Sâmbăta morţilor
- Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
Învierea
- Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
Întrebări şi răspunsuri despre post
- Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
Ce este postul?
Postul acesta este un post aspru şi a fost practicat în Biserică de la începuturile sale. La ţară, postul total este cel mai greu vara, când trebuie să mergi la prăşit sau la cosit. Deşi munceşti în ziua respectivă, nu trebuie să mănânci nimic, nici să bei apă, ci doar să te rogi şi să munceşti.
În mănăstirile noastre, în general, se practică acest post aspru în prima săptămână a postului (primele patru zile) şi apoi în Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, înainte de Sfintele Paşti. Dar acest post nu este obligatoriu, ci este facultativ. Ca urmare a unei îndelungi experienţe, Biserica a rânduit ca în perioada de post, doar produsele animale precum carnea, laptele, ouăle şi produsele lactate să fie lăsate la o parte, iar omul să se hrănească cu produse vegetale. În perioada Postului Învierii Domnului există numai două sărbători în care se face dezlegare la peşte: Buna Vestire şi Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim).
Hrana vegetală din timpul postului are înţeles adânc şi folos bogat. Alimentele vegetale pun organismul într-o anumită predispoziţie pentru rugăciune şi pentru priveghere, în timp ce produsele animale, care sunt legate de sânge şi grăsime moleşesc organismul sau suscită în el patimi egoiste.
În plus, produsele provenind din plante au adunat prin fotosinteză mai multă lumină. În acest sens, când mâncăm vegetale ne hrănim cu lumină solară asimilată în plante. Iar lumina aceasta din plante devine simbol al luminii harice din Scripturi şi din rugăciuni, lumina postului.
De altfel, astăzi, din raţiuni de ordin medical, nu atât religios, a fi vegetarian a devenit o modă, încât prin avioane, restaurante, din ce în ce mai mult se respectă dorinţa celor ce sunt vegetarieni, adică nu mănâncă niciodată carne. Totuşi, postul religios e mai mult decât a fi vegetarian.
Când se posteşte? Dacă citim în Sfânta Scriptură, vedem că postul însoţea evenimente deosebite sau stări deosebite din viața unei comunităţi sau din viaţa unei persoane. Foarte adesea, postul era motivat de boală, sau moartea cuiva, dar şi de pocăinţa, de regretul pentru păcate, de dorinţa cuiva de a-şi schimba felul de a fi, de a gândi, de a acţiona. Se postea în general când se produceau cataclisme, când erau situaţii dificile, când comunitatea întreagă era în necaz, fie din cauza calamităţilor, a invaziilor, a persecuţiilor, a unor boli, în caz de ciumă, şi de cutremur. Atunci se cerea iertarea păcatelor şi se invoca harul lui Dumnezeu pentru izbăvire de necaz.
De asemenea, în Vechiul Testament se postea când cineva se pregătea pentru o făgăduinţă, pentru un eveniment mare în viaţa sa, la începutul unei misiuni, al unui drum, al unei acţiuni importante în care se angaja o persoană sau o comunitate credincioasă. Aşa de pildă, Moise, înainte de a primi Tablele Legii, a postit 40 de zile pe muntele Sinai. Acest post de 40 de zile al lui Moise va fi reluat apoi de Iisus, înainte de începerea activităţii Sale mesianice. Postul de 40 de zile dinaintea Paştilor, la care, se adaugă Săptămâna Mare, a fost inspirat de postul lui Moise şi mai ales de postul din pustie al Mântuitorului Iisus Hristos.
Postul înseamnă, aşadar, pregătire pentru un eveniment mare din viaţa noastră, pregătirea pentru o activitate sfântă şi, mai ales, pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, înainte de Sfânta Împărtăşanie, în Biserica Ortodoxă, în mod obligatoriu, preotul şi credinciosul se află în stare de post, deci în starea de jertfă, pentru a se uni cu Hristos, Care Se află pururea în stare de jertfă, adică în stare de dăruire de Sine. Deci, se posteşte când se cere ceva de la Dumnezeu sau se aşteaptă întâlnirea cu El în Sfânta împărtăşanie.
Postul care precede marile sărbători - Paştile, Crăciunul -, are această semnificaţie biblică, de lucrare sfântă pentru întâmpinarea lui Dumnezeu, apropierea de El şi unirea cu El prin Sfintele Taine.
