spalarea-picioarelor-joia-mare1

Sfânta şi Marea Joi 
 

În Sfânta şi Marea Joi dumnezeieștii Părinți, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieștilor Apostoli și Sfintelor Evanghelii, ne-au predat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoșatelor Taine, rugăciunea mai presus de fire și vânzarea Domnului. Ziua liturgică începe, după cum aflăm din Triod, miercuri seara cu Denia, adică Utrenia din Sfânta și Marea Joi. În cadrul acestei slujbe a fost citită Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Luca capitolul 22, vs. 1-39.

Despre acestea patru momente sinaxarul Deniei din Sfânta și Marea Joi ne spune:

"Paștile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să Se jertfească și Paștile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieștii Părinți, Domnul a luat-o înainte și a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr, la evrei se socotește o singură zi și seara de Joi și toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi. Unul din cei care susțin aceasta este și dumnezeiescul Hrisostom. Au stat mai întâi cu toți în picioare încinși la brâu, încălțați, cu toiegele în mână, gata de drum; și au îndeplinit și toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paștelui. Marele Atanasie spune, deși alții sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. În urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foișor, pe când se lăsa noaptea, taina Paștelui nostru. Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a așezat la masă cu cei doisprezece ucenici. Vedeți deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură și stă jos la masă și toate mâncărurile erau pregătite la foc? Înainte de a începe cina - așa spune dumnezeiescul Hrisostom - S-a sculat de la cină, Și-a dezbrăcat haina cea de deasupra și a turnat apă în vasul de spălat. Și El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți. După ce le-a spălat picioarele îi îndemnă la aceasta zicând: "Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor", dându-se El Însuși pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înaintea celorlalți Apostoli. În urma tuturor a venit și la Petru. Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar pe urmă Îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul. Așadar, după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălțime sufletească neobișnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a așezat la masă și-i sfătuiește pe ucenici să se iubească unii pe alții și să nu umble după întâietăți. La sfârșitul mesei aduce vorba și despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui Ioan: "Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da". Mântuitorul i-a spus în șoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toți ceilalți, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: "Cel ce a întins mâna odată cu Mine în blid". Și s-a întâmplat și una și alta. După puțin timp, luând pâinea, a zis: "Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu"; la fel și paharul, zicând: "Beți din acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea". Cu toate că a făcut acestea, totuși a mâncat și a băut cu ei. Vezi că Domnul numește Trupul Lui pâine și nu azimă. Să se rușineze cei care aduc azimă la sfânta jertfă. După Cină a intrat satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. Și dumnezeiasca Scriptură spune că a plecat și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți.

