- Lerui Ler, Domn din cer -

Simplitatea colindelor, exprimată fie prin textul lor plin de căldură sfântă și prin redarea conținutului pericopelor evanghelice, prin muzica suavă, adaptată, adesea ritualului rugciunii, ni-L aduce în casă pe Pruncul Iisus, în toată puritatea şi splendoarea Sa, de Prunc Ceresc. Refrenul majorităţii colindelor vechi este alcătuit din epitete şi metafore prin care se invocă lumina, puritatea, candoarea, dragostea cerească, toate cuprinse în imaginea florescenţelor albe ale venirii primăverii, ale renaşterii când toţi copacii sunt îmbrăcaţi în floare albă, dalbă de măr. Lumina şi puritatea, frumuseţea chipului dumnezeiesc şi singularitatea Împăratului ceresc, îmbrăcat în lumină, l-au apropiat în primele secole ale creştinismului de floarea florilor, crinul, prezent într-una din frumoasele parabole ale Mântuitorului, în care florile de crin sunt prezentate astfel: Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc/ dar v-o spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei! (Matei, 6, 28-29, Luca, 12, 27).
Nu ştim câţi dintre vorbitorii limbii române, de astăzi, chiar teologi, mai ştiu care erau numirile perioadelor din Anul bisericesc, perioade care aveau anumite semnificaţii legate de desfăşurarea sărbătorilor în Bisericile creştine. Aşa se face că termenul latin, calendae, care desemna în latină, începutul fiecărei luni, în calendarul creştin, alcătuit în prima perioadă a creştinismului în limba latină, şi păstrat până spre sec. al XV-lea, şi în limba română, calendae-le deci desemnau primele zece zile ale lunii ianuarie, în care creștinii sărbătoreau Crăciunul şi Anul Nou, perioadă în care se vestea prin cântece, Naşterea Domnului. Întrucât perioda, de urări şi cântări religioase, cuprindea toate cele 10 zile ale lunii ianuarie, cântecele respective au primit numele acestor zile speciale, numite calendae, în care erau cântate sau recitate versurile ce aminteau de Nașteterea lui Hristos și de începutul anului agrar, aflat sub ocrotirea și binecuvântarea Lui, ele au devenit, în limba română, în mod firesc, din calende, colinde. Acest fenomen se numeşte în lexicografie, o extensie a sensului, iar din punct de vedere fonetic procesul este firesc,având loc închiderea celor două vocale a>o, e> i.

Cum colindele s-au format în primul mileniu al creştinismului românesc, termenii pe care acestea îi păstrează, până astăzi, adesea în forme fixe de refren, au devenit neinteligibili, pentru majoritatea vorbitorilor, chiar şi pentru unii lingvişti, care nu cunosc împrejurările şi influenţele culturale ale utilizării lor, prin biserică, în spaţiile creştine bizantine, nici limbile de cult ortodox, practicat fără întrerupere, în toate Bisericile primare ale Romaniei Orientale, păstrătoare fidelă a tradiţiei creştinismului roman, în prima parte a mileniului creștin, şi a limbii grecești, în partea a doua a lui, sec. IX-XI.

Pierzând sensul, prin opacizare (necunoaşterea limbii din care a provenit), termenul va avea din ce în ce mai multe variante şi i se vor da numeroase etimologii ce nu au nici o legătură cu realitatea semantică pe care o oglindesc aceste cuvinte. Variante ca: ler, lerui, leroi, oleroi sunt forme explicate în dicţionare ca “interjecţie sau refren în colinde”, fiind apropiate şi de alte cuvinte întâlnite în colinde ca: veler, velerim[1], aşa cum le explică autorul unui vechi dicţonar, A. Scriban, cel care le socoteşte ca provenite, prin extensie semantică din Aliluia. Ideea lui Scriban este menţinută în mai multe studii dar şi în dicţionarele moderne ca DEX[2], unde găsim următoarea explicaţie: LER “(interjecţie), cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; cu variante: léroi, léroloi, lérul, lérului; probabil lat[in] [Ha]llelu[iah] Domine”. Această etimologie are meritul de a rămâne în câmpul religios al tematicii colindelor, ceea ce constituie un punct de vedere pozitiv, în perspectiva încadrării fireşti în câmpul semantic, specific colindei.

