Cuvantul de invatatura al Parintelui Arsenie Boca
Extras din „O DESCOPERIRE IN VIS”
„Deci cand s-a intors Maria de la Elisabeta, sotia lui Zaharia, mama lui Ioan Botezatorul, trecusera «ca la trei luni» si sarcina se observa. Batranul Iosif, stiindu-se neprihanit, era intr-o mare cumpana: sa o mai ia de sotie sau sa o paraseasca, sa fie ucisa cu pietre. Deci se gandea sa desfaca logodna si pe Maria sa o lase in voia sortii.
Chiar daca Fecioara Maria l-ar fi lamurit, si poate ca tot nelamurit ramanea. De aceea a intervenit Providenta.
Ingerul Domnului i s-a aratat lui Iosif in vis, zicandu-i: «Nu te teme a lua pe Maria» sub scutul tau si a face sa fie socotita de lume «nevasta ta», pentru ca sarcina ei nu e de la vreun barbat, ci «de la Duhul Sfant este». Sarcina aceasta nu-ti este spre rusine, ci spre cinste. Tu ai menirea sa o acoperi de asprimea Legii, scapand-o de la moarte.
Tu ai menirea sa scapi Pruncul ce se va naste, de asprimea tiranului Irod, care va umbla sa-L omoare. Tu ai menirea sa fii ocrotitorul Aceluia caruia ii vei pune numele Iisus, care se talcuieste Mantuitor, fiindca El va mantui pe popor de pacatele sale.
Nasterea Pruncului din Fecioara e implinirea proorociei facuta de Isaia: «Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu si vei pune numele lui Emanuel, nume care se talcuieste si corespunde misiunii Lui in lume, adica: «Dumnezeu cu noi» (Isaia 7,14).
Adica Dumnezeu ia chip de om adevarat, ca sa poata vorbi si suferi la rand cu oamenii, sa petreaca intre oameni, ca om, desi El e si Dumnezeu adevarat.
Iata un vis revelatoriu, care a linistit pe Iosif si i-a dat curajul tuturor ostenelilor viitoare, pe care avea sa le faca, si pentru care Biserica l-a cinstit printre sfinti.
- Una din cele mai fericite treziri din somnul indoielilor.”
Sursa: Parintele Arsenie Boca - „Cuvinte Viii”, Editura Charisma, Deva, 2006, pp. 282-283

(Foto: Icoana Nasterea Domnului)

E sarbatoare! Hristos se naste!
Suntem la sfarsitul unui an binecuvantat de Dumnezeu cu multe emotii... Pentru toate, dam slava lui Dumnezeu si ii multumim Parintelui Arsenie Boca!
Suntem recunoscatori si multumim tuturor celor care ati ales sa va alaturati fundatiei, si ne-ati sustinut pe toate planurile, oferindu-ne sprijinul dumneavoastra pentru realizarea proiectelor noastre.
Sarbatoarea Nasterii Domnului sa ne indrepte gandul catre a fi mai buni si darnici cu semenii bolnavi, singuri, copiii orfani, varstnicii, iar inima noastra sa fie plina de bucurie sfanta! Il rugam pe Bunul Dumnezeu, ca anul ce vine sa va aduca sanatate trupeasca si sufleteasca, intelepciune, liniste, spor in credinta, iar totul sa fie spre mantuire. La multi ani!

