Nu ştiu, mă simt de parcă abia acum m-am trezit dintr-un somn adânc, un somn al istoriei noastre recente, un somn al românilor de după 1990, şi am constatat că nu sunt singurul cu o asemenea experienţă. Mă uit în jur şi văd o lume ca după război sau, mai degrabă, o lume aflată într-un război ce nu se mai sfârșește.
Copii crescuţi fără părinţi, sute de mii, mai rău decât după Primul Război Mondial. Toată industria românească pusă la pământ. Mari combinate dărâmate nu cu bombele, ci cu flexul, şi topite în furnalele patriei. După care furnalele însele au fost duse altundeva, spre a fi topite la rândul lor. Pământul, pădurile şi chiar munţi întregi sunt deţinute de cuceritori, cei care ne extrag şi bogăţiile şi le duc în altă parte, departe de ţara noastră.
Românii sunt cu mult mai trişti decât pe vremea celor ce se declarau pe faţă comunişti, deşi afişează adesea un zâmbet forţat şi caută să se laude cu tot felul de realizări mărunte, ca să nu-i apuce depresia. Visarea lor însă continuă. Mall-urile sunt tot mai pline, şi televizoarele nu se mai odihnesc nici noaptea. S-a văzut că pot funcţiona 24 din 24 pe o perioadă de câteva zeci de ani. În privința asta, omenirea s-a depăşit pe sine însăşi.
Tinerii, deşi sunt cei mai lipsiţi de griji, chinuiţi doar de obligația prezenţei lor la şcoală, sunt cei mai neputincioşi şi mai trişti. Parcă nici fizic nu mai au puterea tinerilor de altă dată. Ai senzaţia că pot să se prăbuşească în orice clipă, că fac mari eforturi să meargă şi să-şi îndeplinească minimele necesităţi. Sunt epuizaţi şi plictisiţi. Acesta e cuvântul de ordine al tinerilor noii generaţii: plictiseala. Și asta probabil pentru că lumea pare că nu mai are nevoie de ei. Fericirea lor e oricum una de plastic, dar plastic de cea mai proastă calitate, care se degradează uşor la căldură sau la frig, şi crapă pe ici pe colo, lăsându-i descoperiţi.
Bătrânii ‒ cu rutinele zilnice, la capătul cărora se află tot televizorul. Te uiţi la feţele lor şi parcă ele însele au devenit nişte mini-ecrane. Nu-i nevoie să asculţi ştirile sau cancanurile zilei; e suficient să te alături unui grup de bătrâni aşteptând la doctor ca să afli cea mai parte a lor. Da, la doctor se aşteptă, mai ales dacă este vorba de cancer. Pentru că sunt de ceva vreme cu mult mai puţini medici decât ar putea acoperi nevoile oamenilor. Astfel că bătrânii aşteaptă mai curând moartea în compania aceluiași televizor, în timp ce fiicele lor îngrijesc 24 din 24 bătrânii altor popoare. Nici nu ştii cine are mai mult de lucru: groparii sau vameşii de la controlul de paşapoarte? România se goleşte pentru a fi ocupată de vietnamezi, pakistanezi sau oricare alt neam, orice, cu preferinţe pentru musulmani sau, oricum, cât mai străini de credinţa creştină, nu de alta, dar „diversitatea” trebuie construită. Ce n-au reuşit să facă turcii se pare că sunt pe cale să facă cei numiți „europeni”.
În fine, politicienii noştri se luptă să nu fie băgaţi la puşcărie de Serviciile străine care le-au transformat pe-ale noastre în simple executante, călăii propriilor cetăţeni, plătiţi, desigur, din banii noştri, ai tuturora. Astfel, ca să-şi scape pielea, ai noștri vând tot ce apucă, chiar dacă asta nu însemnă decât încă vreo câţiva ani până la pușcărie sau până le va ieși negocierea, reușind să fugă din ţară. De fapt, nici nu ne-au mai rămas prea multe de vândut. Fetele şi copiii se comercializează de mai mulţi ani, cu mult înainte de „cazul Caracal”, prospătură pentru pieţele europene sau chiar ale Orientului Apropiat. Am uitat: probabil că mai trebuie să dăm şi Delta, că aşa se vorbeşte mai nou, că ne-ar fi cerut-o şi pe aceasta şi, de asemenea, să mai ridicăm pe banii noştri vreo câteva baze americane în România, asta pentru a ne continua misiunea de a păzi Europa de invazia migratorilor asiatici. Cu alte cuvinte, rachetele acestora se vor opri pe teritoriul ţării noastre şi astfel toată lumea va putea, pe bună dreptate, să ne comemoreze ca „popor martir”.
