Biserica noua. "Minunea"care aduce oamenii inapoi
La vârsta de zece ani, unui copil din Ardeal, marele Arsenie Boca i-a prezis că vă ajunge călugăr și că va face o mânăstire. Prezicerea s-a împlinit. Monahul David a înălțat o biserică la Sadinca, un sat părăsit de lângă Sibiu, iar harul lui întoarce oamenii inapoi. Minune dumnezeiască. |
Acum vreo 35 de ani, satul sibian Sadinca a dispărut. Pur si simplu. Oamenii și-au desfăcut casele, le-au pus în căruțe sau în mașini și-au plecat. Era un sat bogat, cu magazine, cămin cultural, școală cu multi copii, biserică, tradiții și, mai presus de toate, un pământ grozav de roditor. Iar viile Sadincăi, sădite cu migală pe terasele nisipoase ale dealurilor, erau cele mai scumpe și mai nobile din Transilvania.
O taină, dispariția asta... S-a vorbit de Ceausescu, de comasarea satelor îndepărtate obligate să-și lase vatra, bisericile și mortii din cimitir, și să se mute la "centru", în comune. Totuși, nici un sat nu dispare așa, peste noapte, ca și când n-ar fi fost. Dar oamenii au plecat, unul după altul. |
 |
| Au luat totul. Chiar gardurile și bolovanii din temeliile caselor. Au lăsat doar chenarele de piatră ale porților, paznice la pustiu, cu numele și anii încrustate în ele. Așa arată astăzi Sadinca: ca un larg cimitir, între dealuri enorme, golașe, având în loc de cruci porțile de odinioară ale curților. Doar patru bătrâni au mai ramas în sat, din care doi văduvi. Și trei case neruinate. Într-un târziu, cand i-am întâlnit, am aflat de la ei care a fost adevăratul motiv al părăsirii așezării. "De fapt, cam de când cu biserica", au zis. Biserica se stricase, iar fostul preot fusese silit de comuniști să părăsească satul, în anul 1974. De aceea au plecat sadincenii. Fără magazine, cămin, chiar și fără școală puteau trăi. Nu puteau trăi însă fără Dumnezeu. |
"Calugare, ma arzi!"
Avea 11 ani, îl chema Dan Stoica și se afla la mânăstirea din Sâmbăta de Sus, între o mie de creștini îngenuncheați în jurul marelui duhovnic Arsenie Boca. Nu mai fusese niciodată într-o mânăstire. |
Din satul de altădată au mai rămas numai porțile. |
Nu știa nimic despre preoți, despre rânduielile bisericii. Se uita la călugărul acela înalt, din mijlocul mulțimii, nu-și putea lua ochii de la el și i se părea că prezența lui trece de conturul hainelor, că împrăștie în jur "un fel de lumină". Părintele Arsenie Boca binecuvânta pe cap toți oamenii îngenuncheați. Când a trecut prin dreptul lui l-a ocolit. Atunci, în acele clipe, copilul a avut o pornire aproape neomenească. A simțit că parcă "nu mai putea trăi" fără binecuvântarea aceea. A tras spre el mâna părintelui Arsenie și și-a așezat-o pe cap. A ținut mâna aceea strâns, cu amândouă palmele, pe creștetul capului său aspru, tuns chilug, de copil de la țară. Și azi are în minte secvența asta, moment cu moment. Fiecare intonație a spuselor părintelui. Marele Arsenie și-a lăsat capul pe spate, a închis ochii și a spus: "Călugăre, mă arzi!". Toată mulțimea a încremenit. Avea încă palma pe capul copilului. "Tu vei fi călugăr, te vei numi David și vei sta sus, într-un vârf de munte. Îți vei căuta multa vreme calea prin alte locuri, dar până la urmă vei veni să ridici o mânăstire tot aici, în Ardeal, aproape de casă..." Cuvintele acelea i-au ramas băiatului înfipte în suflet. Și le-a amintit mai ales mai târziu, când toată făptura lui începuse să fie cuprinsă de-un dor de pace și de liniște. Nu-i plăcea lumea, cu vorbele și mărunțișurile ei. Era retras, voia să nu vorbească, să nu audă. Mergea tot timpul la mânăstire și la 16 ani devenise deja monah. A stat multă vreme în preajma părintelui Arsenie.