Moș Crăciun și întemeierea lumii creștine
Astăzi pe buzele tuturor românilor, se află sintagma Moș Crăciun, rostită de copii și de adulți, o sintagmă care în mintea tuturor evocă un bătrânel cu barbă albă, gârbovit sub povara darurilor. Unde este sensul creștin al Crăciunului și al sintagmei Moș Crăciun, așa cum îl găsim în alte limbi de cultură creștină, Natale (italiană), Noel (franceză) sau Hristughenna (greacă).
Într–un studiu amplu intitulat „Obiceiul pământului și limba, moș, moșie, moșean,“ am urmărit evoluția conceptului, atestat în documente de limbă veche, dicționare sau glosare dialectale, și am stabilit o paralelă cu două cuvinte din greaca veche, (móschos și moscheía). Móschos cu sensul primar de „vlăstar“, „mlădiță“ și prin analogie „fiu“, „urmaș“, primul sens fiind păstrat și în neogreacă, fără să cunoască evoluțiile care au avut loc în limba română și în cele trei dialecte sud-dunărene (aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În limba română veche nu este atestat sensul de „vlăstar“ și cel de „fiu“, „urmaș“, dar avem verbul „a moși“, cu sensul de „a scoate moșul, a aduce pe lume urmașul“, termen dublat de un sens figurat, „începător“, „întemeietor“, „cap“. Astfel că în Vechiul Testament sau Legea Veche, moșul și moașa sunt Adam și Eva, întemeietorii neamului omenesc (sensuri atestate în Biblia de la București, 1688). Moșul este exemplarul prim din Eden, vlăstarul din care se va dezvolta un neam, o ramură cu anumite caracteristici.
Anunțarea venirii lui Mesia, cu minunatul dar al răscumpărării, ca trimis al Tatălui ca să-i mântuiască pe toți cei ce ascultă și înfăptuiesc cuvântul Lui, este cuprinsă în cărțile profeților mesianici, mai ales în Cartea lui Isaia, în care Mântuitorul este numit chiar cu termenul „mlădiță“: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe“ (Isaia, 11, 1–2). Prin acest sens se clarifică enigma asocierii celor două cuvinte în sintagma Moș Crăciun, Cel care se naște în trup este întemeietorul lumii creștine, a creștinătății, așa cum Adam a fost cel prin care s–a zidit umanitatea. Adevărul reflectat de textele vechi și restabilit prin raționamente lingvistice este întărit astăzi prin mărturia celui mai mare dintre teologii contemporani, Dumitru Stăniloae, cel care cunoștea istoria conceptelor teologice, creștine, în adânca lor semnificație : „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul uni ascendent primordial“ (Dumitru Stăniloae, „Moșul“ Nașterii lui Hristos, în România liberă, Lumea creștină, 25 decembrie, 1992) sau „Hristos a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii dar s-a arătat în anii cei mai de pe urmă pentru noi (I Petru, 1, 20). În ceea ce privește numele generalizat la români, Crăciun, sinonimul perfect al Nașterii Domnului, s-au emis cele mai multe ipoteze, nu reținem decât cele devenite clasice: calatione (în latina clasică calationis „chemare“, „convocare“) și creatione (lat. clasică creationis), creație cu sensul de „naștere“, o explicație pe care o găsim în majoritatea dicționarelor, dar care nu poate forma o unitate logică în sintagma Moș Crăciun. O dată ce sensul primar al lui moș „întemeietor“, „ziditor“, „începător“ a fost stabilit, să vedem care este conținutul celui de-al doilea termen, Crăciun, folosit pentru a desemna Nașterea Domnului. În greaca literară găsim corespondentul Gheneseos tou Christou, în demotică (limba populară), Christougenna. Știm că limbile oficiale ale Imperiului Bizantin, partea răsăriteană, în primul mileniu, au fost greaca și latina, peste care s-a suprapus, în parte, cultura slavonă. Sintagma grecească Christu ghena, în limba vorbită, deci în cultura orală, a putut avea următoarele forme: Christughina, Christuina, Cristuna, Crestuna, Crăstuna, Crăștuna, Crășuna, Crăciuna, Crăciun. Părintele și teologul care a tradus în secolul XX, Filocalia, Dumitru Stăniloae, în articolul citat mai sus adaugă: „Moșul Nașterii lui Hristos prin care se adeverește încă o dată de unde a venit creștinismul și când, în vremurile apostolice. Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noțiune unitară. Nu este undeva un moș Crăciun și altundeva, Iisus Hristos“ (idem, ibidem). Dovada vechimii o formează conținutul logic și formal al sintagmei, cristalizată într-o formă nouă, în care cel de-al doilea termen și-a pierdut motivația primară o dată cu forma, iar conținutul, sensul nemaifiind recunoscut și analizabil în noua formă din limba română.
În sintagma Moș Crăciun, accentul cade pe moș. Acesta este văzut ca un continuator al lui Saturn, (la romani), Cronos (la greci), Seb (la egipteni), El (la fenicieni), Zalmoxis (zeul-moș) la daci. Forma de feminin, Crăciuna, alături de derivatele Crăciunoaie și Crăciuneasă, sunt forme care au avut o mare circulație în limba populară, atât de mare încât ele sunt prezente în numeroase legende, cea mai cunoscută fiind Crăciuneasa, soția păstorului Crăciun, inimoasa și priceputa femeie care L-a moșit, în ascuns, pe Iisus Hristos.
Vechimea numelui Crăciun, dat de români sărbătorii Nașterii Domnului, este vechimea instituției românești, Biserica apostolică, păstrată cu sfințenie, printr-o mare tradiție, specifică limbii române.

Prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici