Pe urmele Părintelui Arsenie Boca - Întâlnire în temniţă
(Articol preluat din revista Formula As 5-12 ian 2017, Nicolae Craiut)
- Medic şi ziarist braşoven, Nicolae Crăiuţ l-a cunoscut pe Părintele Arsenie în beciurile securităţii, fiind martor al unei vindecări cu adevărat minunate, pe care o relatează, cu credibilitatea specialistului - La poarta infernului
Înainte de a învăţa de la ruşi metodele sălbatice de smulgere a declaraţiilor de vinovăţie, Securitatea comunistă din România se mai purta cu mănuşi. Agenţii recrutaţi dintre tinerii îndoctrinaţi în şcolile de partid şi îmbrăcaţi în timpul serviciului în uniforme albastre mai rămăseseră cu o oarecare pojghiţă de bună cuviinţă, chiar dacă o afişau ostentativ. Cei doi indivizi care s-au prezentat în biroul meu, aflat la sediul "Cărţii Ardelene" din Braşov, m-au salutat cuviincios şi mi s-au adresat cu amabilitate: "Suntem ofiţeri ai Ministerului de Interne şi vă rugăm să ne însoţiţi până la sediul nostru, pentru o simplă declaraţie". În stradă mă aştepta o dubiţă albă, cu geamurile fumurii. Am fost chiar stingherit de rapiditatea cu care mi s-a deschis uşa maşinii şi am fost invitat să iau loc. Ferestrele vehiculului fiind mate, nu vedeam pe unde trec. M-a cuprins grija doar după ce mi-am dat seama că nu sunt dus la sediul Miliţiei, care se afla în centrul urbei, ci eram transportat mult mai departe. O frână bruscă mi-a dat semn c-am ajuns. Mă aflam în faţa unei porţi grele, de fier, blocată de un grup de femei, după aparenţă ţărănci, purtând coşuri mari, acoperite cu ştergare. Una mai în vârstă mi-a strigat, fără să ţină seama de prezenţa ofiţerilor care mă însoţeau: "Rogu-te frumos, spune-i părintelui Arsenie, de-l vei întâlni, că aşteptăm la poartă să ne trimită binecuvântarea!".
Eram în faţa vilei dr. Mihai Popovici, colaboratorul şi prietenul cel mai apropiat al lui Iuliu Maniu, doctrinar înţelept şi unul dintre conducătorii cei mai de seamă ai Partidului Naţional Ţărănesc din Ardeal. Vizitasem în câteva rânduri vila aceea cochetă, tupilată în dosul Liceului "Andrei Şaguna" din Braşov, şi ceea ce m-a izbit la început a fost lipsa porţii de la intrare, care fusese o adevărată bijuterie, făurită din fier forjat, după un desen al faimoasei porţi de la Castelul Brandemburg din Viena. Poarta ce s-a deschis în mod automat în faţa mea era o lucrare masivă, oribilă şi temută ca aspect, croită din tablă groasă de fier şi întărită cu ţevi sudate în cruciş, vopsită în culoarea ruginii. S-a închis în spatele meu, cu un zgomot sinistru. Neliniştea începuse să-şi pună gheara pe gândurile până atunci limpezi şi încrezătoare şi mi-a trecut brusc prin minte că mă aflu în faţa porţii Infernului lui Dante Alighieri, din "Divina Comedie", pe care era scrijelit deznădăjduitul vers: "Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi". De altfel, amabilitatea afişată cu atâta solemnitate de către ofiţerii de Securitate a rămas şi ea dincolo de poartă. Abia trecut de ea, o mână transformată în copită m-a izbit în spate, împingându-mă să grăbesc pasul, ceea ce am şi făcut. Nu mai descopeream nimic din ceea ce văzusem în vila Popovici, pe vremea când un grup de cărturari ne întâlneam acolo, spre a-i asculta distinsele prelegeri din Istoria Artelor. Frumoasa vilă fusese transformată în sediul Securităţii din Braşov.
