Cine este Aceasta, ca zorile de albă şi curată?
E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.
Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineții,
Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii, spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!

(Fragment din „Imnul Acatist la rugul aprins al Maicii Domnului”, Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor)

 

Despre etimologia numelui sau a denumirii „Rugul Aprins”

Denumirea de "Rugul Aprins" este inspirată dintr-un pasaj biblic şi scripturistic veterotestamentar, anume din Ieşirea (cap. 3,1-4) unde se relatează momentul chemării lui Moise de către Dumnezeu şi consacrarea lui ca eliberator al poporului ales din robia egipteană. Aici, autorul inspirat spune că Moise l-a văzut pe "îngerul Domnului într-o pară de foc ce ieşea dintr-un rug; şi... rugul ardea, dar nu se mistuia" (3,2). Exegeza creştină tradiţională a interpretat acest rug, care "ardea, dar nu se mistuia", drept o preînchipuire iconică a pururea-fecioriei Maicii Domnului şi un simbol clasic al rugăciunii desăvârşite şi neîncetate, "ca loc de reunire în Duh - după cum ne învaţă Părintele Ioan Kulighin - a tuturor celor care au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste".
Numele de "Rugul Aprins" conţine, vedem bine, sugestii importante referitoare la aspiraţiile celor care se întruneau aici şi la programul grupării. O privire mai atentă asupra pasajului biblic menţionat poate oferi informaţii importante în acest sens. Aici, avem de-a face cu un personaj - Moise, împovarat de un trecut destul de agitat şi tulburat, care doreşte să-şi construiască o identitate nouă, îşi caută salvarea într-o viaţă cât mai banală cu putinţă. Anonimii, se spune adeseori şi pe bună dreptate, sunt cei mai fericiţi dintre oameni. Dar iată că Dumnezeu contrazice dorinţa de anonimat a lui Moise, revelându-i-se chiar în timp ce omul îşi îndeplinea datoria, munca şi rutina zilnică şi, mai mult decât atât, propunându-i un destin complet diferit şi deosebit în comparaţie cu orice şi-ar fi putut imagina el: să devină nici mai mult, nici mai puţin decât salvatorul propriului său popor. Om cu bun-simt, Moise refuză o asemenea provocare, chemare şi vocaţie aducând şi invocând chiar argumente în favoarea hotărârii şi deciziei sale, întemeiate pe incompatibilitatea evidentă dintre el, ca persoană, şi cerinţele pe care ar fi trebuit să le satisfacă pentru a avea şanse de reuşită într-o astfel de misiune. Dialogul dintre Moise şi Dumnezeu este, de altfel, prototipul rugăciunii şi al spovedaniei adevărate. Odată angajat într-o asemenea "dispută", omul face primii paşi strict necesari în afara spaţiului securizant, îndărătul căruia caută să-şi şteargă identitatea şi se apropie de focul revelaţiei, care îl va ajuta să-şi preschimbe destinul, urmându-şi vocaţia primordială şi înălţându-se, în acest fel, la stadiul de persoană. Deloc întâmplător, în acest caz, Moise este înzestrat cu virtuţi imperiale, sacerdotale şi învăţătoreşti sau profetice.

Învăţător, Preot şi Împărat va urma să fie şi nimeni altul decât Mesia – Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Prin demnităţile primite, Moise dobândeşte asemănarea dumnezeiască şi, în acest fel înzestrat, pune început salvării şi izbăvirii Poprului Israel din robie, dar şi salvării, răscumpărării şi mântuirii neamului omenesc.
                                                                                                                                    Dr Stelian Gomboș