Fundatia Arsenie Boca - Lansarea cartii "Impresii din Israel"

: Scris de admin; Categoria părinte: Despre noi

Formula supravieţuirii şi a succesului prin disciplină şi suferinţă

Dan Lucinescu - Impresii din Israel

Recunosc: de fiecare dată cînd am prilejul să-l ascult, să-l văd, să-i strîng mîna domnului Dan Dumitru Lucinescu, o altă lume năvăleşte impetuos asupră-mi, apele ei îmi poartă miraculos fiinţa, fără să o înece, analog experienţei de neuitat încercate de cel pasionat de înot care s-a afundat în apele Mării Moarte – momentul a fost amintit de vorbitor în cadrul evenimentului din 7 gustar 2014 găzduit de Librăria „Cărtureşti“, din incinta clădirii ce adăposteşte Muzeul Ţăranului Român.

Eu însumi pelerin prin 1999 în Ţara Sfîntă, am fost atras de tematica noului volum Impresii din Israel (Bacău, Editura Babel, 2014) semnat de fostul deţinut politic Dan Dumitru Lucinescu, actualmente fondator al Fundaţiei creştine „Părintele Arsenie Boca“.

Cristian Filip, singurul prezentator al lansării cărţii, în stilul său encomiastic, împrumuta (fără s-o spună!) o vocabulă de-a lui Dan Puric: frumos, ataşând-o personalităţii sărbătoritului. Pentru mine, nu atît omul Dan Dumitru Lucinescu este frumos, cît întreaga lume din care descinde domnia sa are calităţi incontestabile. E o lume românească din nefericire apusă, cu educaţia ei solidă, cu modelele ei pedagogice autentice, cu seturile ei de valori certe. Cînd ne apropiem de această generaţie de mărturisitori activi din care face parte şi Dan Dumitru Lucinescu faptul e definitoriu: perioada interbelică, prin oamenii ei, a fost capabilă să confere ţării noastre cel mai înalt statut social, cultural şi economic în Europa, demn de strămoşii ce se puteau compara doar cu inzii (cf. Herodot). Abia luminat acest aspect putem pricepe mărturisirea paradoxală, de Pateric aş îndrăzni să scriu: suferinţa înnobilează. Este, de bună seamă, cazul lui Dan Dumitru Lucinescu şi al majorităţii deţinuţilor politici recrutaţi înadins din elita ţării, după modelul ocupantului de la est care nu s-a mulţumit doar să ne jefuiască sistematic, inventînd „despăgubiri“, ci ne-a impus şi propriul regim inuman şi falimentar pe toate palierele sociale, în primul rînd economic – cea mai puternică, mai convingătoare este în acest sens argumentaţia lui Alexandr Soljeniţîn din excepţionala scriere Arhipelagul Gulag, recomandabilă mai ales pentru cei încă nostalgici.

În ceea ce mă priveşte, ca om al Şcolii, mă strădui de cîţiva ani să dezvălui unor elevi de-ai mei fenomenul carceral definit magistral de Nicolae Steinhardt drept fericire (în Jurnalul fericirii). La rîndul său, Aspazia Oţel-Petrescu, o altă mărturisitoare despre experimentul comunist din ara noastră, sublinia cuvintele lui Bob Danciul, un prieten legionar trecut la catolicism: Aduc laudă Tatălui că nu a dispreţuit tristeţea mea şi că mă o întîmpină cu MÎNGÎIEREA şi mă primeşte cu IUBIREA, cînd eu aşteptam doar ÎNŢELEGEREA. Cînt bucuria că tristeţea mea a devenit prilej de iubire. (Cf. Aspazia Oţel-Petrescu, Doamne, strigat-am!, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Platytera, 2008, p. 51).

Mereu atent să nu pierd ceva din expunerea autorului noii cărţi lansate, ca de obicei cu mult mai cuprinzătoare decît s-ar putea oricine aştepta consultînd fugar cuprinsul, mi-am mai notat, ca experienţă de viaţă, puterea de a lupta: Un om puternic nu cunoaşte înfrîngerea (...). Dacă ştii să lupţi, Dumnezeu e cu tine (...). O spune un învingător de talie mondială.