Călugărul de la "Neagra"
Am fost dus în fostul "prânzitor", acum o cameră goală, mobilată doar cu două mese de scânduri, un dulap şi câteva scaune. Un individ posac, care privea pe fereastră, mi-a poruncit: "Scoate şireturile de la pantofi, centura şi tot ce ai prin buzunare". Nedumerit de ceea ce mi se cerea, l-am privit îndelung şi am îndrăznit să-i reamintesc cum că am fost invitat doar pentru o simplă declaraţie. Mi-a tăiat-o scurt, strivind între dinţi şi o înjurătură: "O simplă declaraţie? Om vedea noi. Deocamdată grăbeşte-te şi fă ceea ce ţi-am spus, că nu am timp de pierdut în discuţii cu duşmanii poporului". Făceam parte, aşadar, din grupul faimoşilor "duşmani ai poporului", care erau traşi pe rând în faţa tribunalului poporului şi osândiţi pe viaţă, unii chiar şi la moarte. Cu aceeaşi brutalitate, am fost condus apoi pe un lung coridor din care se deschidea o uşă spre o scărişoară ce cobora în pivniţă. Gardianul m-a împins într-o încăpere rudimentară, construită grosolan din scânduri şi bârne, un fel de "NEAGRA" de la închisori, în care se aliniau, una lângă cealaltă, celulele improvizate cu repeziciune pentru mulţimea de arestaţi. Un bec de 25 W împrăştia o lumină oarbă în spelunca aceea rece, sporind, parcă, şi mai mult întunericul. Într-un târziu, după ce uşa de la capătul coridorului pe unde ieşise călăuza mea în Infern a fost trântită, am auzit o voce domoală, dar fermă, parcă aducătoare de linişte, dar mai cu seamă de îmbărbătare, de care aveam mare nevoie în clipele acelea. "Bună ziua, creştine! Înlătură-ţi pe cât poţi teama, fiindcă aici nu eşti chiar singur. Eu sunt părintele monah Arsenie de la Mânăstirea Sâmbăta, adus aici ca şi dumneata, bănuiesc, pentru fapte pe care nu le cunosc şi nici nu le-am săvârşit. Vom împărţi, deocamdată, noi doi, spaţiul acestei intrări în iad, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom rezista şi ne vom izbăvi. Vor mai sosi şi alţii. Să nu schimbăm între noi nicio vorbă atunci când se află prin preajmă vreun nelegiuit din cei de sus, pentru că riscăm să fim amestecaţi în cine ştie ce complot. Ăştia de-abia aşteaptă o astfel de ocazie. Vor cu tot dinadinsul să ne scoată vinovaţi de dezastrul ţării".
După ce i-am spus cine sunt, m-am grăbit să-i aduc la cunoştinţă dorinţa femeii aceleia bătrâne, care mă întâmpinase la intrarea în clădirea Securităţii, cu rugămintea de a le trimite binecuvântarea sa. "Cum puteţi să le binecuvântaţi, preacuvioase părinte, în situaţiunea în care vă aflaţi?", l-am întrebat cu nedumerire. "Tocmai cu ajutorul nelegiuiţilor. Femeile care mă aşteaptă la poartă zile la rând, unele sosite tocmai din Ţara Făgăraşului, vin încărcate cu cele mai alese bucate şi băuturi. Ele ştiu prea bine de ce fac acest efort. Bunătăţile pe care mi le trimit să le binecuvântez, dar mai cu seamă băuturile, sunt sechestrate de flămânzii aceia din birouri, aşa că nu-ţi va fi de mirare dacă spre seară ai să auzi bătăi din picioare şi chiar cântec de voie bună. În schimb, pâinea şi o parte din vin le sunt întoarse femeilor. Printre ele se află şi multe bolnave, încredinţate că, gustând din bucatele binecuvântate de mine, se vindecă. Sunt atât de credincioase, încât tăria credinţei lor chiar le vindecă. Prin lumea noastră cea îngustă, unii necredincioşi au răspândit zvonuri cum că aş fi un şarlatan, iar vindecările celor suferinzi s-ar fi produs oricum, chiar şi fără de ajutorul meu. Niciodată nu mi-am asumat puterea de vindecare, fiind con
vins că cel care-i ajută să scape de dureri este unul singur, Dumnezeu. Eu nu fac altceva decât să le insuflu încrederea în izbăvire, cu ajutorul Celui de Sus."
