Pentru o clipă am trăit desprinși de lume, în mica noastră mașinărie mișcătoare pe patru roți, cot la cot cu alți pelerini asemenea nouă. Cât de multă bucurie este să pleci spre întâlnirea cu cei ce ți-au jalonat calea, cu cei trăitori în ortodoxie !

Mănăstirea Agapia
Din pricina frumuseților întâlnite pe un traseu parcurs în plină vară, nu am realizat când am ajuns pe drumul spre Mănăstirea Agapia. Surpriză: toți stâlpii de pe margine aveau câte un cuib cu câte 3-4 berze mari și mici, familii întregi. Neobișnuit.
Odată intrat în curtea mănăstirii simți cum timpul, așa cum îl percepi, încremenește și o nouă stare te cuprinde. Toată culoarea pe care o vezi în curte te pregătește pentru întâlnirea cu sfinții pictați în biserică de cel care avea să devină un mare pictor, Nicolae Grigorescu, un puşti de doar 20 ani la acel moment. Dovedind un talent ieşit din comun, Grigorescu realizează o excepţională înşiruire de compoziţii murale şi de icoane, caracterizate de realism, autenticitate şi luminozitate aproape de necrezut, îmbinând stilurile bizantin şi neoclasic, cu elemente de artă pură românească.
Remarcabil cum realizează pictorul pe Isus Pancocrator în cupola boltei naosului: Mântuitorul stând așezat pe un curcubeu, care pune în evidenţă tricolorul românesc. Copleșitoare pictură!
Am văzut la Mănăstirea Agapia o impresionantă colecţie muzeală de artă religioasă şi medievală, dar şi o bibliotecă ce cuprinde cărţi şi manuscrise vechi. Printre obiectele de mare preţ aflate în patrimoniul mănăstirii se află Panaghiarul de argint aurit din 1514 pe care Alexandru Lăpușneanu l-a dăruit Mănăstirii Pângărați, patru Evanghelii tipărite la Mănăstirea Neamț în anul 1821 și îmbrăcate în ferecături de argint aurit, Evanghelia dăruită în anul 1813 de patriarhul Hrisant al Ierusalimului și crucea îmbrăcată în argint aurit, cu o bucată din sfântul Lemn al Crucii Mântuitorului, dăruită de patriarhul Chiril al Ierusalimului.
Frumuseţea locurilor a determinat mulţi scriitori să menţioneze Mănăstirea Agapia în scrierile lor.
Ion Creangă ne-a vorbit de „Agapia, cea tăinuită de lume”, Dimitrie Bolintineanu de patriotismul maicilor de la Agapia, pe care-l consideră superior celui manifestat de „cei mai înflăcărați patrioți”, iar Calistrat Hogaș, cel pasionat de Munții Neamțului a scris „La Agapia”.
Alexandru Vlahuță, în povestirea „În munții Neamțului” din volumul „România pitorească”, arăta că „Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munți, pitită-ntr-un ungher de văi, așa că n-o vezi decât când intri-n ea. Dinspre miazănoapte o păzește de crivăț o măgură-naltă, descoperită – „Muncelul cu Flori”; la apus se ridică zid întunecat de codru, și-n față iarăși pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminișuri neașteptate – „Poiana Mitropolitului”, „Poiana Stariții”, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecătoarea priveliște de pe „Ciungi”, de unde vezi jos mânăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălțățești, în stânga Cetatea și Târgu-Neamțului în față larga, nemărginita vale-a Moldovii…”
Mănăstirea Agapia –comunitate monahală care poartă numele de „dragoste creştină”, din grecescul “agapis” – este remarcabilăprin caracterul de străveche vatră de credință și cultură şi de minunată oază de linişte, smerenie şi regăsire.

Mănăstirea Sihăstria
La semnalul de plecare te decizi greu să ieși pe poartă și să continui drumul. După o vreme, așa spre mângâiere, ajungi în curtea Mănăstirii Sihăstria,la care mulți ani a păstorit părintele Cleopa, așezată într-o depresiune unde pare că soarele își face cuib, ferind-o de vânturile aspre ale iernii și de dogoarea din timpul verii.
Sunt rare locașurile sfinte despre care să exclami așa cum a făcut-o Calistrat Hogaș când a vizitat-o pentru prima oară: „Dupa cum arată însuși numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine-zis, de strămoși ai omenirii, retrași în adâncurile cele mai de nepătruns ale singurătății".
O singurătate plină de flori, chilii, morminte care îți vorbesc de viața în rugăciune, de mântuire. Mormântul părintelui Cleopa Ilie se află în cimitirul odihnitor de suflete din dealul Mănăstirii Sihăstria. Părintele, unul dintre cei mai mari duhovnici pe care i-a născut pământul românesc, a rămas în amintirea creștinilor sub chipul părintelui luminos ce îi întâmpina pe toti cei ce călcau pragul chiliei sale, cuprinzându-i într-o bucurie imensă și mângâindu-i cu minunatele sale cuvinte „Mânca-v-ar raiul să vă mănânce!".
Chiliile înconjurate de grădinuțe minuscule pline flori si iarbă și locurile ce se află împrejur păstrează încă ecoul acelor cuvinte ca nu cumva sa uităm „că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi” și că „înțelepciunea are două capete: primul este frica de Dumnezeu și cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu”.