|
 Părintele David cel mult iubit.
|
|
I-a fost dintre cei mai apropiați ucenici. A fost părtaș la multe prorociri acolo, la Sâmbăta de Sus, rostite de marele duhovnic. Oameni cărora părintele Arsenie le spunea numele și necazurile, deși-i vedea pentru prima dată, intrând pe poarta mânăstirii. Însuși tatăl lui Dan s-a numărat printre aceștia, un alcoolic violent, care-și pierduse credința. Arsenie Boca a spus simplu: "Într-o lună nu va mai bea". După o lună de zile, tatăl Ion a întors paharul pe masă și n-a mai băut nici o picătură de alcool până astăzi.
Dan se născuse în ținutul Făgărașului, nu departe de Sadinca. De la Sâmbăta a fost trimis la mânăstirea Căldărușani, la seminarul monahal, ca să învețe carte. Apoi prin alte mânăstiri. A părăsit Ardealul. Și-a căutat liniștea prin lume. Dorul lui de liniște. Și mereu i-au răsunat în minte, ca ecourile unui clopot de catedrală, vorbele părintelui Arsenie: "Dar vei veni să faci o mânăstire tot aici, aproape de casă...".
|
|
Însingurații
Privesc Sadinca de pe un deal înalt. Podisul Transilvaniei - învolburare de coame pleșuve și mătăhăloase, ca niște munți de pe lună. Jos, la capătul drumului, se întrevăd câteva petice de pământ și niste ziduri de case, printre crengile unui pâlc de copaci. Și totuși, acest loc, cu doar patru locuitori, apare și azi pe hartă, ca un sat în toată regula. Ca toate celelalte sate sibiene din jur - Slimnic, Mândra, Loamnes, Hagieni, Alamor, Hașag - așezări puternice și bogate, fiecare cu peste o mie de suflete. Parcă nici cartografii n-au putut crede că o asemenea așezare poate dispărea așa grabnic... Sunt împreuna cu Maria Greavu, primărița din Loamnes, o femeie năpraznică și răspunzătoare de șapte sate, una din cele mai mari comune din Transilvania. Îmi arată de-o parte și de alta a ulitelor pustii: "aici era casa mare, dincolo casa, mai la deal înca vreo șapte case de gospodari...". Are în minte exact satul de odinioară. Ridică peste tot în jur, cu puterea privirii, acoperișuri și ziduri nevăzute. De ce au plecat? Primărița știe multe cazuri în care oamenii tocmai își sfințiseră bucuroși casa cea nouă, iar după doar câteva luni, s-au apucat să o strice, să o desfacă până la temelie și să pornească înspre alte locuri. "Era totul bine. 80 de gospodării, familii trainice, multe dintre ele și cu opt-zece copii. Și chiar când o fost satul mai înstărit, mai bine pus la punct, tocmai atunci or trebuit să plece", zice. Privim amândoi dealurile goale, acoperite altădată cu vii nobile.
|
Șipos Gheorghe  |
Ating inscripțiile porților părăsite. Cele mai multe indică anii `74-'76, adică tocmai acei ani tragici ai dispariției satului. Presimt, totuși, în glasul femeii primar, un sâmbure de speranță. "Știți de ce și-au lăsat porțile așa? Le-au lasat ca un semn, ca să aiba unde să se întoarcă, într-un târziu..."