Universitatea din celulă
Cât am stat în beciul Securităţii, nu am avut niciodată prilejul să stau de vorbă cu părintele Arsenie Boca de aproape, unul în faţa celuilalt. Îl întrezăream prin întunericul umed, în partea cealaltă a încăperii şi în rarele cazuri când era dus în birourile de sus pentru vreo confruntare cu un arestat. De aceea, în memoria mea nu a rămas zugrăvită decât o umbră încovoiată, purtând o barbă stufoasă. Avea statură mijlocie, iar capul - acoperit cu un soi de tichie neagră, şi-l ţinea puţin aplecat înspre piept. Era îmbrăcat în rasă călugărească, dar nu purta nelipsita lui cruce de lemn, cioplită chiar de dânsul, pe care călăii i-o confiscaseră, odată cu Evanghelia şi o sticluţă cu mir sfinţit, de care nu se despărţea niciodată. Spre surprinderea noastră, deşi discuţiile pe care le aveam se purtau pe teme de ştiinţă, securiştii se înlocuiau unul pe celălalt din zece în zece minute, pentru a izbuti să aştearnă pe hârtie conţinutul acelor convorbiri, doar-doar se va strecura cumva printre subiecte vreunul pe care să-l apuce de coadă şi să-l transforme în acuză. Am răsfoit, apoi, din memorie, ca şi când ne-am fi aflat într-o bibliotecă, pe marii autori italieni, germani şi francezi, care s-au ocupat, unii din simplă curiozitate, alţii, precum Giovanni Papini, din profundă credinţă, de viaţa şi mai cu seamă de minunile pe care le săvârşise Iisus Hristos. Părintele
Universitatea din celulă
În dialogurile purtate ulterior, părintele Arsenie mi-a mărturisit că studiase medicina, astfel că multe dintre sfaturile şi îndrumările sale către cei bolnavi se bazau şi pe ştiinţă, nu numai pe credinţă. L-a surprins plăcut ştirea că studiasem şi eu aceeaşi profesie. Dornic de cunoaştere şi fără să se ruşineze de faptul că se instruia (deşi îl consideram un erudit), m-a rugat să-i ţin o adevărată prelegere din specialitatea pe care o practicasem la clinicile universitare din Cluj, şi anume, bolile venerice. Câteva zile la rând, aflând că discuţia noastră pe teme de medicină - mai cu seamă pe aceea a bolilor venerice, care bântuiau întocmai ca o epidemie - este ascultată şi de câţiva securişti, strecuraţi în vârful picioarelor pe scăriţa de la intrarea în pivniţă, părintele Arsenie mi-a sugerat o prelungire sine diae a subiectului. Sifilisul nu prezenta niciun pericol politic.
Cât am stat în beciul Securităţii, nu am avut niciodată prilejul să stau de vorbă cu părintele Arsenie Boca de aproape, unul în faţa celuilalt. Îl întrezăream prin întunericul umed, în partea cealaltă a încăperii şi în rarele cazuri când era dus în birourile de sus pentru vreo confruntare cu un arestat. De aceea, în memoria mea nu a rămas zugrăvită decât o umbră încovoiată, purtând o barbă stufoasă. Avea statură mijlocie, iar capul - acoperit cu un soi de tichie neagră, şi-l ţinea puţin aplecat înspre piept. Era îmbrăcat în rasă călugărească, dar nu purta nelipsita lui cruce de lemn, cioplită chiar de dânsul, pe care călăii i-o confiscaseră, odată cu Evanghelia şi o sticluţă cu mir sfinţit, de care nu se despărţea niciodată. Spre surprinderea noastră, deşi discuţiile pe care le aveam se purtau pe teme de ştiinţă, securiştii se înlocuiau unul pe celălalt din zece în zece minute, pentru a izbuti să aştearnă pe hârtie conţinutul acelor convorbiri, doar-doar se va strecura cumva printre subiecte vreunul pe care să-l apuce de coadă şi să-l transforme în acuză. Am răsfoit, apoi, din memorie, ca şi când ne-am fi aflat într-o bibliotecă, pe marii autori italieni, germani şi francezi, care s-au ocupat, unii din simplă curiozitate, alţii, precum Giovanni Papini, din profundă credinţă, de viaţa şi mai cu seamă de minunile pe care le săvârşise Iisus Hristos. Părintele
Arsenie era un erudit cu lecturi bogate şi alese, convins că Dumnezeu le încredinţase multor aleşi dintre oamenii înzestraţi cu darul credinţei acea putere de a vindeca bolnavii. Nu mi-a mărturisit-o răspicat, dar am înţeles cât este de preocupat de înalta putere cu care Dumnezeu îl înzestrase şi pe care aveam s-o descopăr nemijlocit.