Se mai postea în Biblie, în comunităţile credincioase despre care vorbeşte Scriptura şi când se hotăra o rugăciune intensă pentru un act sfânt. Aşa, de pildă, vedem în Faptele Apostolilor că, înainte de hirotonia unui diacon, preot sau episcop, comunitatea întreagă postea şi se ruga.
De asemenea, se postea când surveneau încercări în viaţa unei persoane sau în viaţa unei comunităţi. Sfântul Apostol Pavel spune că a petrecut în nopţi de priveghere şi post.
Postul, în creştinism, încă din primele veacuri, a fost legat şi de comemorarea unor evenimente triste. Se postea miercurea - pentru că Mântuitorul a fost vândut într-o zi de miercuri de către Iuda pentru treizeci de arginţi; vinerea - pentru că Mântuitorul a fost răstignit într-o zi de vineri. Dar în Ortodoxie este interzisă postirea în zi de duminică, fiind Ziua învierii. În perioadele de post, duminica este dezlegare la vin şi untdelemn.
De asemenea, se posteşte în plus faţă de postul Crăciunului şi al Paştilor, înainte de Adormirea Maicii Domnului, două săptămâni de la 1 august până la 15 august, şi o perioadă variabilă înainte de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care au fost martirizaţi.
Mai postim în ziua Sfintei Cruci, 14 septembrie, şi în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august.
În total, sunt foarte multe zile de post în Ortodoxie. Sunt totuşi unele miercuri şi vineri când scrie în calendar „harţi”, în aceste zile de miercuri şi vineri nu se posteşte. Aceste zile, în general, urmează după marile sărbători. Pentru a nu umbri bucuria mare a sărbătorilor, Biserica, prin iconomie sau pogorământ, a îndulcit regula generală a miercurilor şi a vinerilor. Uneori, chiar şi înainte de începerea lungilor perioade de posturi, una sau două miercuri şi vineri sunt exceptate de la regulă. Se posteşte, de asemenea, în ajunul sărbătorii Crăciunului şi Botezului Domnului.
Cum se posteşte? Postul este nu numai material, ci şi spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii. Lasă să postească nu numai gura ta, ci şi ochii tăi, şi urechile tale, şi picioarele tale, şi mâinile tale, şi toate membrele corpului tău. Ochii postesc când nu priveşti cu patimă la lucruri şi la persoane. Mâinile postesc când eşti curat şi lipsit de lăcomie.
Aşadar, nu este vorba doar de a ne înfrâna de la carne, a schimba felul de mâncare, ci a ne schimba şi comportamentul. Schimbarea hranei, a felului de a mânca trebuie să antreneze şi schimbarea atitudinilor noastre. Aflăm, astfel, de la profeţi că în faţa lui Dumnezeu, zilele de post nu erau bine plăcute, dacă cel ce postea nu avea milă de săraci, dacă-i asuprea, dacă nu-i ajuta.
Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din marii părinţi duhovniceşti ai Bisericii, a spus:„Cel ce posteşte şi nu face milostenie posteşte ca să se îmbogăţească”, cum am zice noi, adună provizii. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunea primeşte aripi către cer dacă este însoţită de post şi de milostenie.
De ce postim? Astăzi, nu numai Biserica impune postul, ci şi medicii recomandă uneori celor bolnavi regim dietetic. Nutriţioniştii şi esteticienii impun postul pentru recâştigarea sănătăţii şi frumuseţii trupului. Unii postesc, cum se spune, ca „să-şi păstreze linia”.
Desigur, şi acest aspect de igienă sau aspect medical este important, dar postul creştin nu se reduce la aceasta, ci are o semnificaţie mult mai profundă. Ajungem, astfel, la problema libertăţii,libertatea spirituală care ne face mai iubitori de Dumnezeu şi de semeni. Cu cât omul poate iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni, cu atât este mai liber, cu cât iubeşte mai puţin pe Dumnezeu şi pe semeni, cu atât este mai înrobit. Iată perspectiva din care se priveşte postul.
Referatul Sfintei Scripturi despre căderea protopărinţilor a suscitat cele mai diverse interpretări de-a lungul vremii şi rămâne, până astăzi, foarte fascinant şi poate chiar intrigant.