E sâmbătă, iar in sat nu e nici un om. Nimeni cu care sa poți vorbi. Cele trei case sunt zăvorâte. Bătrânii au plecat la Sibiu, la înmormântarea unui fost vecin, pe nume Soaită, care a fost găsit în casa de la oraș, dupa 30 de zile de la moarte. Era un om credincios, respectat. Tată a doi copii. Mort așa, fără nici o boală. Sau poate de boala înstrăinării. Aproape nici unul dintre sadincenii plecați nu s-a obișnuit cu orașul. Foarte mulți au murit așa. Singuri, înstrăinați. Găsiți în casă, la multă vreme după obștescul sfârșit. Văd și biserica din pricina căreia au plecat oamenii. Dărăpănată, pe jumătate prăbușită, nimeni nu mai are curajul să intre în ea, căci întreaga zidire poate cădea în orice clipă. Acoperișul, pereții, totul. În spatele acestei ruine mai este însă o biserică. Zveltă, frumoasă, nou-nouță. Dar despre ea, primărița îmi zice c-ar fi mai bine să vorbesc a doua zi, la Liturghie, cu... "călugărul". |
Miracolul
 
Un calugar? Un preot aici?
|
| De ce nu mi-a spus până acum? Pricep abia acum tonul de speranță din glasul primăriței. Da, în Sadinca se înalță un schit, care va deveni mânăstire. Se petrece un miracol: deși călugărul a venit nu de mult, a făcut biserica anul trecut, în doar patru luni de zile, din temelie până-n varf, numai cu banii credincioșilor de rând, și fără să le ceară niciodată nimic. Pentru Maria Greavu, preotul acesta înseamnă atât de mult, încât aproape i-e teamă să vorbească despre dânsul. Sunt lucruri tainice, greu de împărtășit. Zice că ar trebui să-l cunosc mai întâi, să-l văd slujind. Încă de la primele slujbe, a adunat o mulțime de credincioși. îl caută din toată țara. "Lumea spune despre el că face minuni. S-au întâmplat multe aici, în ultimul timp. Am văzut și eu multe. E-o vatra veche, un cimitir întreg îngropat în dealurile astea, oameni care au fost uciși de tunurile austro-ungarilor, ca niște martiri. Se spune că pământul are așa, un fel de har, la fel ca și preotul. Eu spun doar ce-am văzut cu ochii mei. Era o copilă, de 4 ani, paralizată total. Toata lumea știe cazul ăsta. Părintii erau de aici, dar plecaseră de mult în Germania - chiar și doctorii nemți ziceau că fetița nu mai are nici o vindecare. S-au intors în sat. Au mers de câteva ori la călugăr. Eu însămi am vazut-o într-o seară, când ieșea din căsuța lui, împreună cu părinții. Părintele n-o ținea, numai o atingea așa, pe umeri, din spate, iar copila mergea cu pași înceți și nesiguri, și părinții plângeau. Vă spun, este un părinte deosebit. Te vindecă fiindcă îți dă speranță, bucurie de a trăi. Așa cred că se explică. Numele lui? David! Părintele David." |
Împlinirea profetiei
La vârsta de 19 ani, când a fost tuns în călugărie, i s-a schimbat numele din Dan în David. |
Daca s-a întors Dumnezeu, se întorc și sătenii
De la Căldărușani s-a dus la Drăgănescu, a slujit în biserica pictată vreme de 15 ani de părintele Arsenie Boca, în locul unde marele duhovnic fusese exilat de comuniști, cu interdicția de a mai predica și sluji. Apoi la Cozia. Apoi a fost trimis pe piscurile Builei, la mânăstirea Pătrunsa. O mânăstire lângă cer. A stat acolo mulți ani, stareț peste 37 de călugări zăvorâti în tăcere și alți sihaștri, trăitori în pustia pădurilor dimprejur. Dincolo de munte era Ardealul, dar el nu se gândea la asta. Nu venise încă sorocul ca profeția părintelui Arsenie să se împlinească. Acolo, la Pătrunsa, începuseră să-l caute tot mai mulți oameni, pentru rugăciunile și sfaturile sale duhovnicești. Faima îi creștea, desi el nu dorea asta. În 1994 a fost chemat cu ascultare la Sibiu, de către însuși înalt Prea