Miracolul
Într-o zi, către seară, discuţiile noastre au fost întrerupte de nişte zgomote neobişnuite până atunci, izbituri şi înjurături care traversau podeaua ce ne despărţea de prânzitorul de deasupra, transformat acum în cameră de tortură. După ce totul s-a potolit, vreo patru gealaţi din aceia cu puteri animalice au coborât pe braţe un trup de om, şi acela, din câte am putut vedea, de statură uriaşă. L-au aşezat într-o celulă de lângă cea în care se afla părintele Arsenie şi au plecat. A rămas întins pe prici vreo câteva ore. Părea leşinat. Gemea. Aşa am putut constata că trăieşte. Întocmai cum procedase cu mine, atunci când am fost coborât în pivniţa securităţii, părintele călugăr l-a întrebat cine este."Sonea", a reuşit să silabisească cel întrebat. Era o cunoştinţă comună! Eruditul om de ştiinţă, doctorul Octav Sonea, şeful Laboratorului de Analize Medicale din Braşov. A reuşit să mai pronunţe: "O, Doamne!", apoi a tăcut din nou. Târziu, în noapte, s-a trezit, şi astfel părintele a izbutit să-l întrebe ce i se întâmplase.
Octav Sonea fusese, în timpul studenţiei, campion naţional la aruncarea greutăţii şi a discului. Rămăsese suplu şi puternic, impunând respect nu numai prin ştiinţa sa, ci şi prin aspectul său maiestuos. Fusese arestat întocmai cum ne luaseră şi pe noi, pentru o "mică declaraţie". Nu am putut stabili ce anume l-a provocat pe falnicul medic - pesemne o palmă a unui călău, căreia i-a răspuns cu o lovitură de pumn. Acelea au fost bufniturile pe care le auzisem în camera torturilor. Doctorul a fost legat cu mâinile şi cu picioarele, aşa cum sunt căraţi urşii doborâţi de vânători, şi-apoi bătut cu sălbăticie la tălpi, cu ranga de fier. I-au fost zdrobite toate vinişoarele şi arterele de pe extremităţile trupului şi-apoi a fost coborât de pe masă şi silit să danseze Conga (un dans la modă pe vremea aceea, inspirat din folclorul negrilor africani). Numai că victima leşinase şi a fost cărată în acea stare până în celula din pivniţă. Dându-şi seama, pesemne, de gravitatea cazului (pe vremea aceea, regimul mai păstra oarece relaţii cu Occidentul şi-i păsa de comentariile aspre ale Europei Libere), comandamentul Securităţii i-a îngăduit părintelui călugăr Arsenie să doctoricească victima, reputaţia sa de vindecător fiind cunoscută şi de superiorii gradaţi. Torţionarii erau conştienţi, de altminteri, că, dacă ar fi fost transportat la spital, rezultatul era cel fatal: amputarea piciorului cangrenat, cu prea puţini sorţi de salvare a vieţii.
Fusese tocmai ziua în care, cu aceeaşi "amabilitate", cei doi ofiţeri care m-au adus în beciul vilei Popovici m-au invitat să-mi strâng degrabă lucrurile, întrucât urma să plec. Oribila poartă de fier s-a închis cu zgomot în spatele meu şi, cu aceeaşi dubiţă albă, care vâra spaima în oasele celor care o zăreau oprită la colţ de stradă, în loc să mă ducă acasă - aşa cum îmi fulgerase o clipă prin minte - m-am trezit în faţa altei porţi, de data aceasta cioplită dintr-un lemn dur. Era poarta prin care treceai într-o altă instituţie de supliciu, aceea a Închisorii Tribunalului din Braşov.
După o lună de zile, în noua celulă unde mă instalaseră, a fost adus de la Securitate şi doctorul Octav Sonea. Era slab, şchiopăta, dar piciorul rănit era vindecat. Ca medic, mi se părea incredibil şi l-am întrebat ce s-a întâmplat. Fusese tămăduit de părintele Arsenie, care îl obligase să-şi ţină piciorul zdrobit, zi şi noapte, în firul de apă ce curgea printr-o latură a temniţei. În vremea asta, duhovnicul de la Sâmbăta se rugase necontenit, sfătuindu-şi pacientul să facă la fel:"Dacă te rogi şi crezi, Dumnezeu te va ajuta să te vindeci. Roagă-te!" Ceea ce bolnavul a şi făcut. Într-o lună, talpa piciorului a început să fie din nou sensibilă, culoarea neagră, care defineşte apariţia cangrenei, s-a transformat, încetul cu încetul, mai întâi într-un roşu aprins, apoi a luat culoarea pielii, rămânând doar tendoanele încă dureroase, iar articulaţiile, umflate şi anchilozate. Dar trăia şi păşea, înfiorat de minunea care se întâmplase cu el.