Cum a ajuns la această convingere pe care o prezintă ca perenă reţetă de viaţă ne-a relatat, pe scurt,şi de această dată: Am absolvit Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu“ din apropierea Mînăstirii Dealu, unde se află capul marelui voievod Mihai Viteazul. Ofiţerii au fost pentru mine modele. Am învăţat de la ei dragostea sistematică pentru ţară. După amiezele intram în sala de studiu. Pe lîngă băncile unde citeam treceau mari personalităţi ale vremii, profesori universitari precum Augustin Z. N. Pop. N-am acceptat de la început disciplina cazonă: să sar din pat la ora şapte dimineaţa, să-mi fac toaleta... N-aveam disciplina militară şi la un moment dat, n-am mai vrut să fac nimic... Un elev plutonier îşi nota într-un bloc-notes şi nu zicea nimic. Consideram că omul e o fiinţă cu voinţă liberă, nu un robot. Elevul plutonier ajunsese la sute de greşeli în dreptul numelui meu şi îmi dădea pedepse, bunăoară să fac de planton, două-trei ore pe noapte. Mă trezea şi le făceam, dar eram satisfăcut în orgoliul meu, căci demnitatea nu-mi era ştirbită. Cum să accept să-mi spună cineva cînd să mă spăl pe dinţi, cînd să mă scol... Ulterior am aflat că un maior medic le-a zis colegilor, referindu-se la mine: „Dv. vă puneţi mintea cu un copil“. A venit la mine şi mi-a spus: „Tu nu consideri că educaţia militară este necesară? Uite, îţi anulăm pedepsele; dar de mîine vei intra în normalitate, că ai voinţă. Ai să înţelegi pînă la urmă importanţa disciplinei militare.“ Nu-mi dădeam seama de necesitatea vieţii disciplinate şi de importanţa concepţiilor militare. Aveam voinţă, dar nu înţelegeam încă. M-a chemat şi comandantul de batalion: „Nu te opune disciplinei, ci ia partea pozitivă din duritatea ei. Ia să-ţi propui să faci diferenţa dintre disciplina corectă în viaţa militară şi viaţa de civil. O să simţi mai tîrziu efectele acestei discipline“. Graţie acestor discuţii, am început să intru în programul cazon... Educaţia aceasta mi-a permis supravieţuirea în condiţiile vieţii dure, de exterminare, care mă aştepta la Gherla, Aiud... Mulţi au murit... Pentru mine a fost o binefacere că făcusem Colegiul Militar...

Reluînd, în continuare, în acest nou context creat, preocupările sale din domeniile ştiinţelor exacte, vorbitorul m-a făcut să pun în relaţie disciplina concretă, intrată în sînge în timpul Şcolirii sale cu ariditatea abstractă a exerciţiilor matematice şi fizice pe care le efectua cîte două-trei ore zilnic, în unghiul mort al celulei, avînd ca suport o bucată de geam cam de dimensiunile unei coli A4, ascunse cu grijă în praful dintr-un loc ferit al celulei, iar ca obiect de scris o bucăţică de săpun. Rezultatele acestor eforturi au fost uluitoare pentru logica majorităţii oamenilor aflaţi în libertate, dar fireşti pentru condamnatul politic căruia i se anulaseră studiile făcute la cele două facultăţi înainte de arestare: M-am înscris la Politehnică şi am terminat cu zece, după cincisprezece ani de detenţie... Aviz tinerilor noştri de astăzi, cu toate facilităţile la dispoziţie, inclusiv cu tehnica sofisticată prezentă la 40-50% dintre familiile românilor...

Relaţia cu timpul petrecut în Israel s-a făcut surprinzător: Călătorind în Israel, mi-am dat seama că evreii au şi ei o educaţie a voinţei. Nu au pompat în ţara lor miliardarii din America, aşa cum auzisem. Florile, plantele cultivate de ei în solul arid sînt alimentate cu cîte un furtun perforat, alimentat de o conductă. Toată verdeaţa e datorată picăturilor aduse prin sistemul acesta ingenios...