Sfințitul Antonie Plămădeală. I se dădea rangul de ieromonah, și chilie cu tot confortul, la catedrala mitropolitană. Dar părintele David nu dorea asta. Dorul de liniște îl mistuia. Trei ani au trecut până când a avut curajul să-i vorbească Înaltului Antonie, să-i spună ca el nu mai poate trăi așa. Era prea multă zarvă în jurul lui, la Sibiu, erau seminariștii, zarva tineretului, problemele administrative, mult prea lumești... Mitropolitul a zis bine. I-a dat binecuvântare să se ducă undeva, în gazdă, dar tot în Sibiu, căci avea mare nevoie de dânsul. Părintele David și-a gasit o casuță, lângă o biserică mai retrasă, "Biserica dintre brazi", dincolo de podul Cibinului, acolo și-a făcut canonul și pravila călugărească, ca un sihastru în mijlocul orașului. Abia după mult timp și-a văzut vecinii. Puiu lu' Soaita a lu' Lenea a lu' Ganta și soția lui, Valerica Șoaită. Când i-a cunoscut a rămas uimit. Erau niște oameni de-o curățenie sufletească cum nu mai întâlnise. Credincioși, liniștiți, buni. Nimeriți în orasul acela, parcă dintr-o altă lume. Alături de ei, a ieșit din tăcere. Începea să-și găsească pacea, bucuria de a trăi printre semeni. Într-o zi, vecinii i-au spus: "Părinte, să vii odata să vezi cat de frumos e în satul de unde venim noi. Să vezi câtă liniște, câtă pace...". A mers. Iar când a ajuns în Sadinca - chiar din primele clipe - a simțit în pământurile acelea ceva. O mare suferință, dar și o mare sfințenie. O putere, ce poate deveni făcătoare de minuni. A înțeles în acea zi binecuvântată că ăsta e "locul de unde nu va mai pleca niciodată". Și că el "are datoria" să facă acolo o mânăstire. A cerut binecuvântarea mitropolitului Antonie Plămădeală și a primit-o. Dar Înaltul Antonie i-a spus așa: "Te duci în satul acela ca un om de rând, ca să fii sigur, în inima ta, că este locul pe care îl cauți, loc pentru o sfântă mânăstire. Trebuie să înveți firea oamenilor, să vezi dacă poți fi unul de-al lor. Trăiești ca un mirean, te porți ca un mirean. Iți iei reverenda și o pui undeva, la loc ascuns, ca să n-o afle nimeni. îți faci pravila, canonul, dar haina călugăreasca n-o îmbraci, până când va veni vremea și îți voi zice...". El a făcut ascultare. Patru ani de zile încheiați a stat în Sadinca, fără să știe nimeni că e preot. Nici primărița Maria nu a știut. Absolut nimeni, până în ziua în care primii credincioși de prin țară i-au aflat "ascunzișul"...
A fost găzduit într-una din puținele căsuțe neruinate. A crescut doi miei cu lapte, din biberon, a săpat un petec de grădină în fața casei. De acolo s-a hrănit. Erau mai multi bătrâni atunci în sat. L-au prețuit ca vecin, la fel de mult ca pe un preot. Unii au murit, precum tanti Tomuța Anica, nenea Ioan Munteanu, zis Pastina, vechiul cantor și clopotar al bisericii, sau tanti Roala, care se temea la început că părintele o fi vreun hoț oplosit pe aici, apoi și-a cerut iertare plângând doar pentru gând. Alții mai trăiesc. Sanea Letitia, zisă Tita. Milu, un bătrân amărât, văduv de 3 zile. Dar mai ales Maria Cipos, careia părintele îi spune și astăzi "Mama Mărioara", pentru că l-a ocrotit și l-a ajutat, ca si cum ar fi fost din sângele ei. Prin înțelepciune, ea este astăzi un fel de căpetenie nevăzută a așezării. Singura din sat care nu trăiește singură, ci cu bărbatul ei Gheorghe, pe jumătate paralizat. Cei doi sunt chiar fericiți împreună. Multumiți de viața lor de până acum. Sunt primii oameni care s-au întors. Au fost și ei plecați la Sibiu, au avut casă mare, cu grădină și priveliște frumoasă, dar n-au rezistat. S-au întors acasă, "la căsuța lor". |
Maria Cipos.