Am putea să continuăm la nesfârşit pomelnicul realizărilor din ultimii 30 de ani, timp în care statul român nu a reuşit să construiască nici măcar un spital, şi teamă mi-e că nici măcar o şcoală. În paranteză fie spus, acelaşi stat nu a zidit biserici, după cum se reproşează adesea. Toate lăcaşurile ortodoxe au fost construite cu participarea şi din voinţa credincioşilor, și doar în unele dintre cazuri cu banii administraţiei locale sau centrale, dar nu pentru că ar fi existat o voinţă politică în această direcţie.
De ce am ajuns aici? Pentru că am ales greşit? Dar oare politic am fi putut alege mai bine, din moment ce întotdeauna eram puşi în situaţia de-a alege între doi sau trei pe care nu-i deosebeau decât originea Serviciilor secrete care îi susţineau?! Nu, nu alegerile politice sunt cele care ne-au adus la acest dezastru unic în istoria poporului nostru. Mai degrabă faptul că, în loc să mergem la urna de vot, ar fi trebuit, ca popor, să ne înghesuim duminicile dimineaţă la Sfânta Liturghie. În loc să ne punem nădejdea în conducători, mai bine făceam o priveghere în plus, ca Domnul să lucreze pentru noi. Dar, nu ‒ noi, românii, am crezut că, dacă avem drepturi, ne putem desfăta cu fructele plăcerii fără a da socoteală nimănui. Am crezut că putem să ne aruncăm grăbiţi copiii la gunoi, rodul dragostei noastre, pentru a ne grăbi să mergem la vot. Am şi furat, ca şi cum am fi furat de la alţii, ne-am judecat unii pe ceilalţi, ne-am dezbinat, că aşa stă bine unui adevărat român, şi am iubit mai mult tot ce era străin faţă de ceea ce ne-au lăsat strămoşii noștri. Chiar şi Ortodoxia am descoperit-o în multe cazuri prea târziu, după ce am rătăcit prin fel și fel de orientalisme, după care, de multe ori, am luat-o drept acoperământ pentru propriile neputinţe, zicându-ne că Domnul e bun şi nu cere de la noi prea mult. El Îşi dă Trupul spre mâncare şi Sângele spre băutură, însă noi ce dăm în schimb?…
„Am căutat fericirea în altă parte”
Dacă ar fi să descriu doar în câteva cuvinte starea românilor de după ’90, care ne-a adus în mlaştina în care ne zbatem, aș spune că a fost o mare risipă a darurilor pe care Domnul ni le-a dat pentru jertfa creştină a strămoşilor noştri, multă delăsare, multă uitare şi părăsire. Am căutat fericirea în altă parte, în cu totul altă parte, acolo unde ea nu putea fi găsită. Am fugit de strâmtorările comunismului pentru a ne face prizonieri ai ideologiilor neomarxiste de gen ‒ eufemism al propagandei destrăbălării împotriva firii, pentru care Dumnezeu a aruncat foc pe pământ.
V-aţi gândit vreodată de ce a îngăduit Dreptul Dumnezeu să fim conduşi de un ateu nebotezat, care nici limba românească nu o vorbeşte bine? Oare nu pentru a ne arăta, prin semne văzute, ceea ce, de fapt, am ales noi înșine de fiecare dată în ultimii 30 de ani? În acelaşi sens, v-aţi gândit de ce acelaşi preşedinte declara recent că, până în 2020, în toate instituţiile ţării va fi prezent un specialist în ideologia de gen, iar asta chiar înaintea alegerilor? Oare nu pentru că aşa a îngăduit încă o dată Bunul Dumnezeu, ca să nu spunem că n-am ştiut pe mâna cui ne-am dat?
Ce ne rămâne de făcut? Să mergem din nou la alegeri şi să alegem cum va hotărî STS-ul, adică cei care numără voturile, conduși de acelaşi preşedinte nebotezat al ţării? Că doar a primit certificat de la însăşi „Marea Poartă”, unde a fost recent pentru a mai negocia un mandat, cedând probabil încă ceva din moşia numită încă „România”?
Desigur, există un criteriu de alegere la vot, iar acela nu poate fi decât credinţa creștină și românitatea candidatului, măcar declarate pe faţă, căci atunci poţi avea scuză înaintea Domnului că ai căutat adevărul şi voia Lui. Noi însă nu ne putem hazarda să arătăm cu degetul pe cineva anume. Mai curând credem că se simte nevoia să facem cu toţii lucrul acela care nu se va lua de la noi cf. Luca 10:42.
E simplu de zis: să ne schimbăm vieţile, să ne punem toată nădejdea în Domnul. Dar oare e destul să spunem doar atât? Nu sună prea moralist şi, cumva, prea abstract? Pentru unii, schimbarea vieţii poate însemna să se lase de shopping sau de alte patimi chiar mai benigne. Pentru alţii, poate însemna să treacă mai des pe la biserică şi să aprindă o lumânare sau să se spovedească în posturi. Nu, nu la aceasta ne-am gândit. Sunt bune şi acestea, mai bune decât nimic, dar nu ne vor fi de prea mult folos. Războiul astăzi nu se mai poate duce cu baioneta, ci cu avioanele de mare viteză, cu rachetele transcontinentale, cu lasere şi, nu în ultimul rând, prin atacuri electromagnetice şi informaţionale. Cel rău, care le stăpâneşte pe toate acestea şi toţi banii lumii adăpostiţi în băncile lui, nu se sperie de o participare la Sfânta Liturghie cu mintea pe coclauri, ci de ceva cu mult mai mare şi mai adânc. Se sperie de curăţirea minţii prin post şi rugăciune, de purtarea în gândul nostru, neîncetat, a Domnului, a Maicii Sale şi a Sfinţilor Săi. „Rachetele” noastre transcontinentale rămân, astfel, rugăciunea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”, privegherile de noapte şi toate cele pe care Sfinţii le-au rânduit dintru început ca arme eficace în lupta cu diavolul.
„O nădejde pentru România”
Îmi amintesc de o discuţie la care am luat parte în urmă cu vreo 18 ani, când, într-un pelerinaj la Sfântul Munte, un preot din Bucureşti îl întreba pe Stareţul Dionisie de la Colciu: „Ținând cont de faptul că vremurile sunt potrivnice şi timpul nu ne mai îngăduie, grijile fiind multe, oare nu ar fi bine să facem un pogorământ şi să nu le mai cerem credincioşilor o pravilă prea mare, ci numai 10-15 minute pe zi?”. Bătrânul, a încuviinţat că da, vremurile sunt grele, poate cele mai grele din cele trăite de om pe pământ – „Trăim veacul al optulea”, după cum spunea –, dar tocmai de aceea, zicea, trebuie să ne trezim mai din noapte la rugăciune, iar asta pentru că altfel nu se poate, altfel nu vom putea rezista.
Acum vedem cum am ajuns tocmai pentru că am crezut că o pravilă mică, adesea formală, e de ajuns ca să ne ţină la suprafaţă, pe o linie de plutire. Însă conflictele din casele noastre, şi ale celor mai credincioşi, chiar şi ale preoţilor, s-au adâncit, divorţurile s-au înmulţit, în timp ce credinţa noastră s-a împuţinat.
Drept urmare, altă soluţie nu vedem, decât sfinţirea vieţilor noastre, iar aceasta nu ca să iasă la alegeri cel care va scoate România din toate greutăţile şi necazul, ci pentru ca vremurile ce vor veni să ne găsească pregătiţi. Criza bate la uşă şi va fi mai rea decât cele trăite până acum. Va veni sărăcie şi boală, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ca să ne încerce credinţa. Iar atunci, dacă ne va găsi pregătiţi, România va mai avea o şansă ‒ însă nu șansa pe care cu viclenie ne-o oferă lumea, ci singura binecuvântată, cea de a rămâne împreună cu Dumnezeu.
Să ne rugăm, aşadar, să ne lumineze Domnul mintea, ca să începem această schimbare din rădăcini a vieţilor noastre, ca persoane, ca familii, comunităţi și neam. Dar totul trebuie să pornească de la fiecare dintre noi, rugându-ne ca toţi cei pe care îi cunoaştem să fie mai buni. Dacă numai noi, cei ce alcătuim comunitatea de gând şi simţire a „Familiei Ortodoxe”, am urma această cale, cu siguranţă ar mai fi o nădejde pentru România!
Virgiliu Gheorghe