După plecarea la cele veşnice a părintelui, chilia, ca şi mormântul său, au devenit locuri de pelerinaj pentru cei care au nădejdea că Părintele Cleopa le este mijlocitor înaintea lui Dumnezeu şi după adormirea sa. Mulţi din cei care intră în chilia sa simt pace, bucurie şi duh de sfinţenie, ca şi cum părintele ar fi de faţă şi i-ar binecuvânta pe cei ce vin aici cu evlavie.
Chilia păstrează icoane, cărţi de rugăciune, epitrahilul, scăunelul de rugăciune, mătăniile, papucii, hainele şi multe alte lucruri ce au aparţinut Părintelui Cleopa. Lângă chilie fost amenajată o încăpere în memoria marelui duhovnic Ieroschimonahul Paisie Olaru, povăţuitorul său de taină.
Părintele Cleopa a lăsat în urma lui multe învățăminte și acum trăiește în amintirea celor pe care i-a povățuit și celor cărora le-a alinat durerea trupească sau sufletească: „Cât am putut, m-am silit după a mea slabă putere, cu darul lui Dumnezeu, să folosesc şi să învăţ pe fiecare, călugăr şi credincios, calea mântuirii. Pe nimeni n-am întors deşert de la uşa chiliei mele. Ci am deschis uşa chiliei şi a cuvântului tuturor care au venit la mine, ştiind că odată cu fiecare om intra şi Hristos în chilia mea. Nu pot spune că am făcut tot ce aş fi putut face, nici n-am împlinit cu fapta ce am învăţat pe alţii. Însă am cugetul împăcat că ce mi-a dat Dumnezeu în dar, am împărţit şi eu altora în dar şi nădăjduiesc că mă voi mântui prin mila lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Bisericii şi ale fiilor mei duhovniceşti.”

Mănăstirea Secu
Ca si pelerin pornit la drum am ajuns si la Manăstirea Secu, o adevărată cetate medievală, construită cu ziduri groase, turnuri de apărare și turle ce se înalță asemenea unor sulițe uriașe.
În pronaosul bisericii se găsește o raclă frumos sculptată, din lemn de tei, conținând mai multe odoare sfinte: o cruce în care se găsește o părticică de lemn din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos; chivotul în care s-a păstrat un fragment din piciorul Sfântului Ioan Botezătorul, precum și părticele din moaște sfinte.
Dar „marea minune a Secului” – așa cum ne-a spus Nicolae Iorga – sunt piese ale tezaurului de la Secu, în număr de peste 70, care se păstrează în cadrul colecției de obiecte bisericești a mănăstirii, în care sunt expuse obiecte de cult, manuscrise și tipărituri, inclusiv Cazania de la 1643 a Mitropolitului Varlaam.
Dintre ele se remarcă „Aerul” dăruit mănăstirii de către ctitori în anul 1608, pe fondul roșu al catifelei fiind reprezentată în fir de aur Plângerea lui Iisus. La fel de importantă este și seria de Evangheliare în manuscris, cel mai vechi manuscris fiind unul scris in limba slavonă ce dateaza din secolul XIV-XV.
Printre alte obiecte prezente in muzeul mănăstirii menționăm: o cruce îmbrăcată în argint din anul 1592, două cădelnițe și două cățui din argint aurit lucrate în stil gotic din sec. al XVII-lea, un sfeșnic de argint cu decorațiuni florale având inscripția „Nestor Ureche, 1602”, o frumoasă bederniță, broderie în fir de aur și argint reprezentând Învierea Domnului, trei cruci sculptate în lemn de măslin de calugării din mănăstire, ferecate în argint aurit la 1849, și alte obiecte de o mare valoare istorică și artistică.
Însă, cel mai deosebit dar pe care l-a primit Mănăstirea Secu, păstrat cu sfințenie până astăzi, este Icoana Maicii Domnului din biserica mare, oferită de Domnitorul Vasile Lupu, ca semn de prețuire deosebită față de Mitropolitul Varlaam, marele cărturar și credinciosul său sfătuitor.

 