Dar ceea ce reţinem noi din interpretarea Sfinţilor Părinţi este faptul că Dumnezeu nu a interzis omului de a mânca, în general, ci doar dintr-un singur pom.
Această interdicţie era o pedagogie a lui Dumnezeu, era un fel de examen, de test, pe care trebuia să-l treacă Adam, ca un fel de prag al creşterii sale spirituale, primul exerciţiu al libertăţii sale în raportul cu lumea şi cu Dumnezeu, primul examen al vieţii sale. Prin interdicţia respectivă, Adam a fost pus în starea de a alege între Dumnezeu şi făptură, între Dăruitor şi dar. Din toate putea să mănânce, din toate cele ce erau în Paradis, din toate fructele, din toţi pomii, cu excepţia unuia. Însă omul încalcă porunca, ataşându-se de ceea ce era interzis.
Sfinţii Părinţi afirmă că păcatul lui Adam nu a fost dorinţa de a fi ca Dumnezeu, întrucât el fusese creat după chipul lui Dumnezeu. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), cel mai mare teolog al epocii bizantine, spune că păcatul lui Adam nu constă în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu, ci în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu, rupând comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin neascultare faţă de Dumnezeu. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul putea deveni asemenea lui Dumnezeu, aşa după cum în ghindă este înscris stejarul şi cum în genele fiecărei fiinţe umane este înscris faptul de a deveni om. Deci, era legitim ca omul să dorească să fie ca Dumnezeu, întrucât a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă unei creaturi.
Dar omul a voit să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu. În starea de păcat, omul uită de Dumnezeu Dăruitorul. Păcatul este o uitare a lui Dumnezeu şi un ataşament excesiv al omului prin simţuri, faţă de lume, ca şi când lumea materială ar fi ultima şi singura realitate.
Lumea este făcută să fie o fereastră către Dumnezeu, iar dacă pentru darurile pe care le primim de la El îi mulţumim lui Dumnezeu, ele devin un fel de scară către Dumnezeu, o fereastră spre Dumnezeu. Îl vedem pe Dăruitor prin darurile Sale, îl vedem pe Artist prin opera sa. Însă când darurile sunt folosite în uitare faţă de Dăruitor, atunci lumea devine zid între noi şi Dumnezeu, precum şi necropola morţii noastre sufleteşti.
Noi ne supărăm când oferim un cadou cuiva şi vedem că persoana respectivă preţuieşte mai mult cadoul decât prietenia cu cel ce oferă cadoul. Iar după ce s-a rupt prietenia, toate cadourile nu mai au sens spiritual.
Păcatul, în limba ebraică, implică ideea de rupere a alianţei, rupere a comuniunii. În capitolul al II-lea al Facerii se spune că Domnul Se plimba cu Adam în răcoarea serii, adică mergeau în aceeaşi direcţie; omul era foarte familiar cu Dumnezeu. După păcat, omul se ascunde, pentru că Dumnezeu îi devine exterior. Când purtăm pe cineva în suflet, îndrăznim mult, când ne devine exterior, pentru că nu-l mai iubim, atunci, ori ne temem de el, ori îl judecăm, ori îl uităm, ori îl dispreţuim. De aceea, pomenirea lui Dumnezeu este starea normală a libertăţii noastre. Uitarea de Dumnezeu este libertatea decăzută. În starea aceasta, omul devine robul simţurilor. De la hrănirea cu Duhul lui Dumnezeu omul a ajuns la înstrăinarea de Dumnezeu.
Prin postul rânduit de Biserică, noi dăm prioritate Dăruitorului, hranei care vine din comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa noastră, faţă de înrobirea care ne face să fim dependenţi numai de lucrurile trecătoare ale acestei lumi. Iată de ce postul este un mare exerciţiu de libertate.
Scriptura ne arată că, îndată ce a căzut din comuniunea sa cu Dumnezeu, omul nici nu a mai fost capabil să răspundă cum trebuie. Solidari în păcat, atât şarpele, cât şi femeia şi bărbatul s-au desolidarizat când a fost vorba de răspundere sau responsabilitate, dând vina unii pe alţii. Păcatul era dublu, nu doar căderea, ci şi lipsa de pocăinţă ca recunoaştere a păcatului: „Şarpele m-a îndemnat”, iar bărbatul, când este întrebat, răspunde: „femeia pe care mi-ai dat-o”. Cu alte cuvinte, tot Tu eşti de vină, Doamne, întrucât mi-ai dat femeie. Iar femeia, la rândul ei, dă vina pe şarpe.
