Doamne ajută,
Azi a fost prima dintre Deniile pe care nu le-am putut săvărși în chip obișnuit, împreună cu credincioșii, a Canonului celui Mare. Unii l-or fi urmărit la televizor, alții pe Net, poate cei mai nevoitori l-au citit acasă, singuri sau în familie. Până la urmă e valabil cuvântul Mântuitorului: „unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.“ Canonul acesta, ca și cea mai mare parte a slujbelor noastre, nu depind, de fapt, la modul strict de cadrul liturgic.
Adevărat, e mai ușor să-ți aduni mintea în interiorul sfântului locaș dar, cu efort și bunăvoință, se poate și improviza. Am slujit de aproape douăzeci de ani chiar și Sf. Liturghie în astfel de spații neconsacrate în chip deosebit, în spitalul și în căminul de bătrâni care mi-au fost încredințate (și o voi face în continuare, cât și unde va fi necesar). Faptul că te simți aproape de credincioși, nedespărțit prin catapeteasmă, că pe pereți nu vezi icoane, decât câteva lipite; faptul că scaunele pe care stau cei mai neputincioși sunt scaunele din sala de mese sau din saloanele spitalului, iar masa pe care este așezat Sfântul Antimis este și ea improvizată, face ca întreaga adunare să pară mult mai apropiată de adunările din Biserica primară. Toate acestea dau naștere unor anumite trăiri deosebite și profunde în sufletele celor care participă la o astfel de slujbă.
Dar biserica trebuie să rămână biserică! Sfântul Altar, catapeteasma, soleea, icoanele zugrăvite, absidele, cupola, mișcările rituale, toate rânduite potrivit Sfintei Tradiții constituie un tezaur al credinței creștine care ne ajută în toate să ne potențăm evlavia noastră și s-o facem ferment al creșterii noastre duhovnicești autentice cu și către Domnul. Așadar, pogorământul trebuie să rămână pogorământ și să nu devină regulă; căci dacă improvizația ar deveni regulă, atunci am pierde toate învățăturile pe care o biserică le conține în sine, chiar și numai prin arhitectura și pictura ei. Și dacă ignorăm deliberat aceste învățături, de fapt pierdem părți esențiale ale credinței noastre, prin urmare și evlavia noastră devine mai degrabă o bâjbâială și o amăgire…
Participarea la slujbă „de la distanță”, deși ni se pare nouă a fi în duh, este de fapt un înlocuitor de slujbă. E greu să fii în același duh cu cel de lângă tine și când ești în aceeași biserică, apropiat fizic, pentru că de prea multe ori fiecare are gândurile lui, problemele lui, ticurile lui și acestea duc la rispirea și la împrăștierea minții. E greu și să stai concentrat în fața televizorului sau al monitorului la o slujbă, care prin natura ei nu trebuie să fie prea dinamică. Cu atât mai puțin probabil e să fii în același duh cu cei care se află într-o altă locuință, chiar dacă urmăriți același program liturgic.
Dacă ar fi un film, un documentar, un concert sau o întrecere sportivă atunci, da, putem fi spectatori deosebiți care participăm la același eveniment și eventual putem schimba impresii despre respectivul eveniment, deci putem spune că împărtășim un duh comun. Dar e vorba despre activități omenești, care au o anumită doză de dinamism ce stârnesc și mențin curiozitatea spiritului, minții și inimii omului celui vechi, care încă e prezent în cei mai mulți dintre noi.
Însă, când e vorba de rugăciune, atunci mintea noastră trebuie să-și reducă în mod programatic împrăștierea de la toată grija cea lumească. Această stare nu se dobândește cu ușurință, trebuie lucrată și îndelung lucrată. Lepădarea de sine, asumarea crucii și urmarea lui Hristos pot fi și trebuie înțelese și în această cheie. Maturizarea duhovnicească, atingerea vârstei bărbatului desăvârșit în Iisus Hristos despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel, implică în mod necesar atât o minte a cărei atenție să fie în mod firesc și continuu ațintite către Mântuitorul, cât și o inimă pe care să n-o mai tulbure nimic, pentru că este umplută cu totul de dragostea Lui.
În viața monahală, retragerea la pustie nu este recomandată începătorilor. Ucenicii trebuie să stea îndelung în obște, să se nevoiască acolo împreună cu frații, să învețe să-și taie voia înaintea egumenului, a duhovnicului, a iconomului, a celor mai bătrâni din mânăstire, să participe mereu la slujbe, să-și împlinească cu sârg și dragoste ascultarea rânduită. De abia după o îndelungă perioadă de încercare, care pentru cei mai mulți călugări durează întreaga viață pământească, unii, foarte puțini!, primesc binecuvântarea de a pleca la pustie și de a duce viață de sine. Pentru că viața în sihăstrie este plină de capcane diavolești din cele mai subțiri, în care un om neîncercat în cele ale războiului nevăzut poate cădea cu ușurință. Din păcate găsim suficiente exemple în spiritualitatea neptică a unor astfel de căderi.
E adevărat că îi avem ca pilde de viață sihăstrească pe Sfânta Maria Egipteanca, sau pe Precuvioasa noastră Maică Teodora de la Sihla, pe Sfântul Antonie cel Mare, pe Sfântul Ioan Scărarul sau chiar pe monahii din mănăstirea de pe malul Iordanului în care s-a nevoit o vreme Cuviosul Zosima, iar în vremurile recente, pe Cuviosul Părintele nostru Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț; dar ei sunt excepțiile. Regula în Ortodoxie a fost stabilită de sfântul Vasile cel Mare – în chinovie (adică în viețuirea în comun) se deprinde alfabetul vieții duhovnicești. Aici sunt grupa zero, școala primară, gimnaziul, liceul și chiar studiile superioare. Sihăstria este un fel de post doctorat, ca să mă exprim așa. Foarte puțini au acces la ea și chiar dintre aceștia doar câțiva ajung cu adevărat pustnici, adică ating vârsta bătrânului desăvârșit în Hristos despre care se amintește (chiar dacă foarte rar) în literatura neptică…
Iar noi, care am ajuns să ne rugăm cu ajutorul unui smart device în confortul casei noastre, avem impresia că ne putem asemăna cu pustnicii?! Noi, care n-aveam răbdare să stăm cu mintea cât de cât adunată, în biserică, la o slujbă de două-trei ore, credem că am putea, în confortul firesc al locuinței noastre, să ne apropiem de Dumnezeu asemenea Sfintei Teodora, de exemplu?! Dar știți cum arată peștera în care se ruga și se odihnea (nu mai mult de două-trei ore de-a lungul unei zile) în pustia Sihlei? Știți cât de pătrunzător e crivățul în Munții Neamțului? Știți cu ce se îmbrăca sfânta, cu ce se hrănea, unde și cât se ostenea? Și mai avem îndrăzneală să o luăm pe ea ca exemplu de viețuire și apărătoare a noastră ca să ne justificăm astfel evlavia proprie, în lipsa apropierii de Sfântul Potir?
Suntem lipsiți de prezența în sfânta biserică, de limanul nostru duhovnicesc și de cetatea noastră de scăpare. Suntem niște prunci neînțărcați aruncați în mijlocul stihiilor dezlănțuite ale pustiei lumii acesteia căzute și bântuite de tot felul de demoni, inclusiv ai văzduhului. Suntem, de fapt, nepregătiți să rezistăm duhovnicește în aceste condiții vitrege. Dacă ne amăgim și ne închipuim că slujbele la care avem acces acum ne sunt îndeajuns pentru mântuire va fi vai și amar de noi! Pentru că mulțumindu-ne cu înlocuitori ne lipsim de hrana cea autentică, de Domnul Care ni se dăruiește desăvârșit tuturor doar prin Sfânta Împărtășanie primită în chip real, în timpul Sfintei Liturghii, din Sfântul Potir comun tuturor credincioșilor: atât celor aflați la începutul vieții duhovnicești, cât și celor desăvârșiți, și chiar și sfinților!
Așadar, decât să ne amăgim că am devenit brusc un popor de sihaștri zăvorâți în propriile apartamente, și să ne îndulcim de asemănarea închipuită cu sfinții pustnici, pentru că urmărim la televizor sfintele slujbe, mai bine să ne rugăm cu lacrimi și cu inimă frântă acestora să mijlocească ei pentru noi ca Domnul să ne îngăduie cât mai repede cu putință să ne întoarcem cu adevărat acasă. Căci cu cât mai multă vreme petrecem departe de biserică, cu atât mai mult ne îndepărtăm de fapt de Sfânta Biserică. Iar dacă stăm prea multă vreme departe de Sfânta Biserică, atunci chiar dacă vom trăi vreme îndelungată și comod în lumea aceasta, de fapt vom fi morți, fără ca măcar să ne dăm seama, pentru Împărăția Cerurilor!
Îngândurat,
Pr. Tudor Ciocan
Spitalul de Ortopedie „Foișorul de Foc”
