşti potrivit voii lui Dumnezeu, mai întâi ai un necaz la mână, apoi la picioare, la trup şi, dacă tot n-asculţi, la cap. După această păţanie, i-a făcut Părintele Miron completarea botezului. Şi apoi ne-a cununat, pentru că protestanţii nu au cununia ca Sfântă Taină. Din cele şapte Sfinte Taine n-au păstrat decât Botezul şi Cuminecarea, dar şi acelea fără înţelesul şi puterea pe care le-o dau ortodocşii. De atunci trăim în rânduială. Apoi m-am dus cu soţul la Părintele Arsenie. La Drăgănescu, în curtea casei parohiale, Părintele a şezut pe un butuc de lemn şi noi pe două scaune şi i-a zis:
- Mă, ce ai făcut tu, completarea Botezului, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie, ai făcut pentru sănătatea ta! Şi s-a prins cu mâna de cămaşă şi a ridicat glasul: Şi pentru mântuirea ta şi pentru viaţa ta!!!
Autobuzul care aşteaptă
Martin Ballasch
Când l-am cunoscut, Părintele Arsenie avea 69 de ani, dar nu era îmbătrânit. În următorii ani, am fost de vreo 40 de ori ca să-l întâlnesc. Am făcut greşeli în viaţă, păcate, unele mici, altele mari, şi un astfel de om ştia să te pună pe calea cea bună. Ştia ce ai făcut, aşa cum numai un sfânt poate să ştie. Nu puteai ascunde ceva şi nici nu avea rost. Te ajuta să înţelegi unde ai greşit şi că trebuie să ispăşeşti. Suferinţa, necazurile, durerile capătă altă valoare când ştii pentru ce le înduri. Eu mergeam la Părintele Arsenie pentru mântuire, nu ca să-mi meargă bine aici, pe lumea asta. Am fost să-l rog să mă sprijine să mă pot mântui.
La Drăgănescu, oamenii veneau şi plecau, dar noi stăteam lângă Părintele până seara. Mergeam şi iarna, era frig, dârdâiam, eram obosiţi şi nemâncaţi, dar nu conta. Parcă acum îl văd în dreptul stranei din dreapta, şezând, şi ne tot vorbea, ne sfătuia. Noi plecam cu trenul de 7 seara spre casă şi ajungeam la Sibiu la 1 noaptea.
Odată, am mers la Părintele cu o femeie din Tălmaciu. Era şi sora mea, Ekaterina. Femeia avea desagile pline cu de toate, încărcate de abia puteai să le ridici de la pământ. Cu mâncare pentru Părintele Arsenie. O ajutam şi noi. De la Mihăileşti, am luat-o pe jos către Drăgănescu. Încă nu era lacul, nu era barajul pe râul Argeş. Deodată, a venit un autobuz de la Drăgănescu şi, într-un loc mai larg, a întors şi a tras pe dreapta. «Hai, că ne aşteaptă!», le-am zis celorlalte. Ne-am urcat şi ne-a dus până-n sat. L-am revăzut pe Părintele, am stat de vorbă şi la plecare, i-a spus femeii din Tălmaciu: «Mă, să nu mai vii aşa de încărcată. Ai văzut c-a trebuit să-ţi trimit un autobuz».
Sora mea şi băieţii au fost odată la Drăgănescu, de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Eu n-am fost atunci. Duminica următoare n-aveam pic de hodină. Simţeam un îndemn: că trebuie să plec la Părintele Arsenie. Ardea inima în mine. Am plecat singură, cu trenul, noaptea. De la Gara de Nord urma să iau un troleibuz până la marginea Bucureştiului. Am stat 45 de minute şi n-a sosit. Ce mă fac, ce mă fac!? - mă tot tânguiam în sinea mea. Pierdeam autobuzul de Pădureni, care trecea prin Drăgănescu. În sfârşit, după vreo oră, a venit troleibuzul. Când am ajuns la autogara de unde trebuia să iau cursa de Pădureni, în staţie era un singur autobuz cu uşa deschisă: «Pădurenii?», am întrebat pe şofer. «Da». «Nu mă luaţi şi pe mine?». «Du-te, doamnă, şi-ţi ia bilet!». «Dar mă aşteptaţi?». «Da, doamnă, te aştept». Când am ajuns la casa de bilete, casiera se răsteşte la mine: "Hai odată, că de când te aştept!”.
Eu, mirată, i-am dat repede banii, mi-a dat biletul, m-am urcat în autobuz, s-au închis imediat uşile şi am plecat. Am aflat că autobuzul ar fi trebuit să plece la ora 8 şi era 9 fără un sfert. Nu ştiau oamenii de ce nu pleca. Autobuzul m-a aşteptat pe mine. Când am ajuns la Drăgănescu, Părintele m-a întrebat: «Ei, cum ai călătorit?». «Bine, Părinte. M-a aşteptat autobuzul.» «Păi, vezi, mă?»
Am fost sub purtarea sa de grijă. A ţinut în loc autobuzul, ca să-l prind eu. Ne spusese mai demult: «De când plecaţi de acasă, eu vă apăr. " Mult i-a ajutat pe oameni. Despre Părintele Arsenie,
Vedere din Ruşciori
Maica Teoctista ne-a zis: «Părintele e şi-n ceruri. Noaptea, mai ales, e în ceruri». A vrut să spună că, de multe ori, era răpit cu duhul la Cer.”
Plecând de la Ruşciori, m-am întâlnit la Sibiu cu preotul Irimie Marga, care-mi înlesnise întrevederea cu doamna Maria Ballasch. La despărţire, cu un gând admirativ pentru cei care-şi iau în serios viaţa în Hristos, mi-a zis: "Oare cum ar fi arătat Europa, cum ar fi fost lumea, dacă nemţii ar fi fost ortodocşi?”.