De aceea, în Taina Pocăinţei sau în Taina Spovedaniei, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să nu dăm vina pe alţii, inclusiv pe draci: „M-a ispitit necuratul şi iată ce am făcut....”. Era libertatea ta să răspunzi sau nu ispitei. Ispita nu te face să fii slab, ci te arată cum eşti, spune un sfânt părinte. Deci lipsa de pocăinţă, şi lipsa de răspundere pentru păcate se vede constant în viaţa noastră. De aceea, postul este însoţit de spovedanie, este însoţit de recunoaşterea greşelilor: „Am greşit, Doamne”. Iartă-mă pe mine, păcătosul!
Când ai greşit o dată, mergi la Biserică şi-ţi mărturiseşte păcatul şi cere iertare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile lui celebre despre pocăinţă. Ai greşit şi a doua oară, mergi şi a doua oară, ai greşit şi a treia oară, şi a patra oară şi a mia oară, mergi la Biserică, pocăieşte-te, pune început bun şi cere iertare, deoarece Biserica este spital, nu este tribunal.
Iertarea păcatelor începe cu recunoaşterea lor şi cu cererea iertării. De aceea, cel ce se poate pocăi, cel ce-şi poate recunoaşte păcatul şi limitele sale vede nevoia de a fi iertat de Dumnezeu şi astfel îşi manifestă libertatea. Cu adevărat liberi sunt doar sfinţii. Iar când suntem înrobiţi de patimi, nu avem libertate deplină.
Sfinţii Părinţi din Răsărit şi din Apus spun că nepătimirea sau despătimirea, eliberarea de patimile egoiste sunt semnele libertăţii, iar postul este un medicament, un tratament, o şcoală, un exerciţiu, un antrenament, prin care stabilim priorităţile în viaţa noastră şi dobândim libertatea. Dar de unde ştim noi toate acestea? Toate sunt concentrate în ispitirea din pustie a Mântuitorului, pe care o arată Sfânta Scriptură a Noului Testament: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului, şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, îi slujeau” (Matei 4,1-11).
Acest pasaj al ispitirii în pustie nu este doar experienţa Mântuitorului Iisus Hristos, este experienţa umanităţii întregi, dar El, „noul Adam”, în această experienţă, îl corectează pe primul şi ne arată care este adevărata libertate faţă de lume, în faţa ispitelor plăcerii, averii şi puterii egoiste.
În perioada postului, există o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul care este ca un laitmotiv, ca o respiraţie a Bisericii: „Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Vedem cum rugăciunea aceasta a sintetizat experienţa ispitirii în pustie.
Când respingem ispitele păcatelor şi patimilor egoiste, atunci putem fi liberi pentru a săvârşi fapte bune, plăcute lui Dumnezeu şi oamenilor.
Deci postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu şi pe semeni. Acesta este rostul postului. Dar iubirea faţă de Dumnezeu cum se arată, fără a fi doar o declaraţie? Se arată prin faptul că ne ducem cu mai mult dor la rugăciune şi citim mai intens Sfânta Scriptură. Pentru că există o hrană a Sfintei Scripturi, aşa cum există o hrană din alimente. Origen spunea în primele veacuri că, aşa cum ne hrănim din potir cu pâinea şi vinul, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, tot aşa ne împărtăşim cu El şi din citirea Sfintei Scripturi, „mestecând” oarecum cuvintele Sfintei Scripturi.
Cel ce este îndrăgostit de o persoană citeşte şi reciteşte scrisorile pe care le-a primit de la ea.Când suntem îndrăgostiţi de Dumnezeu şi dorim să-I facem voia Lui, Îi citim scrisorile Lui către noi, adică Sfânta Scriptură şi Scrierile Sfinţilor Părinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul este însoţit de mai multe rugăciuni, cântări şi citiri duhovniceşti.
Totodată, prin post ne înfrânăm de cuvintele care pot jigni, care pot dărâma, sau care pot umili. Este o mare virtute să ne smerim pe noi înşine, dar este un mare păcat să umilim pe semeni.