E duminică, e soare. Deși slujba nu a început, satul e deja plin de oameni. Mașini multe, în fața bisericii. Simți freamăt prin curți, îndărătul zidurilor părăginite. "Căsuța" Mărioarei e de fapt adevărata gospodărie, cea mai înstărită dintre toate. Porumb mult, lemne de foc, porci, oi, vaca, cal. Trei cățelandri o păzesc. Iar zidurile casei sunt roz. Mama Mărioara are acum 79 de ani, un chip alb și luminos și-un zâmbet larg, elegant, cu gropițe, ca de femeie tânără. A fost cea dintâi care l-a vazut venind în sat pe părintele David. "Parcă am simțit așa, nu știu cum, încă de la început, ca îi un om ales. În ziua aia, aveam acasă un nepoțel de la băiat, care o venit la mine strigând: "Bunico, eu mă duc să vedem că cine-i omu' ală care-o venit!". |
"Parcă am simțit așa, nu știu cum, încă de la început, ca îi un om ales. În ziua aia, aveam acasă un nepoțel de la băiat, care o venit la mine strigând: "Bunico, eu mă duc să vedem că cine-i omu' ală care-o venit!". Zic: "Măi, copile, vezi-ți de treabă, stai potolit!...". Da' el tot s-o dus. O luat o cană cu trei căpșuni - două pentru străinu' ala, una pentru el. Trece un timp și vine, tot bucuros: "Bunico, îl cheamă Dan! I-am dat căpșuni și m-o învățat cum să spun în engleză și franceză și-o spus ca o să mă învețe să vorbesc bine engleza și franceza!...". Așa s-o-ntâmplat. Un om ales. Ne-o ajutat, o muncit pentru noi toti, o venit de câte ori am avut nevoie. Iar noi nu știam ca îi preot mare, hirotonit de mână de episcop și stareț, ucenicu' lu' părintele Arsenie Boca. Abia după patru ani, o venit aici o credincioasă din Sighet. Nu uit ziua aia. Era o femeie rușinoasă, se uita numa' in gios cand vorbea. O zis că ea-l caută pe părintele David. Am zis că nu-i nici un parinte David în sat. Da' atuncea, nu știu cum... parca am simțit! Și-i zic femeii: "Hai cu mine". Cand o ieșit părintele din casă și-o văzut-o!... Oi, oi! Parca o înmărmurit. Imediat dupa aceea o venit la mine acasă să-mi zică să-l iert ca nu mi-o spus, ca n-o avut voie, c-așa-i ascultarea la călugări. Da' eu tare m-am bucurat s-aud așa lucru. Mai târziu, am aflat că oameni mulți l-o căutat din mânăstire-n mânăstire, peste tot. Oamenii care veneau la Pătrunsa sau în alte locuri pe unde-o fost părintele. L-o căutat mulți, din toată țara. Vă spun, am avut noroc bun cu părintele ăsta. Maaare noroc!... Dacă nu apărea el, murea satu' nost'. Știti cine vine acuma la schit? O să vedeți: jumate din oamenii de la slujba îs tot sadincenii ăia vechi. Se întorc și plâng. Lucrează pământu', vor să-și facă casile la loc. Vin verile și stau aicea, îngrămădiți, câte-o familie întreagă, într-o cameră, și merg la slujbe, la părintele, și li-i bine. Și zic că daca ar fi fost atuncea așa un preot, ei n-ar fi plecat în ruptu' capului, orice-ar fi zis Ceaușescu. Da, se reface satu nost'.
