Iosif Niculescu s-a născut la 27 septembrie 1914 și a plecat la Domnul pe data de 2 ianuarie 2013.

Clasele primare le-a făcut la Şcoala „Dora D’Istria” (Şcoala Silvestru), între 1921-1924, prima şcoală primară înfiinţată în Bucureşti (1860) de către prinţesa Elena Ghica, având pseudonimul literar Dora D’Istria. La aceeaşi şcoală au învăţat tatăl şi bunicul său.

Între 1925 şi 1932 a urmat cursurile Liceului „Cantemir Vodă”, avându-l ca director pe Vasile Şuteu, profesor de limba germană şi latină. Între anii 1932-1938 este student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În paralel cu cursurile de la Medicină, începând cu anul III, a fost extern şi intern la mai multe spitale din Bucureşti.

Este mobilizat în 1941 şi trimis pe front, iniţial în Basarabia, apoi mutat la spitalul 4 de campanie din Odessa şi ulterior trimis la Regimentul 22 de Infanterie din Târgovişte ca medic de batalion. Alături de acest regiment parcurge pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului între lunile mai şi septembrie 1942. Participă la toate luptele duse de Armata Română pe Frontul de Est, până la ruperea frontului din 19 noiembrie 1942, după care se întoarce în ţară. Dă concurs de secundariat în Bucureşti şi lucrează la Spitalul Brâncovenesc până în iulie 1943.

În iulie 1943 este mobilizat din nou şi trimis ca medic de batalion în Moldova, lângă Târgu Frumos. Scapă cu bine din ofensiva rusească din 1944. După 23 august este iniţial concentrat la Mizil şi apoi demobilizat considerându-se că şi-a făcut datoria faţă de ţară.

Se întoarce în Bucureşti, unde lucrează din nou la Spitalul Brâncovenesc ca medic secundar la clinica chirurgicală condusă de profesorul Iacobovici.

În anul 1947 îşi dă primariatul, fără să primească post şi are nişte realizări medicale deosebite:
o    Efectuează prima operaţie pe cord deschis din România.
o    Descoperă metoda de tratare a cancerului ganglionar (maladia Hodgkin) tratând cu succes mai mulţi pacienţi, dar a fost forţat să renunţe la cercetări pentru că nu era membru de partid.

Faptul că nu a renunţat la credinţa în Dumnezeu, dar a refuzat categoric să devină membru de partid, îi vor marca puternic destinul profesional, fiind marginalizat şi hăituit de aserviţi ai regimului comunist.

În 1949, când avea deja doi copii, este trimis la spitalul Racoviţa din apropierea Piteştiului, unde lucrează pentru 30 de ani, găsindu-şi timp să citească literatură de specialitate în fiecare noapte, pentru a fi la curent cu toate noutăţile din domeniu. A fost obligat să lucreze în condiţii ingrate, cumpărând din bani proprii chiar şi lucruri elementare necesare activităţii medicale, ca tifonul şi alcoolul medicinal. Pentru că nu a primit nici catgut, începe să crească viermi de mătase, cu ajutorul copiilor săi, pentru a putea folosi firele de mătase la coaserea pacienţilor în timpul operaţiilor.
În iarna 1953-1954 a fost lăsat fără lemne pentru spital, aşa că împreună cu doi oameni din sat a mers în pădure, unde a tăiat lemne pentru a putea încălzi cei 40 de bolnavi din spital.

Deşi şi-a manifestat dorinţa de a lucra în continuare, în 1979 este obligat de regimul comunist să iasă la pensie. După 1980 se întoarce în Bucureşti, unde începe să facă cercetare la Biblioteca Academiei Române, în special în domeniul istoriei şi al religiei, şi colaborează cu mai multe publicaţii şi posturi de radio.