La sfârșitul Cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: "Voi cu toți vă veți sminti în noaptea aceasta." Petru a zis: "Dacă se vor sminti cu toții, eu nu mă voi lepăda de Tine!". Era întuneric, adică în puterea nopții. Și Hristos i-a răspuns lui Petru: "Înainte de a cânta cocoșul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!". Într-adevăr, cocoșul, ca să dea de știre nu cântă numai o dată, ci de două și de trei ori. S-a și întâmplat asta, căci Dumnezeu vădind slăbiciunea firii omenești, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată. Pentru aceasta Domnul i-a încredințat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoși o dată ce el, prin el însuși a cunoscut cât de ușor este plecată firea omenească spre păcat. Întreita lepădare a lui Petru închipuiește păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfățișează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; și a treia, însăși întruparea Cuvântului. Mântuitorul a tămăduit lepădările lui Petru, mai târziu, prin întreita lui pocăință, prin cele trei întrebări ce i le-a pus: "Petre, Mă iubești?". În urmă, arătându-Se om, spune ucenicilor: "Întristat este sufletul Meu până la moarte!" S-a depărtat apoi ca la o aruncătură de piatră și S-a rugat, zicând de trei ori: "Părinte, dacă este cu putință, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!". A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înșele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temându-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundați în somn. Îndreptându-se către Petru, i-a spus așa: "Nici un ceas n-ați putut să privegheați împreună cu Mine?" ca și cum i-ar fi spus: "Dormi și tu împreună cu ceilalți, tu, care ai spus că ai să lupți pentru Mine până la moarte?". Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, S-a așezat acolo împreună cu ucenicii Lui. Domnul obișnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoștea locul. Iuda, luând câțiva soldați din cohortă, urmat de mulțime, a venit la Iisus. Ca semn de recunoaștere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când au pus iudeii mâna pe El, El a plecat nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei și le-a spus: "Pe cine căutați?". Și nu-L recunoșteau, deși nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminați și aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ și s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou și Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: "Prietene, pentru ce ai venit?" Cu alte cuvinte, i-a zis: "Potrivită vreme este pentru ceea ce ai venit". Apoi spune din nou: "Ca la un tâlhar ați venit să Mă prindeți cu săbii și cu bețe". Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru și-a scos cuțitul - că aveau la ei cuțite fiindcă erau după Cină - a lovit pe Malhus, sluga arhiereului, și i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înțeleagă că arhiereul nu asculta de lege și nici nu învăța bine legea. Hristos îl rușinează pe Petru, spunându-i că nu-i frumos ca un bărbat duhovnicesc să facă uz de cuțit, și vindecă urechea lui Malhus. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul lui Caiafa. Acolo erau adunați toți cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei și cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru și servitoare, precum și lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea, cocoșul a cântat a treia oară. Petru și-a adus aminte și a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa; aici a fost scuipat în față și au fost trimiși martori mincinoși. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile. Rezultă deci că arhiereii și fariseii au săvârșit atunci poate o călcare de Lege, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de Taină că atunci trebuia să mănânce Paștile. El a mâncat Paștile Legii noaptea, și apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârșit. Și într-adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi și Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. Pentru aceasta și noi tot Joi prăznuim și facem pomenire de acele fapte înfricoșătoare și cu neputință de rostit prin cuvinte. Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin." ("Deniile din Postul Mare", Editura TRINITAS 1999)

Joi se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia în cadrul căreia la Paremii se citesc textele din cartea Ieșirea capitolul XIX, versetele 10 la 19 și cartea Iov capitolul XVIII, 1-23 și XLII, 1-5. În cadrul acestei Liturghii se citește pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Ioan, capitolul XXVI, 2-20; Ioan XIII, 3-17; Matei XXVI, 21-39; Luca XXII, 43-44; Matei XXVI, 40-75; XXVII, 1-2.

Sursa

0
0
0
s2sdefault
sfanta-si-marea-miercuri

Sfânta și Marea Miercuri
 

În Sfânta și Marea Miercuri dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puțin înainte de mântuitoarea patimă. Ziua liturgică începe, după cum aflăm din Triod, marți seara cu Denia, adică Utrenia din Sfânta și Marea Miercuri. În cadrul acestei slujbe a fost citită Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Ioan capitolul 12, vs. 17-50. 

În cadrul aceleași Denii aflăm și semnificațiile din Sfânta și Marea Miercuri prin lectura Sinaxarului din care aflăm: "Când Iisus S-a suit în Ierusalim în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț, în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. Pe urmă Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învrednici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună. Femeia aceasta nu este una și aceeași la toți Evangheliștii. După cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, la cei dintâi trei Evangheliști este vorba de una și aceeași femeie, numită îndeosebi femeia cea păcătoasă. La Evanghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Maria, sora lui Lazăr, care, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe frumoasele Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-I mirul ca lui Dumnezeu. Ea știa bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoții se sfințeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălțat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir și l-a dăruit Învățătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morți pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgăduiește vreo răsplată. Într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmura, din pricina iubirii sale de argint. Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinții Evangheliști Matei și Marcu, a turnat acel mir de preț pe capul lui Iisus cu două zile înainte de Paști, pe când Iisus era tot în Ierusalim și tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă și ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorința lui Hristos de a face milostenie. Mai mult, acestei femei păcătoase i s-a dat și răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea. 