Mănăstirea Neamț
Pașii ca și pelerini ne-au fost păziți și am ajuns și la Mănăstirea Neamț, o ctitorie care a trecut prin multe secole de suferințe. Mulți domnitori moldoveni au așezat pietre de temelie sau de rezidire a mănăstirii în secolele trecute.
Sfântul Ștefan cel Mare a înălțat o nouă biserică, alaturi de cea veche și a sfințit-ocu alai mare dupa izbânda de la Codrii Cosminului.
Slăvitul Voievod Ștefan, de numele căruia sunt legate atât de multe biserici și mănăstiri, atât de mari înfăptuiri, nu putea trece cu vederea cea mai importantă mănăstire din Moldova. De aceea în ultimul deceniu al veacului al XV-lea, el a zidit locașul care prin planul si liniile sale maiestrit proporționate, ca și prin bogata și variata decorație a fațadelor, uimește pe privitor.
Va avea o deosebită grijă pentru mănăstire, întărindu-i privilegiile acordate de domnitorii de dinaintea lui. Din construcțiile de atunci n-au ajuns până la noi decât biserica lui Ștefan cel Mare și partea inferioară a turnului clopotniță, zidit de Alexandru cel Bun.
"Pisania", în limba slavonă, fixată pe fațada de miazăzi a pronaosului, este deplin concludentă cu privire la ctitorul bisericii și la timpul când a fost ea zidită: "Doamne Iisuse Hristoase, primește acest hram, care s-a zidit cu ajutorul Tău întru slava sfintei si slăvitei de la pământ la cer înalțare a Ta și Tu stăpâne acopere-ne cu mila Ta de acum și până în veac. Io Ștefan Voievod a binevoit și a început și a zidit acest hram pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale Maria și a fiului său Bogdan și a celorlalți fii ai săi și s-a sfârsit an anul 7005 iar al domniei sale anul patruzeci si cel dintai curgator luna lui noiembrie in 14".
În prag de seară o urmă de soare la apus străbate ca o îmbrățișare zidurile paraclisului din curtea Mănăstirii Neamț, parcă ținându-le la un loc. Odată intrat în curtea poți trăi cu sentimentul că acea ”îmbrățișare” te va atinge și pe tine, aducându-ți aminte de toată truda și rugăciunea înaintașilor tăi.

Mănăstirea Petru-Vodă
Și cum pelerinului îi șade bine la drum nu ne-am lăsat prea mult rugați și am poposit dimineața la Mănăstirea „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” – Petru Vodă care a fost ctitorită în anul 1991 în Poiana Hașca din Munții Stânișoarei de către Arhimandritul Iustin Pârvu, în amintirea celor care au pătimit în închisorile comuniste.
Și pentru că cele câteva vorbe ale unui scrib contemporan sunt mici și neînsemnate pentru a vă dezvălui ce înseamnă această mănăstire și Părintele Iustin, am să aduc în ochii cititorilor cuvintele Părintelui Gheorhe Calciu:
”Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii, probabil cel mai tare, după duh, monah al mănăstirilor româneşti.”
” Părintele Iustin şade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în şir. De aceea am spus că este cel mai tare călugăr contemporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu.”
” El şi mănăstirea lui este ca un fel de stea a marginilor care ne arată nouă cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui. Să punem la picioarele Mântuitorului lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia sufletului şi smirna inimii, adică tot ce a pus Dumnezeu în noi, minte, credinţă, sentiment, toate să le punem la picioarele Mântuitorului şi să-L cinstim cu toţii. Această misiune o are Părintele Iustin.”
Aveam să descoperim în incinta mănăstirii o fotografie impresionantă care arată legătura extraordinară dintre Părintele Iustin și Părintele Calciu: cei doi, umăr la umăr, ținându-se de mână în fața bisericii. Memorabil.
Părintele Iustin ne reamintea: ”Da, oamenii sunt patrioţi, sunt români, chiar dacă li se spune mereu că noi nu suntem nimic în Europa, că ne vom globaliza, că identitatea de neam e ca şi pierdută…!Nu piere ceea ce e clădit pe credinţă, pe valoare, pe tradiţie.”
Asemenea altui trăitor al ortodoxiei, Părintele Iustin ne-a vorbit de:
” Frica de Dumnezeu?Asta e dragostea de Dumnezeu.Îl iubeşti pe Dumnezeu cu frica că ai putea să-L pierzi, că în afara Lui nu mai ai nici o cale pe lumea asta, nici în lumea viitoare. Omul în afara lui Dumnezeu e ca un rătăcit în deşert, mâncat de deşert. Fără Dumnezeu, omul este o armură goală… „De când mi-e frică de Dumnezeu, nu-mi mai este frică de nimic”
Ca nu cumva să uităm, pe stâlpii din cele patru colțuri ale mormântului Părintelui Iustin au fost inscripționate cu litere aurite cuvintele: unitate, pocăință, ascultare, rugăciune.

Mănăstirea Paltin
Cu o dragoste fără margini, rugăciunea și nevoința Părintelui Iustin se extinde dincolo de Mănăstirea Petru-Vodă. Aveam să vedem cu ochii noștri minunata Mănăstire de maici de la Paltin. Și ca o ultimă mângâiere înainte de drumul spre casă, aveam să descoperim chilia Părintelui Iustin în care a stat în ultima parte a vieții mai multe obiecte, însemnări, poze, desene, icoane și …oase ale mărturisitorilor din temnițele comuniste. Un desen – chipul Părintelui Iustin Pârvu – așezat pe patul ultimelor zile pământești este izbitor pentru puterea pe care poți să o descoperi în spatele acelor ochi.

Părintele ne-a arătat că totul este posibil atunci când vrei să faci un hotar de nezdruncinat al nației: calea este credința ortodoxă.

Doamne, ajută !

Teodora Camelia Moldovan 

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.
Accept Refuz