Se reface Sadinca noastra, săraca... Ii mai cunoscută acuma decât înainte, cu toti străinii ăștia care vin. Mulți se miră ca ce-i atrage pe oameni aici, de vin grămadă din toata țara. Cum o putut face biserica asta așa repede, fără să ceară la nimeni nici un ban? Vă spun eu: îi atrage haru' lui mare. Haru'! Asta îi. Toți care-or venit aici o dată or venit dupa aceea mereu." |
  |
"Nu bun, sfânt îi!"
Avea dreptate primărița: ulițele satului sunt astăzi pline de oameni, de voci, de culori. Peste două sute de oameni sunt în biserică, nici n-au încăput toți. Împietriți, drepți, cu privirile umezite. Parcă nici nu respiră. Se uită doar într-un singur loc, ca hipnotizați, spre părintele din fața catapetesmei. Îl văd, în sfârșit. Mă apropii. Un preot scund si subțire ca un flăcău, cu ochii largi, întunecați, scânteietori. Ai putea ușor să spui ca are 25-30 de ani... Nu neapărat după chip, de altminteri foarte întinerit, cât după grația tuturor gesturilor și pașilor, după lumina care îi incendiază privirea în anumite momente, dupa o nestăvilită vioiciune a spiritului ce vine dinăuntru. Da, părintele David slujește cu bucurie.
Chiar și atunci când citește cu glas încetișor din Scriptură, vorbele lui capătă o amploare specială, se decupează din mijlocul murmurelor, prind forță, prind miez. Sunt aici mulți sadinceni de altădată. Mama Mărioara mi-i arată pe rând, cu o simplă împingere a bărbiei: "Și ăsta e... Și ăsta e...". Oamenii se întorc spre mine și mă privesc zâmbind, cu îngăduință, făcându-mi loc să trec, tot mai departe, spre altar. Nu sunt mustrători cu străinii care dau buzna și nu cunosc toată rânduiala slujbei, sunt doar bucuroși pentru ei înșiși, că au venit. Când le întreb pe câteva bătrâne dacă e bun părintele, își pun repezit o palmă pe inimă: "Vai de mine și de mine!... Nu bun, sfânt îi!... Dacă nu era părintele, de mult se-alegea praful de satul asta".
După slujbă, în biserică va fi o cununie. Vorbesc afară cu mirele, Nicolae Lomnesan, bărbat spătos, c-o floare albă la buzunarul costumului parcă mult prea strâmt. Fiu de sadincean, plecat atunci, in anii `70. "Eu îs cioban. Am cinci sute de oi. Acuma stau în Rusi, satu' de peste deal. Ciobănia nu prea mai merge azi, da' mie nu-mi trebuie nimic de la nimeni. Daca eu mai țin oile astea și mă chinui cu ele, daca n-am plecat la oraș sau în Italia sau în altă parte, îi si pentru că s-o facut schitu' aici. îi ceva!... Nu știu cum să vă știu zice... Toate necazurile, toate problemele trec când vii la părintele ăsta. Ieși din biserică alt om. Liniștit, bucuros. Pe nevasta mea, Silvia, o s-o fac băciță și-o s-o țin aicea, în casa mea. Și o să fie bine. De aia am venit să ne cununam la Sadinca. Sunt multe biserici peste tot. Da' nu știu... Aici ne simțim, cum se zice, cel mai aproape de Dumnezeu. Și satu' ăsta o să se refacă. Sigur! Sigur se reface. Vin oameni tot mai mulți, își fac casi, se reface pământu'. Vă spun eu, să mă credeți pe cuvânt c-așa îi: de când o venit părintele David, chiar și pământu' îi mai roditor în Sadinca..." Venisem aici ca să găsesc un sat părăsit, ca multe altele din România. Am găsit însă un sat care a murit și renaște.