Miracolul
Tribunalul din Braşov (azi refăcut). În spate se afla închisoarea pentru femei, la etaj, şi pentru bărbaţi, la parter şi subsol
Într-o zi, către seară, discuţiile noastre au fost întrerupte de nişte zgomote neobişnuite până atunci, izbituri şi înjurături care traversau podeaua ce ne despărţea de prânzitorul de deasupra, transformat acum în cameră de tortură. După ce totul s-a potolit, vreo patru gealaţi din aceia cu puteri animalice au coborât pe braţe un trup de om, şi acela, din câte am putut vedea, de statură uriaşă. L-au aşezat într-o celulă de lângă cea în care se afla părintele Arsenie şi au plecat. A rămas întins pe prici vreo câteva ore. Părea leşinat. Gemea. Aşa am putut constata că trăieşte. Întocmai cum procedase cu mine, atunci când am fost coborât în pivniţa securităţii, părintele călugăr l-a întrebat cine este."Sonea", a reuşit să silabisească cel întrebat. Era o cunoştinţă comună! Eruditul om de ştiinţă, doctorul Octav Sonea, şeful Laboratorului de Analize Medicale din Braşov. A reuşit să mai pronunţe: "O, Doamne!", apoi a tăcut din nou. Târziu, în noapte, s-a trezit, şi astfel părintele a izbutit să-l întrebe ce i se întâmplase.
Octav Sonea fusese, în timpul studenţiei, campion naţional la aruncarea greutăţii şi a discului. Rămăsese suplu şi puternic, impunând respect nu numai prin ştiinţa sa, ci şi prin aspectul său maiestuos. Fusese arestat întocmai cum ne luaseră şi pe noi, pentru o "mică declaraţie". Nu am putut stabili ce anume l-a provocat pe falnicul medic - pesemne o palmă a unui călău, căreia i-a răspuns cu o lovitură de pumn. Acelea au fost bufniturile pe care le auzisem în camera torturilor. Doctorul a fost legat cu mâinile şi cu picioarele, aşa cum sunt căraţi urşii doborâţi de vânători, şi-apoi bătut cu sălbăticie la tălpi, cu ranga de fier. I-au fost zdrobite toate vinişoarele şi arterele de pe extremităţile trupului şi-apoi a fost coborât de pe masă şi silit să danseze Conga (un dans la modă pe vremea aceea, inspirat din folclorul negrilor africani). Numai că victima leşinase şi a fost cărată în acea stare până în celula din pivniţă. Dându-şi seama, pesemne, de gravitatea cazului (pe vremea aceea, regimul mai păstra oarece relaţii cu Occidentul şi-i păsa de comentariile aspre ale Europei Libere), comandamentul Securităţii i-a îngăduit părintelui călugăr Arsenie să doctoricească victima, reputaţia sa de vindecător fiind cunoscută şi de superiorii gradaţi. Torţionarii erau conştienţi, de altminteri, că, dacă ar fi fost transportat la spital, rezultatul era cel fatal: amputarea piciorului cangrenat, cu prea puţini sorţi de salvare a vieţii.
Fusese tocmai ziua în care, cu aceeaşi "amabilitate", cei doi ofiţeri care m-au adus în beciul vilei Popovici m-au invitat să-mi strâng degrabă lucrurile, întrucât urma să plec. Oribila poartă de fier s-a închis cu zgomot în spatele meu şi, cu aceeaşi dubiţă albă, care vâra spaima în oasele celor care o zăreau oprită la colţ de stradă, în loc să mă ducă acasă - aşa cum îmi fulgerase o clipă prin minte - m-am trezit în faţa altei porţi, de data aceasta cioplită dintr-un lemn dur. Era poarta prin care treceai într-o altă instituţie de supliciu, aceea a Închisorii Tribunalului din Braşov.
