Mihai eminescu portret cu semnatura
Totdeauna, pe Mihai Eminescu l-a entuziasmat iubirea de patrie, dragostea faţă de popor al cărui fiu era, cu alte cuvinte a dat dovadă de un profund patriotism şi de o mare dragoste de ţară. Când se afla în străinătate, dorea cu toată căldura inimii să-şi revadă patria, locurile natale, de care îl legau amintirile din copilărie şi tinereţe. Aceste sentimente şi le explică în poeziile: “La Bucovina”, “Din străinătate”, “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”

Dragostea poetului pentru patrie se desprinde clar din poeziile sale. Dragostea poetului o putem deduce şi din faptul că de câte ori este vorba de patrie îi dispare acel pesimism, trăsătură ce-i caracterizează, de cele mai multe ori, starea sufletească. Referitor la latura naţională a lui Eminescu, aceasta rezultă în mod deosebit de clar din scrisul eminescian. Nimeni nu poate nega faptul că el n-a fost purtătorul unui înflăcărat naţionalism, în multe din poeziile sale.
Vesela grădină Bucovina, unde şi-a făcut o parte din studiile elementare şi gimnaziale, i-a lăsat cele mai adânci impresii. Depărtându-se de meleagul său, astfel de cuvinte de adio îi trimite din pragul ţării: “N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/Geniu-ţi tău romantic, munţii în lumină, văile de flori,/Râuri resăltânde printre stânce-nalte,/Apele lucide-n dalbe diamante/Peste câmp în zori.”(La Bucovina).
În poezia “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, amărât de reamintirea umilinţelor şi necazurilor pe care poporul român le-a îndurat de la duşmanii ce veacuri de-a rândul l-au schingiuit, supt şi istovit, iată ce doreşte poetul ţării sale de glorii: “Vis de răzbunare, negru ca mormântul,/Spada sa de sânge duşman fumegând./Visul tău de glorii falnic triumfând,/Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc…/Scumpă Românie, asta ţi-o doresc”. Oare faptul că Eminescu înfierează “cu fierul roşu ars în foc” patimile şi corupţia tinerimii-speranţa şi viitorul neamului nu purcede dintr-un sentiment plin de patriotism?
Oare nu o durere naţională îi dictează în pană versurile de la sfârşitul Satirei III, când vede că tinerimea română e plecată la studii în străinătate în loc să facă studii seriose, temeinice în ţară?
Există oare în întreaga literatură română o poezie care să întreacă Doina
lui Eminescu şi să fie atât de imprimată în sufletul fiecărui român? Se poate spune că nu; Eminescu nu se laudă că-şi iubeşte neamul său românesc.
În Scrisoarea III poetul nu laudă oştirea română, nici nu o batjocoreşte pe cea turcească, doar descrie lupta de la Rovine, dar cu aşa talent şi măiestrie şi în aşa culori, încât parcă tu însuţi simţi entuziasmul oştirilor române şi zăpăceala armatei turceşti şi a păgâniătăţii, vânturată ca pleava de furtuna grindinei de oţel.
Eminescu iubea tot ce e românesc. Acest lucru ne este dezvăluit de poeziile lui. În poezia “De-aş avea” zice: “De-aş avea o porumbiţă/Cu chip alb de copiliţă,/Copiliţa blândişoară/Ca o zi de primăvară…”

Eminescu nu exclamă despre limba română că ar merita să stea în fruntea tuturor limbilor, dar reiese clar acest lucru, prezentându-se mărgăritare ca versurile: “Ce te legeni codrule?/De ce nu m-aş legăna/Dacă trece vremea mea/Ziua scade, noaptea creşte/Şi frunzişul mi-l răreşte/Şi de ce să nu mă aplec/Dacă păsările trec?/Peste vârf de rămurele/Trec în stoluri rândunele/Ducând gândurile mele/Şi norocul meu cu ele/Şi se duc pe rând pe rând/Zarea lumii întunecând;/Şi se duc ca clipele/Scuturând aripile,/Şi mă lasă pustiit/Veştezit şi amorţit/Şi cu dorul singurel/De mă-ngân numai el”. Limba noastră turnată de mâna măiastră a lui Eminescu se apropie de frumuseţea şi înălţimea surorii sale italiene.
Naţionalismul lui Eminescu este dezvăluit şi de câteva momente din viaţa poetului. Astfel, este cunoscut faptul că Eminescu a fost între anii 1870-1871 student la Universitatea din Viena. Acolo se află în timpul acela un număr considerabil de tineri români. Tinerimea din ţară ţinea legătura cu tinerii români din toate centrele cuturale. La Viena, exista un comitet central, iar Eminescu era secretarul. Principala lui preocupare era aceea de a găsi mijloace necesare, care să paralizeze toate influenţele străine ce

ameninţau: limba, portul, obiceiurile poporului român, cerându-li-se printre altele să păstreze nealterat specificul sufletului românesc precum şi caracterul naţional.
Pe de altă parte, se căuta să se înlăture toate concepţiile ce ar fi pus în pericol puritatea spiritului neaoş românesc. Acest fapt s-a realizat cu prilejul comemorării ce a avut loc la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna. Eminescu, împreună cu bunul său priten, nuvelistul Ioan Slavici, au stăruit ca la această sărbătoare să participe cât mai mulţi români. Aspiraţia lor a fost încununată de succes. La Putna s-a adunat atâta lume, încât din lipsa unor chilii în care să se poată adăposti studenţii, Eminescu, Slavici, Ressu precum şi alţi tinei participanţi s-au culcat pe câte-un braţ de iarbă aşternut în clopotniţa bisericii. După festivităţi, s-a ţinut în sufrageria mănăstirii, primul congres al studenţilor.
Din Viena, Eminescu îi scria lui Iacob Negruzzi, la data de 6 februarie 1871, următoarele: “Dacă aţi cunoaşte mai îndeaproape tendinţele de deznaţionalizare ale ungurilor, pe care ei le răped prin toate vinele, prin toate organele statului şi-i exclud din viaţa publică pe români, atunci v-aţi lămuri mai bine. (…) Nu vă puteţi imagina care e situaţia românilor din Transilvania. Lor le lipseşte liniştea sufletească atât de necesară pentru a se dedica acolo scrierilor literare.” Aşa scria Eminescu pe când era student în vârstă de 21 de ani.
Iată care este admirabila dorinţă a lui Eminescu referitoare la ţara sa: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Tânără mireasă, mamă cu amor!/Fiii tăi trăiască numai în frăţie,/Ca a nopţii stele, ca a zilei zori”. Poeziile lui Eminescu au fost îndrăgite foarte mult, pentru că natura omenească are tendinţa de a se apropia de cei care suferă. Eminescu a fost melancolic şi a scris pe un ton trist pentru că pana lui şi-o înmuia în adâncul inimii îndurerate. Poeziile sale plăceau tuturor, pentru că în viaţa fiecărui om există momente de tristeţe, de suferinţă. Eminescu, spunem noi, cu siguranţă că este poetul român care nu poate fi egalat şi în acelaşi timp face parte din galeria celor mai mari oameni de cultură din literatura universală. Prin el, poezia românească a urcat pe cele mai înalte culmi. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi.


FLORIN BENGEAN 

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Abonare Buletin Informativ

Parteneri

BannerFamOrtodoxa

Banner milo 2

 

 

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.