Ne înfrânăm de la mâncare ca să putem face şi milostenie. Pe timpul postului ne înfrânăm de la ataşamente excesive faţă de lucruri, ca să ne putem apropia mai bine de semeni şi de Dumnezeu, să-i ascultăm mai bine. O mare ispită, astăzi, este cea a risipirii, căci nu mai avem timp să mai ascultăm pe semenii noştri.
Prin postul sau înfrânarea ochilor, trebuie să învăţăm să-i privim altfel pe oameni, decât ca simpli cetăţeni. În post, trebuie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, nu atât răul pe care l-a făcut. Acesta este un efort, este o luptă. Există în post o răstignire a egoismului din noi. Făcând acestea, înmulţim faptele de generozitate, de iertare, ne vindecăm de patimile egoismului, ne curăţim pe noi înşine de răutate şi ne pregătim pentru înviere.
† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
(Text preluat din lucrarea FOAME și SETE după DUMNEZEU - înțelesul și folosul postului -, apărută la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2010) |
Sâmbăta morţilor - moşii de iarnă
- Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi, credincioşii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Astfel, în bisericile şi cimitirele ortodoxe se va face pe 22 februarie 2014 pomenirea celor adormiţi. Această zi mai este cunoscută în Biserica Ortodoxă și sub denumirea populară de Moşii de iarnă. Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare. Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate defuncţilor, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor e o icoană a şederii lui Hristos în mormânt. Pe de altă parte, e potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin e virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, aşadar, consacrate unei comemorări generale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă e mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor” . Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalitatea timpului e o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod. înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului. După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Judecată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii: „Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor pe toţi îi odihneşte!”. E necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui. „Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!” Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea liturgică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Hristos. „Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasa a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!” Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru; călăii) lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat. “Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură” Pentru creştini, moartea nu mai e decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele defuncţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care e „cântarea funebră” a creştinilor. Rugăciunea pentru defuncţi e şi ocazia de a dezvolta în această sâmbătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demnităţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supunerii sale morţii şi a mântuirii lui în Hristos. Pe lângă aceasta, rugăciunea pentru morţi e prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimensiune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimiţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte e un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa. Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă e vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt deplasate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor e transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”. Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii. Gradul liturgic al oficiului Triodului e atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict. Să mai observăm că uzul actual e nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul...” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii. Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugăciunea pentru defuncţi. (Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008) |
Valeriu Gafencu - Un om în care via Hristos
- Categoria părinte: Biserica Ortodoxă
Iov, resemnat, îi jinduia mai adâncile-i răni, mai întinsa-i credinţă.
(F. Strejnicu, Valeriu Gafencu) |
"Am avut şansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu. Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitive. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui. În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său lăuntric se desevârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort intru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu. Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. În Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima,unirea trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamneilor în Hristos, pacea, armonia şi unitatea lumii. Deşi adânc interiorizat, el comunica vioi, inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o putere tainică ce a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cuvântul îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. Valeriu cucerea, polariza, dinamiza, uimea, strălucea. Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel supreme şi jertfelnic din izbăvirea lor. El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: „Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurându-mă de soarta lor. Iert cu toată liberatatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m-au împins în braţele Domnului şi le mulţumesc. Mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor”. Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu. Testamentul său pentru cei apropiaţi a fost însuşi Testamentul Domnului noastru Iisus Hristos, precum şi aceste cuvinte: «Eu plec acum, şi chiar dacă viaţa mea a fost diferită de cea a înaltului cler, rămân ostaş credincios al Bisericii, căci în aceste vremuri Iisus trebuia să fie în temniţă. Sunt cutremurat şi fericit că mi se oferă moartea pentru El. Să nu părăsiţi niciodată Biserica, chiar dacă veţi întâmpina mari împotriviri în statornicirea adevărului! Creştinătatea are noi martiri şi cu ei, un suflu nou învie. Gol sunt de orice orgoliu şi umplere de sine şi plin de iubirea fierbinte a Domnului. Lui Îi mulţumesc pentru toate, El trebuie slăvit şi lăudat acum şi în vecii vecilor.» În ziua de 18 februarie 1952, în penitenciarul Târgu-Ocna, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, dar cu bunăvoinţa lui Hristos, a rămas prezent în lume, ca prin rugăciunile şi iubirea sa să ducă împreună cu noi crucea mânturirii neamului omenesc. Amin." |
Sursă foto |