Dumnezeiescul Ioan, împreună cu Marcu, dumnezeieștii Evangheliști, au arătat și cum era mirul. L-au numit curat și de mare preț. Prin curat, este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsificat și neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir, care curge întâi. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un astfel de vas se numește alabastru. Acest vas, spune Sfântul Epifaniu, este de sticlă și e făcut fără toartă; un astfel de vas se numește amforă. Mirul acela era făcut din mai multe materii: flori de smirnă, scorțișoară bine mirositoare, stânjenel, trestie aromată și untdelemn". ("Deniile din Postul Mare", Editura TRINITAS, 1999) 


Miercuri se săvârșește Liturghia darurilor înainte sfințite unită cu Vecernia din Sfânta și Marea Marți în cadrul căreia la Paremii se citesc textele din cartea Ieșirea capitolul II, versetele 11 la 22 și cartea Iov capitolul II, versetele 1 la 10. În cadrul acestei Liturghii se citește pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul XXVI, versetele 6 la 16. Lecturarea textelor evanghelice este specifică Liturghiilor darurilor înainte sfințite din Săptămâna Patimilor care se săvârșesc în zilele de luni, marți și miercuri unite cu Vecernia zilei următoare. 

Sursa

0
0
0
s2sdefault
Sf_M_Marti

Sfânta şi Marea Marţi 
 

În Sfânta şi Marea Marţi se face pomenire de cele zece fecioare din Sfânta Evanghelie. Ziua liturgică începe, după cum aflăm din Triod, luni seara cu Denia, adică Utrenia din Sfânta şi Marea Marţi. În cadrul acestei slujbe s-au citit pericopele evanghelice de la Sfântul Evanghelist Matei capitolul XXII, versetele 15 la 46 și capitolul XXIII, versetele de la 1 la 39. 

În cadrul aceleaşi Denii aflăm și semnificaţiile din Sfânta și Marea Marţi prin lectura Sinaxarului din care aflăm: "Pe când Domnul nostru Iisus Hristos Se suia la Ierusalim și Se ducea la Patimă, a spus ucenicilor Săi mai multe pilde. Unele din ele sunt îndreptate către iudei. Pilda celor zece fecioare însă a spus-o pentru a ne îndemna spre milostenie și în același timp spre a ne învăţa să fim cu toţii gata înainte de sfârşitul vieţii. Domnul a vorbit mult despre fecioare şi despre femei - şi fecioria are mult merit şi este într-adevăr mare - dar pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se îngrijească şi de celelalte virtuți şi mai cu seamă de milostenie, prin care se vădeşte strălucirea fecioriei, Domnul spune pilda aceasta. Pe cinci din ele le numeşte înţelepte, căci împreună cu fecioria au avut şi multul  şi îmbelşugatul untdelemn al milosteniei. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, căci deşi ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură şi milostenia. Deci sunt numite nebune, pentru că au săvârşit cea mai mare virtute, dar nu s-au îngrijit de cea mai mică, aşa că în nimic nu se deosebesc de desfrânate. Desfrânatele sunt biruite de trup, iar ele au fost biruite de bani. Pe când se scurgea noaptea acestei vieți, au adormit toate fecioarele, adică au murit. În adevăr, moartea se numeşte somn. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii; cele care aveau untdelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn din belşug, îl căutau după ce s-au sculat din somn. Cele înţelepte, deşi voiau, n-au putut să le dea untdelemn în clipa intrării, așa că le-au răspuns, zicând: "Nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă; duceți-vă la cei ce vând, adică la săraci, şi cumpăraţi". Dar nu era uşor lucru, căci după moarte, asta nu mai este cu putinţă. Acelaşi lucru îl arăta învederat şi Iisus în parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Fecioarele nebune se apropie fără lumină şi bătând în uşă strigă aşa: "Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!". Iar Însuşi Domnul le dă acea hotărâre înfricoşătoare, zicându-le: "Duceţi-vă, nu vă cunosc pe voi! Căci cum veţi putea vedea pe Mire, dacă nu aveţi ca zestre milostenia". 

Pentru aceasta deci au rânduit purtătorii de Dumnezeu Părinţi să se aşeze în această zi pilda celor zece fecioare, ca să ne îndemne să veghem necontenit şi să fim gata să ieşim în întâmpinarea adevăratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că neştiută este ziua şi ceasul sfârşitului vieţii. Tot astfel prin istoria vieţii lui Iosif să trăim în curăţie, iar prin minunea uscării smochinului să aducem rod duhovnicesc. Dacă vom săvârşi o singură virtute, cea mai mare chiar, şi nu ne vom griji de celelalte şi mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veșnică, ci vom fi întorşi, ruşinaţi şi într-adevăr nu-i lucru mai lipsit de sfinţenie şi mai plin de ruşine decât ca fecioria să fie biruită de bani. 

Dar, o Hristoase, numără-ne pe noi împreună cu fecioarele cele înțelepte, rânduieşte-ne în aleasa Ta turmă și ne mântuieşte pe noi. Amin." ("Deniile din Postul Mare", Editura TRINITAS 1999) 

Marți se săvârşeşte Liturghia darurilor înainte sfinţite unită cu Vecernia din Sfânta și Marea Marţi în cadrul căreia la Paremii se citesc textele din cartea Ieşirea capitolul II, versetele 5 la 10 și cartea Iov capitolul I, versetele 13 la 22. În cadrul acestei Liturghii se citeşte pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul XXIV, versetele 36 la 51, capitolul XXV, versetele de la 1 la 46, capitolul XXVI, versetele de la 1 la 2. Lecturarea textelor evanghelice este specifică Liturghiilor darurilor înainte sfințite din Săptămâna Patimilor care se săvârșesc în zilele de luni, marţi şi miercuri unite cu Vecernia zilei următoare. 

Sursa

0
0
0
s2sdefault
Sf_M_Luni

Sfânta şi Marea Luni

În Sfânta și Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos și de smochinul care s-a uscat prin blestemul Domnului nostru Iisus Hristos. Ziua liturgică începe, după cum aflăm din Triod, duminică seara cu slujba Vecerniei, urmată de Pavecerniță, după care se săvârșește rânduiala specifică Săptămânii Patimilor și anume, Denia, adică Utrenia din Sfânta și Marea Luni, care spre deosebire de celelalte din cursul anului se săvârșește seara și poartă numele de Denie. În cadrul ei se citește pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei capitolul XXI, versetele 18-44 care este o continuare a Evangheliei ce s-a citit la Utrenia din Duminica Floriilor (Matei XXI, 1-11; 15-17).

În cadrul aceleași Denii aflăm și semnificaţiile din Sfânta și Marea Luni prin lectura Sinaxarului din care aflăm: "De astăzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Înainte de altele, este luat ca preînchipuire a Domnului, Iosif cel preafrumos. Iosif a fost un fiu mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila. Invidiat de fraţii săi din pricina unor visuri, a fost ascuns mai întâi într-o groapă. Tatăl lui este înșelat de fiii lui printr-o haină muiată în sânge, spunându-i-se că a fost răpit și a fost mâncat de fiare sălbatice. În urmă a fost vândut ismailiţilor cu treizeci de arginți, iar aceștia la rândul lor îl vând lui Putifar, mai-marele eunucilor faraonului Egiptului. Pentru că stăpâna lui s-a mâniat pe el din pricina curăţeniei tânărului, că n-a voit să săvârşească nelegiuirea, a fugit lăsând în mâna ei haina sa. Ea l-a vorbit de rău stăpânului său, aşa că Iosif a căpătat temniță grea și lanțuri. Apoi, în urma tălmăcirii unor visuri, a fost scos din închisoare, înfăţişat faraonului şi a fost pus domn peste tot Egiptul. Cu prilejul împărţirii grâului a fost cunoscut iarăşi de frații săi. Trăind într-un chip minunat toată viața lui, a murit în Egipt şi s-a arătat un om mare prin înţelepciune, pe lângă alte fapte bune ale sale.

Iosif este preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost invidiat de iudeii cei de același neam cu el, a fost vândut de ucenicul lui cu treizeci de arginți, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo prin El Însuşi împărăţește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea și ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-se pe El Însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâinea cerească, cu Trupul Lui cel purtător de viață. Pentru aceasta facem astăzi pomenire preafrumosului Iosif.

În aceeași zi mai facem pomenire și de smochinul cel care s-a uscat, pentru că dumnezeieştii evanghelişti Matei și Marcu adaugă după întâmpinarea Domnului cu stâlpări în Ierusalim această minune. Marcu spune: "Iar a două zi ieșind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă de va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit nimic decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: "Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac". Iar Matei spune: "Iar a doua zi, întorcându-Se în cetate a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, a venit la el și n-a găsit nimic în el decât numai frunze. Şi i-a zis lui: "În veci să nu se mai facă rod în tine". Şi îndată s-a uscat smochinul".

Sinagoga iudeilor este un smochin, în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat și legea de la ei şi i-a făcut cu totul netrebnici. Dar dacă cineva ar întreba: "Pentru ce oare un pom neînsufleţit s-a uscat prin blestem dacă n-a greșit cu nimic?". Unul ca acesta să afle că iudeii care-L vedeau pe Hristos că făcea tuturor totdeauna bine şi că n-a făcut nimănui nici cel mai mic rău, socoteau că are numai puterea de a face bine și nicidecum puterea de a face rău. Dar Stăpânul, fiind iubitor de oameni, n-a vrut să arate asupra oamenilor că poate face rău. Ca să convingă deci poporul cel nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, ca un bun nu vrea să-Și arate puterea Sa de a pedepsi vreun om, ci cu ceva care are o fire neînsufleţită și nesimţitoare. Mai este însă și o pricină tainică a uscării smochinului ajunsă până la noi din bătrâni înţelepţi, după cum zice Isidor Pelusiotul. Pomul călcării poruncii a fost smochinul. Din frunzele lui și-au făcut acoperământ strămoşii noştri călcători de poruncă. Din pricină că n-a fost blestemat atunci, a fost blestemat acum de Hristos, ca un iubitor de oameni, ca să nu mai facă rod, care este pricina păcatului. Iar că păcatul se aseamănă cu smochina este lucru destul de limpede: are dulceaţa plăcerii, lipiciunea păcatului, iar în urmă usturimea și iuțimea conștiinței. Istoria smochinului a fost așezată aici pentru a ne îndemna la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost așezată pentru a ne înfăţișa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic. Smochinul uscat din Sfânta Evanghelie este ca un stâlp cu totul uscat, care îngrozește pe cei care nu fac rod potrivit de virtute. Pentru rugăciunile preafrumosului Iosif, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin" ("Deniile din Postul Mare", Editura TRINITAS, 1999).

Luni se săvârseşte Liturghia darurilor înainte sfinţite unită cu Vecernia din Sfânta și Marea Marţi în cadrul căreia la Paremii se citesc textele din cartea Ieșirea capitolul I, versetele 1 la 20 și cartea Iov capitolul I, versetele 1 la 12. În cadrul acestei Liturghii se citește pericopa evanghelică de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul XXIV, versetele 3 la 35. Lecturarea textelor evanghelice este specifică Liturghiilor darurilor înainte sfințite din Săptămâna Patimilor care se săvârșesc în zilele de luni, marți și miercuri unite cu Vecernia zilei următoare.

Sursa

0
0
0
s2sdefault
monah-in-rugaciune

Războiul nevăzut şi psihoterapia azi

Cunoaştem din scrierile Sfinţilor Părinţi ce putere au gândurile. Cele pătimaşe stau la originea păcatelor, căci orice păcat ni se înfăţişează, în primă instanţă, sub forma unui gând. Apoi gândul naşte dorinţa de a-l materializa în domeniul obiectiv al faptelor. Astăzi gândurile cu încărcătură negativă circulă cu o viteză extraordinară şi afectează comunităţi întregi prin intermediul tehnologiilor de ultimă oră.

Fiecare dintre noi, fiind conectat la internet, consultând presa, vizionând programele de ştiri şi unele emisiuni TV, este prins într-o reţea în care evenimentele cu impact negativ asupra psihismului uman capătă proporţii fantastice, generând, în ultimă instanţă, adevărate fenomene de psihoză în masă. Pătrund astfel în noi temeri care ţin mai mult de domeniul posibilului decât de cel al realului, al actualităţii, şi care nu ne privesc direct, în imediatul nostru.

Sfinţii Părinţi şi discernerea gândurilor

Revenim la gânduri şi la importanţa lor, despre care s-au pronunţat atât tradiţia Bisericii, cât şi psihologia. Citim, de pildă, la Sfântul Isihie Sinaitul: „Tăbărârea gândurilor rele e ca un şuvoi de râu, prin ele vine momeala, iar după aceasta se naşte încuviinţarea păcatului, ca o inundare de valuri ce acoperă inima“.

Gândurile negative, rele au mai multe surse: diavolii, inima noastră (Sfântul Marcu Ascetul scrie: „Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri şi cuvinte spurcate“), lucrurile care ne înconjoară. Sediul gândurilor nu este creierul - aşa cum susţin savanţii pozitivişti -, ci inima omului. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat că gândurile rele izvorăsc din inima noastră: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19)“.

Sfinţii Părinţi ne-au lăsat moştenire, spre mântuire, şi criteriul după care putem discerne între gândurile care ne vin de la Dumnezeu şi gândurile care provin de la diavol. În Capetele sale ascetice, Sfântul Isaac Sirul scrie că orice gând bun vine de la Dumnezeu. În schimbul de scrisori purtat între Sfinţii Varsanufie şi Ioan, la un moment dat, primul îi scrie celui din urmă: „Când gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu şi să ai bucurie în a face aceea, află că e al lui Dumnezeu. Gândurile de la draci sunt tulburate şi pline de întristare şi atrag pe ascuns şi în chip subţire la cele dinapoi. Ele se îmbracă în piei de oaie, adică iau înfăţişarea unor gânduri ale dreptăţii, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori“. Sfântul Ioan Casian identifică nu mai puţin de opt gânduri ale răutăţii, care generează patimile: „cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei“.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală despre gânduri

Psihologii, în special psihoterapeuţii, au descoperit în paradigma care le este specifică importanţa pe care o au gândurile atât în proliferarea tulburărilor psihice, cât şi în vindecarea lor, în reechilibrarea sistemului psihic uman. Printre psihoterapiile actuale, un loc important îl ocupă psihoterapia cognitiv-comportamentală. Teza ei principală este că între evenimentele pe care le trăim şi emoţiile pe care le simţim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente. De aceea, psihoterapia cognitivă uzează de o serie de metode prin care pacientul este învăţat să îşi conştientizeze gândurile şi să înlocuiască gândurile negative cu gânduri pozitive. Pe scurt, adepţii psihoterapiei cognitiv-comportamentale susţin că „tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre“ (Philippe Brinster). În consecinţă, terapeutul îl învaţă pe pacient cum să pornească la o adevărată „vânătoare de distorsiuni“. Deformarea reprezentării mentale a realităţii se cristalizează în câteva tipuri uşor de recunoscut: radicalizarea - când vedem lucrurile în alb sau în negru; suprageneralizarea - când generalizăm o situaţie particulară (limbajul nostru ne trădează, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative „niciodată“ sau „totdeauna“), deformarea selectivă - când reţinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând părţile ei pozitive; autodeprecierea; inferenţa - când pretindem că anticipăm gândurile altora, viitorul sau ne lansăm în aprecieri pripite;emotivitatea - când ne proiectăm stările sufleteşti asupra realităţii; prezenţa lui „ar trebui“- când îi cerem realităţii să respecte nişte cadre fixe, nişte norme bine definite; etichetarea- când etichetăm o persoană plecând de la comportamentul ei; personalizarea - când atribuim unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problemă.