Un foarte bun comentariu, în ceea ce priveste posibilul etimon, l-a făcut o bună specialistă în lingvistica generală şi cea clasică, d-na Aurora Peţan, fără să pună punctul pe i, adică să identifice prezenţa şi semnificaţia vocabulei în colindul de Crăciun. Fiind interesantă explicaţia o redăm fragmentar: În latină "lilium" înseamna "crin" şi era imprumutat dintr-o limbă veche, mediteraneană, pe care romanii au gasit-o în peninsula italică la venirea lor. În greacă, exista un cuvânt asemănător, "leirion" care desemnează atât crinul, cât şi narcisa, ambele flori albe. În sardă, exista un cuvânt similar, care înseamnă "floare albă, margaretă, crin". Şi exemplele pot continua, cu cuvinte din bască, hitită, coptă etc. În toate aceste limbi exista un cuvânt care desemnează floarea albă, dar nu întotdeauna este vorba de aceeaşi floare, ci există variaţii în funcţie de zona climatică. În aria mediteraneană, floarea albă era prin excelenţă crinul, adorat şi în civilizaţia minoică.
La noi, crinul nu a fost şi nu este o plantă locală. Este foarte posibil ca floarea albă să fi fost în primul rând floarea de măr, despre care, fireşte, nu se putea vorbi decât la plural. Mărul a fost întotdeauna un pom specific spaţiului geografic românesc şi apare ca alternativă a bradului în rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent întâlnite în basmele şi miturile româneşti.[3] Este corect raţionamentul făcut de autoare, dar trebuie să avem în vedere creştinismul primar, cu influenţele venite prin instituţia Bisericii. Să verificăm formele şi semantica vocabulei greceşti, leirion (leírion), cu sinonimele krinon, (krínon), leukon (leukón) “crin alb”, cu epitetele “gingaş”, “delicat”[4]. Interesant e faptul că în latină, forma lilium are şi sensul figurat “dulce”, “delicat”, “curat”,“candid”, în sintagma lilium candidum (Vergiliu)[5] . În greaca veche, vocabula leírios,-on avea deja sensurile figurate: “delicat”, “suav”, “înmiresmat”[6].

Sensurile metaforice pentru această floare erau generalizate şi foarte cunoscute, de aceea Pruncul ceresc a fost asemănat prin puritatea şi lumina Sa divină, crinului. Experienţa lexicografică ne-a dovedit, adesea, pierderea semnificaţiei unui cuvânt, atunci când forma era denaturată faţă de forma primară, iar limba din care provenea nu mai era familiară celor care au preluat, prin tradiţie, anumite texte ca variante orale ale cântării. Reconstrucţia poate fi făcută numai pe baza câmpului semantic în care se descoperă o anumită dominantă, “imacularea”, “puritatea”, “gingăşia” florii albe, prezentă în toate colindele închinate Naşterii Domnului.

Câteva exemple de sinonimie ce pun în lumină albul purităţii, zorii luminaţi ai bucuriei, exprimate în refrenul Lerui Ler ; Că s-a născut Domn prea bun,/ În sălaşul lui Crăciun/ Că s-a născut Domn frumos, Hai Lerui Ler!/ Numele lui e Hristos, Hai Lerui Ler![7]sau cu varianta Oleroi : Nu dormiţi în astă seară, Oleroi, Doamne!/ Ci şedeţi la Privegheală, Oleroi, Doamne!/ S-aşteptăm pe Domnul Sfânt, Oleroi, Doamne!/ Ca să vie pe pământ, Oleroi, Doamne[8]. Un alt refren este Măruţ, Mărgăritar: Şi-am plecat să colindăm,/ Măruţ, Mărgăritar!/ Când boierii nu-s acasă!/ [9] ; dar şi minunatul refren Ziurel de ziuă, cu aceeaşi semnificaţie a luminii cereşti: Sus în deal la Galileu, Ziurel de ziuă!/ La casa lui Dumnezeu, Ziurel de ziuă,/ Unde s-a născut Hristos, Ziurel de ziuă!/ Mesia cel luminos, Ziurel de ziuă![10] ;cele mai multe colinde au fost axate pe urare, cu refrenul Florile dalbe: Ia, sculaţi boieri, sculaţi! Florile dalbe,/ Priveghind vă bucuraţi, Florile dalbe/ ...Şi nu v-aduc nici un rău, Florile dalbe!/ Ci v-aduc pe Dumnezeu, Florile dalbe/ Mititel şi-nfăţeşel, Florile dalbe/ Curge Mirul de pe El, Florile dalbe!/ Faşa dalbă de mătasă, Florile dalbe!/ Dumnezeu în astă casă, Florile dalbe[11]. Sunt colinde în care se face precizarea că Florile dalbe sunt de măr sau chiar precizarea Mărul cu florile dalbe: Şade Maica Domnului!/ Florile dalbe sunt de măr/ C-un Fiuţ micuţ în braţe!/ Florile dalbe sunt de măr/[12]; dar şi: Maică Sfântă Preacurată,/ Ne-ai adus pe Fiul Tău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Să ne mântuie de rău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Sus în poarta lui Hristos, / Mărul cu florile dalbe/...[13] . În ceea ce priveşte grafia în formele variante pe care le-a luat cuvântul de bază Ler, Lerul cu sensul de Crin – Împărat, care a devenit Lerui şi de aici Leroi, Oleroi, credem că este vorba de alipirea verbului “a fi”, de la prezent indicativ, persoana a III-a, forma scurtă - e, îi – i (este) domn. Leru-i Ler, Domn din cer. Fiind colindul o construcţie populară, de natură orală, alunecările formelor sunt curente, aşa încât ele, foarte uşor, se transformă în stereotipii, reţinute pentru armonia şi gingăşia pe care le crează în contextul deosebit al Sărbătorii Naşterii Domnului.

Iată cum istoria cuvintelor este oglindită în istoria celei mai importante instituţii divino-umane, Biserica Domnului, care este zidită în primul rând în sufletele creştinilor şi apoi în spaţiile devenite locaşuri de cult, variate după dimensiunea spaţială şi temporală, spaţii ale comuniunii, în care se dezvăluie întreaga lucrare a Domnului nostru Iisus Hristos.

17 decembrie 2009                                                                                 Prof. dr. Aurelia Bălan - Mihailovici