Părintele Arsenie, azi
Părintele David își încheie povestea. Cu greu l-am convins să-mi vorbească despre viața sa, mai ales despre acele episoade cu părintele Arsenie Boca. Când venea vorba de acest învățător al său, absolut de fiecare dată, el își domolea glasul, până la șoaptă, zicând: "Dar despre asta nu-i bine... Nu-i bine să...". Și lăsa propoziția neîncheiată.
Căsuta părintelui David e plină de flori și icoane. Printre ele, pe un perete, văd și o fotografie a duhovnicului, făcută la bătrânețe. Ucenicul are convingerea că puterile acestui părinte nu s-au sfârșit odată cu moartea sa. Că el continuă să facă minuni și dincolo de dispariția trupească. De aceea îi ia adesea pe sadinceni și-i duce în excursii, în pelerinaje, "pe urmele" părintelui Arsenie. Săptămâna trecută au fost la Sâmbăta, acum trei săptămâni la Prislop.
"Acolo, la Prislop, mi-am dat eu seama de forța incredibilă a acestui mare preot, chiar și după moarte. S-a petrecut întocmai așa: o copilă de 4 ani, cu familia, venise la mormântul de la Prislop al părintelui Boca. Nu putea merge pe piciorușe. Era paralizată total. Stăteau toți îngenuncheați în jurul mormântului, cu frunțile lipite de pământ. Se rugau fierbinte, toți cu ochii închiși. Și, deodata, ce văd? Văd copilașul cum se ridică dintre ei, în picioare. Stătea așa, cumva speriată, nevenindu-i să creadă că este adevărat. Pe urmă a început să sară într-un picior, de parca vroia să se dezmorțească, să-și țină cumva echilibrul. Pe urmă a făcut câțiva pași. Atunci și-au ridicat și părinții frunțile din pământ și-au văzut-o... Vă spun! Ce bucurie poate fi mai mare? Ce fericire mai mare, decât să fii vindecat prin puterea inimii și a rugăciunii? Mă uitam la fetița aia și parcă mă vedeam pe mine. Tot așa am învățat să "merg" și eu prin lume, ajutat de părintele Arsenie. Mai întâi șontâc, într-un picior, apoi în două. E același lucru."
Masa din chilia părintelui David e ca un altar. încărcată de icoane, cărți, candele, crucifixuri. Aici s-a rugat în anii cât a fost singur, îmbrăcând uneori în secret rasa călugărească, peste hainele cele lumești. Doar atunci când i se făcea dor și închidea cu cheia ușa de la casă și-și închipuia că se roagă într-o biserică adevărată. Și-a tăiat părul, și-a tăiat barba. A învățat să traiască simplu, ca om de-al locului și a fost, Într-adevar, "unul dintre ei".
Și mereu îi cerea lui Dumnezeu să-i dea un semn, să-i spună în vreun fel, cumva, dacă ăsta este cu adevarat "locul lui". Pe data de 14 septembrie 2006, chiar atunci când episcopul rostea rugăciunea de sfințire a temeliei bisericii, chiar în clipa aceea, deasupra Sadincăi a apărut o cruce. Oamenii și-au ridicat privirile. Au vazut-o, unii au și fotografiat-o. Nu s-a destrămat până la sfârșitul slujbei. O văd și eu acum, în poze. Se întâmpla chiar în ziua marii sărbători a Înălțării Sfintei Cruci. Și deasupra Sadincăi era o cruce, dar o cruce de nori, mare, albă, cu două brațe drepte și subțiri, întinzându-se pe cerul albastru.
Articol preluat de pe siteul www.formula-as.ro |