Despre Israel – Ţara Sfîntă pentru creştini – nutream şi eu impresii puternice, date publicităţii cu mijloacele mele modeste îndată după pelerinajul efectuat în 1999. Mi-am verificat şi actualizat aceste impresii din perspectiva turistică propusă de Dan Dumitru Lucinescu. Urmează, după lectura atentă a cărţii, să revin asupra ideilor şi asupra mesajului de profunzime al scrierii. Deocamdată vreau să afirm că, potrivit prezentării făcute de autorul însuşi, subiectul evreităţii, mai exact scris, al relaţiei românilor cu evreii nu pare a-şi fi pierdut actualitatea. Mă bucur să mă întîlnesc pe plan ideatic cu autorul Impresiilor din Israel prin afirmaţiile verbale în cadrul evenimentului comentat în aceste rînduri. Totuşi îmi permit să le nuanţez, potrivit conviingerilor proprii: 1. Evreii [din Israel – precizarea mea, M. F.] sînt mai vrednici decît noi [românii din ţară]. Argumente ne oferă realităţile cunoscute din presă şi din viaţa cotidiană: în România locurile de muncă sînt tratate de români ca un drept care nu incumbă obligaţii serioase – de pregătire temeinică, înainte de orice, apoi de punctualitate, de corectitudine, de respect etc. Odată angajaţi în străinătate, comportamentul românilor devine, cu rare excepţii, exemplar: inventivi, conştiincioşi, respectuoşi etc. 2. Jumătate dintre tinerii pe care-i întrebam despre locurile creştine mă priveau cu ostilitate. E firesc, căci educaţia primită le întunecă mintea, iar trecerea de la mozaism la creştinism implică o cale lungă, străbătută doar cei aleşi ai Domnului, care primesc în inima lor şi Noul Testament, cum a fost cazul lui Nicolae Steinhardt ori al lui Richard Wurmbrand. 3. Israelul nu trebuie privit [numai] din perspectivă oficială. Oamenii grăbiţi văd în această fîşie locuită de circa opt milioane de oameni (cam atîţi locuitori are judeţul Dolj, aprecia ghidul nostru evreu, în 1999, cînd am fost eu în Israel) doar o anexă a Statelor Unite ale Americii. Realitatea percepută la faţa locului e mult mai complexă. Viaţa de zi cu zi în această ţară e nesigură, americanii se menţin în espectativă, ajutînd doar moral şi la nivel diplomatic statul; populaţia se simte permanent ameninţată, de aceea chiar şi femeile fac armată. 4. Am văzut un kibuţ – mi s-a părut exagerat. Am fost găzduiţi şi noi într-o asemenea aşezare. Modestia se afla acolo la mare cinste, cumpătarea fiind cuvîntul de ordine. Impresia de experiment aflat pe marginea falimentului, dacă nu chiar de gheto mi s-a întipărit fără să vreau în inconştient. Mai mult de două-trei zile recunosc că n-aş putea trăi în condiţiile impuse: „muncă după capacităţi“, pînă la epuizare dacă se poate, cîştiguri puse în comun, distribuite „după nevoi“, viaţă în comun, într-un fel de familii lărgite, cu mesele la anumite ore într-un fel de restaurante cu autoservire etc. – nu sună, oare, parţial cunoscut celor din generaţia mea, care au trăit mai bine de două decenii în comunism?... 5. Mîncarea nu era grozavă, mare diferenţă fiind din acest punct de vedere faţă de situaţia din România. În plus, meniul fix nu cuprindea decît cel mult două feluri, dramatic diferite prin modul de preparare faţă de bucătăria românească, porţiile fiind pe deasupra insuficiente! Am fost avertizaţi de posibilitatea unor indigestii şi ne-am asigurat, contra costuri suplimentare, aportul caloric necesar.

Capitolele volumului au titluri sugestive: Despre evrei şi farmecul Israelului, Din nordul scandinav spre Orientul Apropiat, Ashdod, Rishon Le Tsiyon şi vizita la Kibbutz, Yafo şi Tel Aviv, Netanya, Akko, Tiberias şi Capernaum, Ierusalem, Deşertul Negev şi Masada, Marea Moartă, Eilat.

Nu pot încheia aceste rînduri proaspăt aşternute, la nici 24 de ore după lansarea cărţii, înainte de a cita o jumătate de pagină cu certe virtuţi literare: Priveam suprafaţa mării scăldată în lumină şi aveam certitudinea că mă aflu în faţa unui spectacol unic, atît de complex, încît nu mă puteam lămuri. Era ca într-un fenomen cosmogonic (...). Totul era viaţă, sub forme pe care le înţelegeam din păcate foarte puţin. Cred că aş fi stat în contemplaţie, lipit de micul hublou al avionului, sine die, dar viaţa curgea şi ne înscriam în ea. La orizont apăru coasta estică a Mediteranei şi am început să descifrez primele forme ale unui mare oraş, Tel-Aviv-ul. (...) (pp. 25-26).

Impresii din Israel de Dan Lucinescu, îmi apare chiar şi la o simplă răsfoire, ca un demers literar complex, o pledoarie despre o civilizaţie uimitoare, înfloritoare în pofida vicisitudinilor climatice şi politice.

8 august 2014

Mihai FLOAREA