Războiul duhovnicesc şi remediile împotriva gândurilor pătimaşe

Putem lupta duhovniceşte cu gândurile în mai multe feluri, potrivit împrejurărilor vieţii şi felului nostru de a fi. Una dintre cele mai simple metode constă în efortul de a-ţi focaliza atenţia minţii pe prezenţa continuă a lui Dumnezeu. Este vorba de acea „stare de prezenţă“ pe care ne-o recomanda părintele Arsenie Papacioc. Sfântul Ioan de Kronstadt ne învaţă acelaşi lucru. Maicii Taisia, ucenica sa, care i se plângea că odată ajunsă stareţă, din cauza grijilor zilnice nu se mai putea ruga ca înainte, sfântul i-a dat sfatul de a se gândi permanent la Dumnezeu: „Peste zi, lucrul de căpetenie este să ai gândul statornic îndreptat către Dumnezeu, să ai adică rugăciunea lăuntrică, tainică. Nici eu nu am vreme să iau parte la slujbe lungi de mănăstire, dar oriunde mă duc, fie că sunt pe jos, fie în trăsură, sau şed, sau dorm, gândul la Dumnezeu niciodată nu mă părăseşte. Niciodată nu mă părăseşte gândul că El este aproape“.

Când ne vin gânduri negative trebuie să facem efortul de a le alunga. Sfântul Paisie Aghioritul recomanda chiar cultivarea gândurilor bune: „Un gând bun are aceeaşi putere cu o priveghere de multe ceasuri. Are mare putere. Precum astăzi unele arme noi blochează cu raze laser racheta chiar la baza ei şi o împiedică să se lanseze, tot astfel şi gândurile bune apucă înainte şi paralizează gândurile rele pe «aeroporturile» diavolului, de unde pornesc. De aceea încercaţi, pe cât puteţi, să plantaţi voi gânduri bune mai înainte de a apuca diavolul să vă planteze el gândurile cele rele, pentru ca inima să vi se facă grădină de flori şi rugăciunea să vă fie însoţită de mireasma duhovnicească a inimii voastre“.

Pentru a scăpa de asaltul gândurilor care ne umbresc bucuria de a trăi şi ne ameninţă mântuirea trebuie să luptăm cu patimile proprii, care adesea se nasc în mintea noastră. De asemenea, trebuie să evităm contextul care le favorizează. Trebuie să ne asumăm o viaţă ascetică, după măsura fiecăruia: să cultivăm rugăciunea, să ţinem post şi să ne mărturisim gândurile rele la spovedanie. Părintele Sofronie Saharov spunea: „Când omul nu se poate împotrivi gândurilor sale, cel puţin trebuie să i le spună duhovnicului său şi atunci se va folosi“. La izbăvirea de războiul nevăzut al gândurilor contribuie cultivarea unei stări interioare de pace (tot părintele Sofronie de la Essex spunea: „Isihia ortodoxă este o metodă de vindecare neînşelată, sigură pentru om“) şi citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Avem, iată, la îndemână un întreg „arsenal“ duhovnicesc de care putem uza la nevoie, dar premisa de la care trebuie să plecăm, convingerea noastră interioară trebuie să fie aceasta: nu noi, prin puterile proprii, rezistăm atacului gândurilor, ci Domnul cel milostiv ne păzeşte de ele sau ne uşurează lupta. Calea cea mai sigură constă în cultivarea stării de pocăinţă, iar pocăinţa presupune trăirea continuă într-un duh de smerenie. În încheiere, vă propun să ne împărtăşim împreună dintr-un alt gând al părintelui Sofronie: „Când creştinul sau monahul călătoreşte cu pocăinţă, atunci se vindecă toate problemele sufleteşti şi psihologice“.

Sursa

0
0
0
s2sdefault

Căutare site

Noutăți Magazin

Abonare Buletin Informativ

Parteneri

BannerFamOrtodoxa

Banner milo 2

 

 

Acest site foloseste cookies pentru cea mai buna experienta de navigare pe site-ul nostru. Daca continuati navigarea inseamna ca sunteti de acord cu aceste conditii.